Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 24 mai 2015

De decretis Nicaenae Synodi [1]

Sfântul Atanasie de Alexandria, De decretis Nicaenae Synodi/ Despre decretele Conciliului de la Niceea (325), introd. și trad. din gr., comentarii și note explicative de Lucian Dîncă, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2015, 254 p.

*

L-am cunoscut pe autorul cărții la un eveniment susținut aici, fără să îi știu numele. E preot romano-catolic român. Iar cartea de față, potrivit articolului de aici, este o anexă a tezei sale de doctorat, care este prefațată de o introducere și de un studiu referitor la viața și opera Sfântului Atanasie. Teza sa doctorală a fost publicată tot în 2015 în română și se numește: Cristos şi misterul Sfintei Treimi în scrierile Sfântului Episcop Atanasie de Alexandria.

Deși îmi displace foarte mult limbajul catolicizant al cărții, care este unul neavenit, o voi citi și prezenta în cele ce urmează. Nici nu încerc să mai caut dacă e corect sau nu ce spune autorul (doar dacă îmi sare prea mult în ochi vreun amănunt), ci voi prezenta informațiile ca atare, așa cum ni le predă autorul cărții.

*

Introducerea cărții (p. 5-8). Primul Sinod Ecumenic de la Nicea a avut loc între 20 mai-25 iulie 325, p. 5.

Ereticul Ἄρειος era libian, p. 5.

Crezul nicean nu a fost semnat de Teonas de Marmarica și de Secundus de Ptoleimais, pe când Eusebiu de Nicomidia și Teognis de Niceea au semnat crezul dar nu au fost de acord cu condamnarea lui Arios, p. 6-7.

Sfântul Atanasie cel Mare a scris Despre hotărârile Sinodului de la Nicea, cartea pe care o discutăm aici, în jurul anului 352, p. 7. Și tot în p. 7, Lucian Dîncă spune că  traducerea lui este una „inedită”.

Între p. 9-99 avem studiul introductiv la traducerea atanasiană, pe care o avem în ediție bilingvă: greacă și română. Studiul introductiv se numește Viața și opera Sfântului Atanasie de Alexandria.

În comparație cu laudele binemeritate ale Sfântului Grigorie Teologul, p. 9, André Piganiol, într-o carte din 1947, cf. n. 2, p. 10, spune despre Sfântul Atanasie cel Mare că era „de o ură fără măsură” și stârnea împotriva dușmanilor acțiuni criminale, p. 10. Pe când Timothy Barnes, într-o carte din 1981, a afirmat că Sfântul Atanasie era un „gangster la conducerea unei mafii ecleziastice”, p. 10.

Pentru că oamenii, peste secole, pot să spună orice despre tine, și chiar și cei din secolul tău pot să spună multe aiureli despre tine, dacă sunt invidioși și răi cu tine. Asta nu înseamnă că noi trebuie să le luăm în considerare. Ci atunci când vrem să știm cum au fost Sfinții trebuie să întrebăm Tradiția Bisericii. Adică pe cei care i-au cunoscut și modul în care Biserica i-a receptat de-a lungul secolelor. Iar Icoanele, Viețile, Slujbele Sfinților sunt cele care ne oferă adevăratul profil interior și istoric al Sfinților.

Autorul consideră că Sfântul Atanasie cel Mare s-a născut în 298-299, în Alexandria Egiptului, într-o familie creștină de origine greacă, p. 10. A cunoscut persecuția lui Dioclețian, dintre 303-313, p. 10. L-a cunoscut pe Sfântul Antonie cel Mare, p. 11, iar Rufin de Aquileia, în Istoria bisericească I, 14 [PL 21, col. 486-488], ne oferă amănuntul de pe când Sfântul Atanasie avea 15-16 ani. El a botezat, ca un copil, în joacă, pe alți copii, iar Sfântul Alexandru al Alexandriei l-a văzut și a considerat valide Botezurile sale. După care l-a luat în palatul său episcopal și l-a educat, p. 11.

Primele două scrieri, ca episcop, au fost Împotriva grecilor și Despre întruparea Cuvântului, p. 11.

Sfântul Alexandru al Alexandriei îl hirotonește diacon în 319 pe Sfântul Atanasie, iar în 328 el îi urmează Sfântului Alexandru în scaun, fiind hirotonit episcop pe 8 iunie 328, p. 12. Însă când a fost hirotonit episcop nu avea nici 30 de ani, p. 12.

Primul exil, Sfântul Atanasie îl trăiește între iunie 335 și noiembrie 337, p. 13. În sinodul de la Tyr, din 335, întrunit de Eusebiu de Nicomedia, Sfântul Atanasie cel Mare este acuzat că este „un om violent, irascibil și neascultător ordinelor imperiale”, p. 13. Aici e condamnat la exil în orașul Trier.

Credincioșii din Alexandria Egiptului nu acceptă un alt episcop în locul Sfântului Atanasie, p. 13. Și tot în p. 13, autorul ne spune că Împotriva grecilor și Despre întruparea Cuvântului Sfântul Atanasie le-a scris acum, în acest exil din Trier, care e un oraș în Germania de azi. Asta apropo de faptul de a scrie teologie în vremuri vitrege…

Ereticul Arios moare în 336, p. 13. I-a plesnit pântecele pe când defeca, fiind spintecat și el după cum a sfâșiat veșmântul Domnului.

Tot aici, în p. 13, autorul spune că cel care l-a botezat pe Sfântul Constantin cel Mare a fost episcopul arian Eusebiu de Nicomidia.

Însă Biserica îi cinstește pe Sfântul Constantin și pe mama lui, Elena, ca pe Întocmai cu Apostolii în sfințenie. Și nu i-ar fi cinstit astfel dacă nu îi considera ortodocși. Așa că nu putem lua de bună informația că episcopul care l-a botezat a fost arian.

Homoistorii. Ieșirea din invizibilitate

Homoistorii. Ieșirea din invizibilitate, ed. îngrijită de Florin Buhuceanu, Ed. Maiko, București, 2011, 52 p.

*

Cuvântul homosexual a fost inventat în anul 1869 de către un ungur: Karl Maria (Benkert) Kertbeny (1824-1882) iar mișcarea gay a apărut în 1897 în Berlin, p. 5.

După care autorul începe să numească homosexuali „celebri”, eu neștiind dacă lucrurile stau sau nu stau așa. De aceea pun totul sub semnul întrebării.

Petru Comarnescu ar fi fost homosexual, având o relație cu balerinul Gabriel Negry, p. 6. În p. 7, autorul spune că și Ion Negoițescu ar fi fost homosexual. Buhuceanu nu are note la carte, așa că nu știu de unde și-a luat informațiile.

În 2004, George Bălan a publicat Homofobia, tot la editura Maiko, p. 13. În care Bălan insinuează faptul că Vasile Voiculescu ar fi fost homosexual, p. 14.

Articolul 200 din Codul Penal, publicat în iunie 1968, p. 19.

Ion Ioanid spune că Dan Cernovodeanu a avut relații homosexuale cu tânărul ceangău Toth, p. 23.

Sinonime argotice pentru homosexual: bulangiu, ciochist, homalău [eu am auzit și varianta homălău], p. 33, pidosnic. Iar dacă bulangiu, homălău și pidosnic se referă la sexul anal, ciochist se referă la sexul oral, pentru că cioc înseamnă gură în argou.

Un homosexual căsătorit își înșela nevasta cu alți bărbați până a divorțat, p. 33.

De ce Buhuceanu nu le dă numele întreg intervievaților săi? Dacă tot vor să își asume „diversitatea” trebuie să o facă până la capăt.

„cultura lesbiană”, p. 34. Lesbienele, în timpul comunismului, erau bisexuale, p. 34.

Neculai Constantin Munteanu i-a mărturisit Doinei Jela că este homosexual, p. 40, deși este ortodox, p. 41.

Asociația ACCEPT a tipărit primul buletin propriu în 1996, în aprilie, p. 46.

În p. 48, Florin Buhuceanu (fost student teolog ortodox, la București, unde i s-a descoperit și patima homosexualității) afirmă că articolul 200 a fost ținut în uz, după 1989, din cauza a două instituții: Parlamentul României și Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.

În p. 49 avem „coperta uneia dintre primele broșuri ortodoxe violent-homofobe publicată de ASCOR în 1995”.

Primul „marș al diversității” a fost în 2005, p. 51.

În 2015 a fost al 10-lea: pe 23 mai 2015, într-o zi de sâmbătă, la care Mediafax spune că au participat peste 500 de oameni. În filmulețele apărute pe You Tube l-am văzut prezent pe Remus Cernea, pe când Loredana Groza le-a cântat în engleză.

În p. 52 avem bibliografia cărții.

Despre viața Sfântului Gavriil Urghebadze (2 noiembrie)

Valentin Petcu sau grandoarea tabloidului

Într-un articol de azi dimineață, Valentin Petcu, alias Zoso, ne anunță că a împlinit 10 ani de blog, dar, în același timp, că el, în comparație cu alți comentatori TV sau de Radio, acum „obosiți”, hrănește „un public care voia variație, rapiditate, onestitate și umanitate”.

Dacă nu l-aș fi citit de 10 ani pe Petcu și dacă n-aș fi văzut ce fel de „cultură” are…din auto-prezentarea sa aș fi zis că e vorba despre vreun academician, despre vreun mentor spiritual, despre un mare om de cultură.

Însă, în fapt, e vorba despre un tânăr de 34 de ani, care nu știi dacă a terminat liceul, despre care nu am aflat să fi făcut vreo facultate și care se bazează, aproape exclusiv, pe informația găsită în online și pe experiența lui de viață, e folosit de diverși pentru campanii publicitare sau pentru cele politice.

Pentru T. Băsescu s-a implicat activ în campaniile electorale, luându-i și un interviu la al doilea mandat (singurul pe care l-a dat unui creator de online). Și s-a plimbat într-o parte și în alta, la diverse evenimente, pentru ca să le publiciteze.

Mai pe scurt, Petcu e un tabloitard de online, de factura Libertatea, Click, Cancan, ca mulți alții, fără vreo specializare în vreun domeniu anume.

El își dă cu părerea despre orice, mai ales despre ce e plătit să scrie, bășcălia și partizanatul fac casă bună cu el și cu comentatorii lui, însă îi place să creadă despre el că e „onest” și cu accente „umaniste”, când el militează pentru desființarea satelor, îi minimalizează pe bătrâni, insultă și caricaturizează oamenii, are păreri extremiste în ceea ce privește instituțiile statului.

Variația pe care el o produce e aceea că într-un articol îți arată o fată dezbrăcată, într-altul o mașină tamponată, iar într-altul reclama la un film. Ia informații din altă parte, le republică la el, și asta e…variația. După care ne mai aduce în față un te miri ce, spre vânzare, sau vreo persoană spre minimalizare.

Iar pentru că, uneori, scrie imediat despre ceea ce aude că se întâmplă…de aceea se consideră „rapid”. Numai că el nu produce informație, ci el preia informație, pe care o transmite mult mai repede în comparație cu alții, nu mult mai repede în comparație cu evenimentul.

Când a vorbit despre onestitate s-a referit la altcineva…nu la sine. La fel și când s-a crezut umanist

Pentru că umaniștii erau enciclopedici, aveau și citeau biblioteci întregi…în comparație cu Valentin Petcu, pe care nu l-am văzut prezentând vreodată vreo carte. El prezintă filme, reclame, știri, fotografii, comicării de tot felul…dar nu se ocupă cu cultura umanistă.

De ce totuși îl citesc pe el, pe Dorombach, pe Blogatu, pe Cabral și pe alții ca ei, care nu sunt creatori de online autentici ci niște publicitari plătiți, cu interese care nu sunt la vedere? Nu pentru „diversitate”, ci pentru aerul îngust al tabloidizării.

Îmi place să fiu la curent cu subcultura tabloidă, după cum îmi place să fiu la curent cu subcultura muzicală din România și din lume. Mă ajută la înțelegerea lumii și în predica și teologia mea.

Tot la fel mă uit la emisiuni și la filme proaste de la diverse televiziuni ale lumii, pentru ca să văd nu manipularea ci targhetul manipulării. Adică ce vor să experimenteze pe oameni.

Și la ce concluzii am ajuns citindu-l pe Petcu și pe ceilalți tabloitarzi din România și din lume?

Că informația și ratingul de cancan îi fac să se simtă „împliniți” pe cei care nu au nicio specializare și nu muncesc ceva anume la cote de excelență.

Că oamenii au ajuns foarte puerili, fără profunzime interioară, pentru că sunt canalizați spre ocupații care nu au de-a face cu reflecția ci cu manualitatea repetitivă.

Că poți manipula mult și bine printr-o diversitate fără realitate, dacă pozezi într-un om de lume „care cunoaște cum merg lucrurile”.

Mai pe scurt, nu sunt „un cititor” al lui Petcu, chiar dacă îl citesc. Pentru că îl citesc ca pe un experiment nefericit. Ca pe un tânăr care nu vrea să își depășească condiția și educația ci consideră că informația lui tabloidă înseamnă cultură.

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [5]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a.

*

Între p. 166-178: Semnificația pomenirilor și a rugăciunilor de mijlocire din cadrul Sfintei Liturghii. Articolul a fost publicat prima oară în volumul omagial la adresa Părintelui Stăniloae, în p. 578-588. Publicat în 1993, la Sibiu, la împlinirea vârstei de 90 de ani, cf. n. *, p. 166.

În p. 167, autorul spune că „în ultimă analiză, memoria este conștiința morții”. Însă memoria e, mai ales, conștiința vieții. Pentru că sufletul are memorie și aici și în veșnicie. Conștiința morții o avem aici, în timp, când suntem sub presiunea ei. Însă în veșnicie, memoria vieții pământești e memoria vieții care nu s-a terminat odată cu moartea, ci a trecut într-o nouă fază de existență.

Sintagma realism liturgic, folosită și anterior, în alt articol, a preluat-o de la Părintele Bulgakov, cf. p. 168, n. 9.

„Nu există deosebiri între cei vii și cei adormiți în Domnul, în cadrul memorialului liturgic [al pomenirii lor la Dumnezeiasca Liturghie n.n.]. Dumnezeu, în a Cărui amintire suntem uniți toți, „nu este Dumnezeul morților, ci al viilor” (Mt. 22, 32)”, p. 169.

„Numele exprimă existența persoanei, nu însușiri abstracte ale acesteia, o existență concretă și vie”, p. 170.

„Pietatea liturgică nu este individualistă. Teologia Liturghiei nu prezintă răspunsul unor trebuințe spirituale ale unei oarecare persoane, la un moment dat”, p. 171, ci exprimă nevoile duhovnicești ale tuturor oamenilor și ale întregii creații. De aceea evlavia liturgică este comunitară și comunională. Pentru că e a tuturor și ne unește pe toți.

„Proscomidia, ca proaducere [ca punere-înainte a Darurilor în fața Prea Sfintei Treimi n.n.], are…un caracter sacrificial (de jertfă). [Acolo] sunt pregătite materiile de jertfă, pâinea și vinul, ca o prefigurare a jertfei lui Hristos. Membrii Bisericii sunt adunați împrejurul Mielului sub forma părticelelor pe Sfântul Disc, fiind incluși în jertfa Acestuia”, p. 173-174.

De aceea, „sensul fundamental al pomenirilor la Proscomidie nu este individualist…[pentru că] toți sunt pomeniți împreună și fiecare în parte sunt cuprinși în jertfa lui Hristos”, p. 175. Căci noi „oferim” fiecare persoană pomenită lui Hristos „și o încredințăm lui Dumnezeu ca „jertfă vie și bineplăcută”, pentru a o face părtașă vieții veșnice”, p. 175.

Dar Proscomidia are și sens mistic și eclesiologic, pentru că pe Sfântul Disc avem întreaga Biserică din cer și de pe pământ, p. 175.

Între p. 179-198 avem un text al Mitropolitului, scris în colaborare cu fiul său, Ciprian Streza, intitulat la început Evoluția anaforalei euharistice în epoca apostolică și postapostolică, care a fost publicat la Iași, în 2003, în franceză, cf. n. *, p. 179. În cartea de față el poartă titlul: Evoluția anaforalei euharistice în epoca apostolică și postapostolică. Stadiul actual al cercetărilor. Însă din stilul textului și, mai ales, din bibliografia lui, se observă faptul că textul de față îi aparține mai mult fiului sau exclusiv fiului decât tatălui.

„Teoria” lui Ferdinand Probst, aceea că „Sfinții Apostoli, înainte de a se despărți, au elaborat la Ierusalim o Liturghie din care toate riturile au derivat”, p. 181, este chiar mărturia Tradiției Bisericii. Ea nu îi aparține. Pentru că Sfinții Apostoli nu au slujit Liturghia doar când…s-au despărțit și a plecat fiecare în locul pe care i l-a indicat Dumnezeu spre propovăduire, ci și cât au stat în Ierusalim. Când în Faptele Apostolilor ni se spune că Apostolii și cei hirotoniți de către ei slujeau în case, nu slujeau Liturghia și celelalte Sfinte Taine?

De ce Tractatus de traditione Divinae Missae [PG 65, col. 849-852] este „atribuită” Sfântului Proclu și nu „este” a lui?, p. 181. Care sunt argumentele lui F. J. Leroy, pentru care a considerat-o un plagiat de sec. 16?, cf.  p. 181, n. 9. Și de ce ar trebui să avem „o altă părere” despre o carte a unui Sfânt, în urma unor cercetări recente, dacă ea este cunoscută de toată Tradiția până la noi ca fiind a acelui Sfânt?

Carl Anton Joseph Maria Dominikus Baumstark susține că la început a fost diversitatea liturgică și apoi tradiția liturgică s-a omogenizat în sec. 4, p. 181.  Însă asta presupune că Sfinții Apostoli ar fi fost „în schismă”, ar fi trăit „separat” și nu comunitar. Însă Sfinții Apostoli au trăit la un loc și au slujit aceeași Dumnezeiască Liturghie.

Louis Duchesne și Joseph A. Jungmann vin mai aproape de adevăr vorbind și despre diversitate liturgică în cadrul unității cultului, p. 183. Gregory Dix vorbește despre un singur arhetip liturgic, p. 185.

Teoriile liturgice, care pun prea mult în evidență „fundalul ebraic”, mi se par suspecte și nu le agreez. Pentru că vor să spună, în esență, că Liturghia noastră este o lucrare evolutivă, cu punct de plecare ebraic sau majoritar ebraic, și nu o creație a Sfinților Apostoli, care nu au dorit să continue cultul ebraic ci să instituie, luminați de Dumnezeu, noul cult creștin. De aceea îi dau dreptate lui Ciprian Streza când spune că „este foarte probabil ca Domnul Iisus să fi schimbat rugăciunile și binecuvântările, folosind propriile cuvinte pentru un conținut și un sens nou”, p. 191. Pentru că Liturghia e ceva nou, care nu are corespondență cu cultul ebraic. Cultul ebraic prefigura Liturghia Bisericii, dar Liturghia Bisericii este o instituire nouă a Domnului.

Autorii se referă exclusiv la teologi recenți dar nu citează niciun Sfânt Părinte în materie de cult. Singurul citat, Sfântul Proclu al Constantinopolului, e citat cu o scriere socotită „falsă”. Adică avem de-a face cu un studiu al ipotezelor despre Liturghie și nu cu un studiu care vorbește veridic, patristic, despre Liturghie.

Iar „marii liturgiști” citați în această chestiune sunt eterodocși. Singurii liturgiști români citați sunt Vintilescu și Braniște, p. 195. Pentru Părintele Petre Vintilescu, Liturghia e mai întâi de toate o chestiune de Tradiție și nu o problemă științifică, p. 195. Însă autorii ne-au prezentat numai teorii științifice și nicio mărturie patristică. Iar mărturiile patristice despre Liturghie nu sunt puține dar nu sunt aprofundate de liturgiștii noștri.

Și pentru că nu ne pasă ce spun Sfinții Bisericii despre cult sau pentru că nu vrem „să părem proști” în articolele științifice pe care le scriem, susținând ce spun Sfinții noștri, tocmai de aceea vehiculăm tot felul de fantasmagorii despre cult dar nu și realități istorice despre cultul Bisericii noastre. O pierdere de timp care o să ne coste din ce în ce mai mult în următorii ani. Pentru că nimeni nu va mai da doi bani pe teologia științifică liturgică care este indiferentă față de Tradiția Bisericii. Căci pe ortodocși îi interesează ce spun Sfinții lor despre Biserică, despre cult, despre credința ortodoxă și nu ce își imaginează alții despre toate acestea.

Părintele Ene Braniște se întoarce la sursele Tradiției (unde trebuie să ne întoarcem cu toții, toți teologii și creștinii ortodocși) și observă faptul că „documentele liturgice…deși provin din regiuni diferite ale creștinătății, precum Siria, Egipt, Roma, totuși, ele se aseamănă între ele uneori până la identitate verbală, ceea ce indică pentru toate o sursă comună care poate fi lucrarea „Tradiția apostolică” a lui Ipolit”, p. 197.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [56]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Rezultatul lungului discurs la Șoimului este acela de a-l fi făcut pe Corb „domirit și domolit”[1] în privința Inorogului, încât porunca acestuia către vânătorii din munți este „ca spre pace/ și prieteșug a-l întoarce/ să poată” [2].

Așa încât partea a unsprezecea a Istoriei ne prezintă drumul întoarcerii Filului la epitropia sa și tratativele de pace între cele două tabere:

Pre aceia vreme
între dulăii carii în munți să afla,
una din pasiri
(carea din cele supusă stepăna cea mai de sus ținea),
foarte credincioasă Corbului și a toată monarhiia
păsirilor dreaptă slugă era.

 Aceasta, porunca Corbului vădzind,
mai mult într-alte socotele a sta
nu să zăbăvi (căci pacea
Inorogului tuturor dorită era),
ce, îndată sculându-să,
la un bun vrăjitoriu
și vechiu priietin al lor
să dusă, pentru ca vrajea
să ispitească
de ieste cu putință
de atâtea cumplite rane
inima Inorogului a să vindeca…[3]

Pasărea aceasta era Lebăda („căci aproape de moarte/ cântecul cel mai frumos au cântat”), iar răspunsul pe care ea îl primește de la vrăjitor este:

de acmu lucrul cu linește
și cu blândețe ieste să ispitiți.

Deci tâmplarea după pofta voastră
de va ieși, fericiți sinteți,
iară de nu, cu furtuna
nu trebuie a vă lupta,
ce după undele apelor
vă ieste a va lăsa.

 Căci amintrile,
toate vrăjile minciunoase sint
și când viți nedejdui
că mreajea asupra nepriietinului să împletește,
atuncea voi într-însa învălătuciți
și împleticiți
vă viți afla[4].

Remarcăm – pe lângă metafora mării, la care autorul nostru a apelat foarte des – utilizarea termenului unde (pe care putem spune că Dosoftei l-a poetizat, i-a dăruit un loc important ca termen poetic), în loc de valuri mari/ înalte, ca în Psaltirea pre versuri.

Și tot de la Dosoftei a împrumutat Cantemir și termenul ținc (țânc) în loc de pui (după cum am precizat și altădată[5]):

Iară Inorogul,
într-acea dată știind
precum acelui vrăjitoriu
bobii nu-i prea îmblă
și teiele îi sint cani împleticite,
socoti ca în vremea slăbiciunii lui
cu dânsul prieteșug și cunoștință să facă /…/

 La carile pre un dulăoaș,
carile cu dânsul cunoștință avea,
trimasă (țincușorul acesta născut,
crescut
și așeși încărunțit
la oi era,
ce și la bătrânețe
de minte tot ținc era)[6].

Tot Dosoftei, traducând Psaltirea, a transpus astfel Ps. 56, 5:

 „Trimis-au Dumnădzău mila Sa și adevara Sa, ș[i]-au izbăvit sufletul mieu din mijlocul țâncilor de leu” (Psaltirea de-nțăles).

Și Ps. 103, 22:

 „Țâncii leilor, scâncind să apuce și să-ș ceae de la Dumnădzău hrană șie”.

Coresi folosește, în aceiași psalmi, pentru țânci de leu, termenul „schimeni”[7] – din gr. σκύμνως, LXX, iar Biblia de la București (1688), în aceleași situații, spune: „pui de lei” și „puii de lei”.

Revenind la textul Ieroglificei, „țincul cel bătrân” intermediază întâlnirea Inorogului cu vrăjitorul, care îi propune a face „pace cu Corbul” [8], de care acesta încă se îndoiește, căci

 precum să dzice cuvântul
(glasul cucului din glasul pupădzii nedeosăbind),
totdeauna urechile sale
cătră cuvintele mele
surde
și de tot astupate
ș-au ținut[9]

Însă neașteptatul se produce, căci vânatul se întâlnește și convorbește cu vânătorii săi:

În scurt, să dzicem,
vrăjitoriul dintr-îmbe părțile atâta
de cu osârdie s-au nevoit,
cât s-ar putea dzice
că focul cu apa ar fi adunat
și ceriul cu pământul ar fi împreunat,
de vreme ce într-aceiași dzi,
pre Lebădă și pre dulăii vânători acolea
aducând,
cu Inorogul a să videa
și prin câtăva vreme a să vorovi
i-au făcut.

 Ce-i încoace și încolea,
tractatele pentru pacea la mijloc puind,
unii trăgea,
alții împingea,
iară ceva de adevăr
și de folos nu să alegea.

 Deci cu toții lucrurile așe împletecite
și încurcate
vădzind
(că[ci] când cineva
adevărului a să îndupleca
nu va,
încurcătura minciunilor
nu cu lesne de dezlegat
să înnoadă),
soroc vrajbei în 25 de ani pusără[10].

Așadar, se pun temeliile păcii..

Observăm, însă, din nou, că Dimitrie Cantemir are felul colorat de a povesti, înțesat de parafraze, aluzii, comparații sau caracterizări, pe care îl vom întâlni mai târziu la Creangă. Formulele introductive ne întăresc această impresie: „în scurt să dzicem”, „ce-i încoace și încolea” (la Creangă: „scurt și cuprinzător”, „scurtă vorbă”[11] etc.).

În Istoria lui Cantemir, caierul vrăjilor se mai  domolește și vrăjile mai tac o vreme:

Într-aceasta vreme de armistiție
vrajea vrăjitoriului mijlocitoriu
așeși de tot să închisă.
Iară povestea pricinii era
că vrajitoriul cel mare
cu farmecele sale
atâta putere agonisisă,
cât pre toate vrăjile
mute întorcând,
singur el numai, când,
ce și cui vrea,
vrăjiia[12].

Pe neașteptate însă, „ca ciuperca din gunoiu”[13] răsare un vrăjitor mare, de care toți se tem.

Corbul îl trimite pe Uliu (Uleul) negociator în locul Lebedei, care „la cuibu-și s-au înturnat,/ unde nu preste multe dzile/ verșurile încheindu-și/ cântecul ș-au săvârșit”[14].

În dzilele acestui vrăjitoriu
Filul și Inorogul
mare întrare și ieșire aflară,
de carea nepriietinii macar
cum știre a lua nu putură[15].

Găsim iarăși o parafrază (cum adesea se întâmplă în Istoria ieroglifică) a unei expresii biblice:

„Eu sânt uşa: pren Mine de va întra neștine, mântui-se-va. Și va întra şi va ieşi, şi păşune va afla” (In. 10, 9, Biblia 1688).

Intrarea și ieșirea indică, așadar, marea trecere pe care o are cineva pe lângă o persoană de rang înalt: aceasta este decriptarea lui Cantemir.

Cu alte cuvinte, a intra și a ieși prin ușa Hristos, din versetul de mai sus, semnifică, dacă urmărim dezlegarea lui Cantemir, a avea mare îndrăzneală la Dumnezeu, în rugăciune, a fi intim cu Domnul.

Filul și Inorogul având, deci, intrare la noul vrăjitor, lucrurile se schimbă din ce în ce mai mult în bine, în favoarea lor.

Acum, se întoarce roata și acest vrăjitor începe să împletească mreji pentru Corb și pentru Struțocămilă. Iar

mreajea asupra Strutocamilii
mai pre iușor fiind a să împleti
(macar că pre amândoaâ deodată
vrăjitoriul le începusă),
acmu gata Filului să o dea
pre vrăjitoriu îndemnă.

Filul, luând mreajea,
până în dzece dzile
pre Strutocamilă vână. /…/

 După ce Strutocamila în mreaje să prinsă,
la Grumadzii Boului o adusără.
Iară Lupul, Ciacalul și alalți
carii partea Filului ținea,
până la vinirea Filului,
lucrurile monarhiii dobitoacelor
a chivernisi începură
și pe jigăniile carile să împrăștiiasă,
până la vinirea Filului,
iarăși la locul său le adunase,
fără numai Guziul Orb și Hameleonul,
în fuga lor rămâind,
ca cum sămânța răutăților
și tulburărilor
într-alții de ar pieri,
într-aceștea să să păzască[16].

Filul, care „epitropiia dobitoacelor/ de la vrăjitoriu luase”[17], în locul Struțocămilei, „la locul epitropiii sale să dusă”[18].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 348.

[2] Ibidem. [3] Idem, p. 349. [4] Idem, p. 349-350.

[5] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Studiu despre Viața Sfântului Macarie Romanul, op. cit., p. 43, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/31/studiu-despre-viata-sfantului-macarie-romanul/.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 350.

[7] Cf. Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparație cu Psaltirile coresiene din 1570 și din 1588, text stabilit, introducere și indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, 1976, p. 241, 434.

[8] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 351.

[9] Ibidem. [10] Ibidem.

[11] Ion Creangă, op. cit., p. 178, 189.

[12] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 352.

[13] Ibidem. [14] Idem, p. 353. [15] Ibidem. [16] Idem., p. 353, 356.

[17] Idem, p. 354-355. [18] Idem, p. 360.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno