Predică la Duminica a 7-a după Paști [2015]
Iubiții mei[1],
suntem încă în praznicul Înălțării Domnului (a cărui odovanie/ încheiere e pe 29 mai 2015) și vorbim azi despre persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, unul din Treime, veșnic, fără de început, deoființă și egal cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că astăzi îi pomenim pe Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, din 325, de la Nicea [Νίκαια], care au mărturisit adevărul despre Prea Sfânta Treime, pentru a sublinia divino-umanitatea persoanei Domnului.
În predica din 2013 am tradus și comentat hotărârea dogmatică de la Nicea[2], unde Fiul e mărturisit ca născut din ființa Tatălui ca Lumina din Lumină. Dar totodată că El S-a întrupat și S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră.
Fiul lui Dumnezeu Și-a asumat în persoana Sa veșnică firea noastră umană și S-a făcut și om, rămânând ceea ce era, Dumnezeu. Tocmai de aceea la praznicul Înălțării Lui cu trupul la cer s-a subliniat faptul că El va veni pe norii slavei Sale celei veșnice așa cum S-a și înălțat: ca Dumnezeu și om, purtând trupul cu care a trăit pe pământ și pe care l-a îndumnezeit prin viața, moartea, învierea și înălțarea Lui la cer.
Însă și noi vom învia, atunci când El va veni să judece întreaga umanitate. Vom învia având tot sufletul și trupul nostru de acum, dar vom fi transfigurați integral de slava Lui. Pentru că Dumnezeu nu ne anulează persoana și personalitatea noastră ci ni le potențează.
Numai că trupurile și sufletele noastre transfigurate, înveșnicite de Domnul, devenite nemuritoare, își vor păstra conținutul vieții lor pământești, care s-a amplificat tot mai mult în veșnicie. Sfinții vor fi lumini dumnezeiești personale, pe când cei păcătoși vor fi un întuneric viu. Pentru că vor fi ceea ce au ales să fie.
Și prin aceasta înțelegem ce mare responsabilitate avem, față de noi și față de cei pe care îi învățăm și îi educăm, atunci când alegem să facem un anumit lucru. Pentru că alegerile noastre, pentru noi și pentru alții, au consecințe veșnice. Iar ceea ce noi trăim, gândim, acționăm au urmări veșnice și nu doar până la sfârșitul vieții noastre.
Nu, nu se termină totul odată cu mormântul! Mormântul îngroapă doar trupul, până la a doua Lui venire. Dar sufletul e viu în tot acest interval de până la a doua venire a Domnului, e veșnic viu și el primește, în parte, bucuria veșnică sau nefericirea veșnică, conform cu faptele lui.
Pentru că Sfântul Marcu Evghenicul subliniază într-o scriere a sa, că Sfinții, după adormirea lor, au o fericire „nedeplină și cu lipsă, ca una care așteaptă reașezarea nădăjduită. […] [Căci] este hotărârea judecății lui Dumnezeu ca sufletele să nu fie slăvite în chip desăvârșit fără de trupurile care s-au nevoit împreună cu ele”[3].
Iar într-o altă scriere a sa, Sfântul Marcu spune că „nici Drepții nu au luat desăvârșit moștenirea lor și acea stare fericită pentru care s-au pregătit pe ei înșiși de aici prin fapte, nici păcătoșii nu sunt duși îndată după moarte în pedeapsa veșnică în care vor fi chinuiți veșnic, ci amândouă acestea vor avea loc în chip necesar după acea din urmă zi a Judecății și după învierea tuturor”[4]. Ci Sfinții sunt în cer, împreună cu Sfinții Îngeri, dar sunt și cu noi în Biserici, lucrând minuni prin Sfintele lor Moaște[5], pe când cei păcătoși „sunt închiși în iad, întru cele întunecate și în umbra morții și în groapa cea mai de jos”[6] dar „nu au fost deja predați chinurilor veșnice și nu ard în focul cel nestins”[7]. Ci numai odată cu Judecata finală și păcătoșii sunt pedepsiți veșnic și Sfinții primesc moștenirea Împărăției[8].
De aceea e nădejde de mântuire pentru oameni prin rugăciunile Bisericii. Pentru că pomenirile Bisericii pentru cei adormiți sunt spre ușurarea lor de păcate și bucuria lor veșnică.
Așa se explică multele colive, multele prinoase aduse la Biserică, acatistele și pomenirile pentru cei adormiți: pentru că ele reprezintă iubirea și grija celor vii pentru cei adormiți ai lor. Pentru că cei vii sunt responsabili pentru tot neamul lor cel adormit.
Odată cu moștenirea genetică, intelectuală, duhovnicească și materială pe care au primit-o de la înaintașii lor, cei rămași pe această lume au primit și grija pentru viața lor veșnică și a neamului lor.
Și la fiecare Parastas și la fiecare Dumnezeiască Liturghie noi îi pomenim pe cei adormiți în mod nominal dar și ca un tot cuprinzător, întregul neam pământesc cel adormit, pentru ca să se facă voia lui Dumnezeu în fiecare în parte și în toți la un loc.
Căci pe măsură ce ne obișnuim să ne rugăm pentru cei ai noștri, din familia și din neamul nostru, creștem în conștiința responsabilității pentru mântuirea întregii lumi. Pentru că toți au nevoie de rugăciune, de pomenire, de punere a lor în fața lui Dumnezeu.
Iar această conștiință a asumării întregii lumi în rugăciunea noastră este o luminare din partea lui Dumnezeu, a Celui care ne-a învățat să iubim întreaga lume și să pătimim în rugăciune pentru ea.
Rugăciunea atotcuprinzătoare, ca și virtutea atotcuprinzătoare a iubirii de Dumnezeu și de oameni, sunt cele care trebuie să ne caracterizeze pe noi, creștinii ortodocși. Căci așa cum Domnul a asumat întreaga umanitate în Sine atunci când S-a întrupat, El ne cere și nouă să ne asumăm întreaga umanitate în noi înșine și să o purtăm în rugăciunea și în iubirea noastră.
Numai o grijă pentru fiecare în parte și pentru toți la un loc, numai o rugăciune care îi cuprinde pe toți într-o inimă exprimă relația noastră cu Dumnezeu.
Pentru că în relația noastră cu Dumnezeu noi nu putem să fim indiferenți și închiși față de oameni. Nouă trebuie să ne pese de oameni. Trebuie să ne pese de ceea ce mănâncă, de ceea ce beau, de ceea ce îmbracă, de ceea ce văd, de ceea ce învață, de ceea ce cred oamenii. Grija față de oameni și față de mediul înconjurător, responsabilitatea față de moștenirea materială, intelectuală și duhovnicească a umanității trebuie să se îmbine cu grija față de mântuirea lor, a oamenilor; deopotrivă vii și adormiți.
Însă mântuirea nu se poate trăi decât în singura Biserică a lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, Care este locuirea lui Dumnezeu în și cu oamenii.
Ne apropiem de praznicul Pogorârii Sfântului Duh, de Cincizecime – pe care îl vom prăznui, cu harul lui Dumnezeu, duminica viitoare – și vedem cu ochii noștri ce e Biserica: e comuniunea continuă și dumnezeiască a lui Dumnezeu cu oamenii.
Pentru că în oamenii unde coboară slava lui Dumnezeu, harul Lui, e și credința autentică și deplină în El. Iar slava Lui coboară în noi, deși Dumnezeu e transcendent după ființa Lui și nu Se pierde în lume, pentru că slava Lui este locuirea reală a lui Dumnezeu în noi și cu noi. Pentru că El locuiește în noi prin slava Lui, El, Dumnezeul nostru treimic, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Pentru că noi mărturisim că există un singur har, dumnezeiesc și necreat, prin care ne mântuim și ne sfințim cu toții, și el este veșnic și al singurului Dumnezeu, al Dumnezeului treimic.
Noi nu mărturisim că există mai mulți dumnezei sau că există mai multe haruri sau mai multe vieți ale oamenilor.
Ci noi mărturisim că există un singur Dumnezeu în trei persoane și că harul Lui e veșnic și ne mântuiește și ne sfințește pe noi, iar noi avem o singură viață istorică, și nu mai multe, în care ne putem mântui. În viața de acum, de aici, noi ne mântuim!
Însă mântuirea pentru noi înseamnă sfințenie. O viață sfântă și bineplăcută Domnului. În care trupul și sufletul nostru sunt o biserică a slavei lui Dumnezeu, pentru că sfințenia noastră e sfințenie interioară, e sfințenie ca o consecință a ascultării de Dumnezeu și a locuirii Lui în noi prin slava Lui.
Dar sfințenia noastră se datorează lui Hristos. Iconomiei lui dumnezeiești pentru noi. Pentru că El Și-a asumat umanitatea noastră și a îndumnezeit-o, pentru ca fiecare dintre noi să ne îndumnezeim asemenea Lui.
Căci în actul chenozei Sale, al smeririi Sale pentru noi, El a întărit firea umană[9] (pentru ca să poată lupta cu pactul și să-l biruie) și a făcut-o „mediu activ al iubirii dumnezeiești”[10]. El a făcut din umanitatea Lui o expresie a iubirii Lui nemărginite pentru noi, din care ne iradiază continuu slava Sa cea veșnică.
De aceea, iubindu-ne pe noi, El ne umple de puterea Sa pe măsura puterilor noastre limitate, dându-ne să trăim în iubirea Lui pentru noi puterea Sa dumnezeiască[11]. Puterea Sa, adică slava Lui, care ne întărește în lupta noastră cu păcatul și cu patimile din noi. Din acest motiv, noi nu putem să ne plângem că în lupta noastră cu păcatul nu avem ajutor puternic, de nebiruit, atâta timp cât Însuși Dumnezeu luptă împreună cu noi.
Dar pentru ca să biruim împreună cu Dumnezeu trebuie să ne dorim foarte mult să biruim păcatul în noi înșine, așa după cum dorește Dumnezeu pentru noi. Căci El dorește ca noi să fim biruitori împotriva păcatului, să fim vii duhovnicește și împliniți în relația cu El.
Așadar, iubiții mei, astăzi, când îi cinstim pe Sfinții Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic, îi cinstim pe cei care au fost una cu propovăduirea lor. Îi cinstim pe cei care au iubit revelația lui Dumnezeu, primită de Biserică, și nu au vrut să schimbe nicidecum adevărul revelat de Dumnezeu despre El Însuși.
Pentru că ei, împotriva ereticului Arios [Ἄρειος], L-au mărturisit pe Fiul că este deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut întru Duhul Sfânt.
Căci Arios spunea despre Fiul că este „o creatură”, minimalizându-L deopotrivă și pe Duhul Sfânt.
Însă Sfinții Părinți sinodali au mărturisit ceea ce Însuși Dumnezeu a spus despre Sine: că El este Dumnezeu treimic, că El este Dumnezeu din veci, că El e Făcătorul întregii făpturi și că făptura Lui a fost creată de El bună, fără pată, curată.
De aceea, noi nu putem mărturisi o altă învățătură decât cea pe care Părinții noștri Sfinți ne-au lăsat-o moștenire în Biserică. Noi avem Scriptura și cărțile lor sfinte și cărțile de cult și Viețile Sfinților și dogmele și canoanele și toată Tradiția noastră sfântă ca îndreptar continuu al vieții noastre, pentru ca să ne nevoim și să trăim precum ei.
Iar dacă astfel vom trăi și vom mărturisi ca ei, ne vom odihni veșnic alături de ei, de Sfinții lui Dumnezeu și de Îngerii Lui.
Hristos S-a înălțat!
Dumnezeu să ne întărească pe toți ca să facem voia Lui. Amin!
[1] Scrisă în dimineața zilei de 23 mai 2015, zi de sâmbătă, călduroasă.
[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/14/predica-la-duminica-a-7-a-dupa-pasti-2013/.
[3] Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, vol. I, introd., note și trad. de Pr. Marcel Hancheș, Ed. Pateres, București, 2009, p. 455.
[4] Idem, p. 553. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 555. [8] Ibidem.
[9] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 49. [10] Ibidem.
[11] Idem, p. 50. M-am referit la fragmentul în care Părintele Dumitru spune: „De aceea dumnezeirea [Lui] a rămas neschimbată în timpul chenozei. Chiar actul personal al lui Dumnezeu de coborâre din iubire este și el un act de putere. Dar un act de putere adaptat măsurilor firii omenești, ca să poată fi asumată de Fiul lui Dumnezeu”.