Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Însă această lungă disertație filosofică (mai bine zis teologică) nu este decât un… prolog al istorisirilor Șoimului către Corb.

Urmează, așadar, o relatare și mai lungă, pe care, dacă o privim fără colaționarea cu realitatea istorică – după cum ne-am obișnuit, de fapt, în demersul nostru – este o adevărată povestire fantastică, care pare a se înrudi, ca atmosferă, cu basmele din Țiganiada.

E o forfotă de personaje care aleargă fiecare la vrăjitori care mai de care mai vestiți și mai puternici, pentru a împleti mreje în care să se prindă neprietenii.

Șoimul susține că toate au început după ce,

cu datoriia firii[1],
Monocheroleopardalis de pre pământ
spre cele cerești s-au luat,
Inorogul, după lege, moștenitoriu stăpânirii
părintelui său rămâind[2].

Corbul „vreme aflând, pre jiganiia în neam cu prepus,/ adecă pe Vidră,/ tirănește asupra moștenirii Inorogului au pus”[3].

Inorogul, însă, „aflând mijlocul,/ pre Vidră din tirănie au lepădat/ și pre Fil în locul moștenirii mai drepte/ au aședzat” [4].

Corbul „pre Fil din moșiia/ și moștenirea sa/ scoțind,/ iarăși pre tiranul, Vidra,/ în locul său au băgat”[5]. Apoi „veste la Corb sosi, aievea, /…/ precum Vidra/ cu tot de-adinsul le poruncește [Bâtlanului și Brebului]/ ca prin munți mreji întindzând,/ pre la vrăjitori vrăji/ asupra Corbului să vrăjască”[6].

Așa încât Corbul caută pace cu Inorogul, prin „Istoriograful Afrodiseu de la cetatea Deltii” și „descântătoriul de la Lacul-Dracilor”, însă, în același timp, vrea să pună epitrop în locul Vidrei o jiganie străină, din Țara Îngemănată[7].

Prin „împleticite vicleșuguri” ale Corbului, „în curândă vreme toată monarhiia pasirilor/ mare răzsipa [ruina]/ și prăpădeniia/ Filului și a Inorogului așteaptă”[8]. Însă „într-aceia vreme din părțile Mesopotamiii,/ un vrăjitoriu prea mare a vini/ să tâmplă/ (că părțile Persiii/ cu vrăjile și maghiile vestite sint)”, căruia Filul și Inorogul îi cer ca „mreaje asupra Vidrii să le împletească”[9].

La carea vrăjitoriul dzisă, precum în cale fiind,
cinii de mreajea ca a aceia a împleti
gata nu-i sint,
iară la cetatea Deltii mărgând,
fără greș, precum cererea le-a plini
să giurui[10].

Filul și Inorogul nădăjduiau că îl vor atrage pe Corb de partea lor, însă acesta

pe bietele jiganii carile lângă dânsul era fugite,
în taină chemând,
brâncele în loc de peceți să-și puie
și un hirograf cu rugăminte
la vrăjitoarea cea mare să trimață
îi îndemna,
ca,
milostivindu-să,
de supt tiraniia Vidrii să-i scoață.

Jigăniile, săracele, încredințându-să
și după undelemnoase cuvintele lui muindu-să,
ce în hirograf s-ar fi scris nu știia
(că hirograful pre limba vrăjitoriului scris fiind,
jiganiile nu o înțelegea,
ce numai ce plăzmuit le tălmăciia,
aceia știia).

Iară într-adevăr mai mare jalobă
asupra Filului decât asupra Vidrii să cuprindea
și precum uniia
dintre dânsele epitropiia
să isprăvască să ruga[11].

Cuvintele undelemnoase le-a găsit Cantemir în Psaltire (Ps. 54, 24):

„Muiară-să cuvintele lor mai mult decât nește oloi [ulei] și eale sânt săgeț[i]” (Dosoftei, Psaltirea de-nțăles).

„Muiară-să cuvintele lor mai mult decât unutul-de-lemnul, și eale sânt împroșcături” (Biblia 1688).

Revenind la istoria Șoimului,

Deci Filul cu Inorogul puținele dzile
la cetatea Deltii zăbovindu-să,
de pre semne începură a cunoaște
că mintea vrăjitoriului de o parte de lăcomie,
iar de altă parte pentru a sa bezcisnicie
ieste lovită,
de vreme ce, precum neputința acoperindu-și,
așe vremea din dzi în dzi urnind, dzicea:

 „Eu mreajea
fără prepus voi împleti,
numai niște stele foarte trebuitoare
stau cani departe
,
carile peste puține dzile apropiindu-să,
lucrul după pofta voastră să va săvârși”[12].

Așadar, vrăjitorul dă vina pe stele…însă poezia trebuitoare nu-i lipsește autorului nostru.

Corbul îi întorsese vraja Inorogului…iar acesta,

îndată la vrăjitoriul cel mare ducându-să,
de toate vicleșugurile, carile cu mita
Corbului și cu lăcomiia a altor vrăjitori i să gătesc,
îi povesti
și precum cu toții pre dinafară
cu mâzda otrăviți fiind,
sfat împreună au făcut
ca cu descântecele
și cu farmecele
rugămintelor să-l ademenească,
ca mreaja asupra lui să împletească[13].

Iar vrăjitoriul ce mare îl asigură: „adeverit să fii că,/ cursul stelelor și vârtejirea țircălamurilor cerești/ de-mi vor agiuta,/ în curândă vreme mreaje/ asupra Corbului voiu împleti/ și aripile lui/ cu sămnul cel de biruință în mâna ta/ îl voi da”[14].

Șoimul îi reamintește, așadar, Corbului, toată istoria vrăjmășii dintre el și Inorog, adăugând că:

Ce nu atâta a lui nevoință
ieste de vinuit,
pre cât a ta mare norocire de fericit,
că nu socoteala ta cea dreaptă,
ce norocul lui cel împotrivnic
și strâmb până astădzi
lucrurile în norocire ț-au arătat.

 Ce nu până într-atâta ieste de credzut
fortuna norocului,
o, Coarbe, carea,
precum din bătrâni am audzit,
numai aripi să fie având,
dzic,
iară nu și picioare

și pe deasupra capului zburând,
după cel norocit urmadză,
iar de tot pe dânsul a să pune
nici va,
nici, de ar vrea,
în ce să să sprijenească are

 (că cine cu aripile norocului a zbura
i să pare,
când în piatra stăruielii
a să sprijeni va,
atuncea
precum nici picioare neclătite
să nu fie având
cunoaște)[15].

Din nou, Cantemir face apel la scrierile lui Miron Costin:

Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul
Anii nu potŭ aduce ce aduce ceasul.

Numai mâini și cu aripi [are], și picioare n-are,
[Ca] Să nu poată sta într-un loc niciodinioare.

(Viiața lumii)[16]

Miron Costin versifica această sentință după ce o extrăsese din propria traducere a unui fragment (Graiul solului tătărăscŭ cătră Alexandru Machidon) din Alexandria cultă:

„Așa zic bătrânii noștri, tătarii, că norocul n-are picioare, numai mâini și aripi. Cându-ți pare că-ți dă mânule, atunci și zboară”[17].

Dimitrie Cantemir cunoștea și poemul Viiața lumii, dar și traducerea lui Costin din Alexandria, după cum ne dovedește și scurtul comentariu perifrastic prin care completează această sentință, în versurile care urmează.

Autorul își învăluie însă împrumuturile metaforice recurgând la metamorfoze stilistice ingenioase.


[1] Aproape identic se exprimă Neculce, relatând acest moment: „Ș-au domnit puțin, nu deplin 8 ani, și ș-au plătit și el datoria după obiceiul acestei lumi”, cf. Letopisețul, ed. cit., p. 104.

A plăti datoria de obște sau datoria lumească (adică a muri) reprezintă un mod de a vorbi pe care Neculce îl întrebuințează și cu alte ocazii în istoria sa (Idem, p. 35, 161).

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 335.

[3] Idem, p. 336. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 337. [6] Ibidem. [7] Cf. Idem, p. 338-339.

[8] Idem, p. 340. [9] Idem, p. 341. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 342.

[13] Idem, p. 343. [14] Idem, p. 344. [15] Idem, p. 347.

[16] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 321.

[17] Idem, p. 316.

Did you like this? Share it: