† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a.

*

Între p. 166-178: Semnificația pomenirilor și a rugăciunilor de mijlocire din cadrul Sfintei Liturghii. Articolul a fost publicat prima oară în volumul omagial la adresa Părintelui Stăniloae, în p. 578-588. Publicat în 1993, la Sibiu, la împlinirea vârstei de 90 de ani, cf. n. *, p. 166.

În p. 167, autorul spune că „în ultimă analiză, memoria este conștiința morții”. Însă memoria e, mai ales, conștiința vieții. Pentru că sufletul are memorie și aici și în veșnicie. Conștiința morții o avem aici, în timp, când suntem sub presiunea ei. Însă în veșnicie, memoria vieții pământești e memoria vieții care nu s-a terminat odată cu moartea, ci a trecut într-o nouă fază de existență.

Sintagma realism liturgic, folosită și anterior, în alt articol, a preluat-o de la Părintele Bulgakov, cf. p. 168, n. 9.

„Nu există deosebiri între cei vii și cei adormiți în Domnul, în cadrul memorialului liturgic [al pomenirii lor la Dumnezeiasca Liturghie n.n.]. Dumnezeu, în a Cărui amintire suntem uniți toți, „nu este Dumnezeul morților, ci al viilor” (Mt. 22, 32)”, p. 169.

„Numele exprimă existența persoanei, nu însușiri abstracte ale acesteia, o existență concretă și vie”, p. 170.

„Pietatea liturgică nu este individualistă. Teologia Liturghiei nu prezintă răspunsul unor trebuințe spirituale ale unei oarecare persoane, la un moment dat”, p. 171, ci exprimă nevoile duhovnicești ale tuturor oamenilor și ale întregii creații. De aceea evlavia liturgică este comunitară și comunională. Pentru că e a tuturor și ne unește pe toți.

„Proscomidia, ca proaducere [ca punere-înainte a Darurilor în fața Prea Sfintei Treimi n.n.], are…un caracter sacrificial (de jertfă). [Acolo] sunt pregătite materiile de jertfă, pâinea și vinul, ca o prefigurare a jertfei lui Hristos. Membrii Bisericii sunt adunați împrejurul Mielului sub forma părticelelor pe Sfântul Disc, fiind incluși în jertfa Acestuia”, p. 173-174.

De aceea, „sensul fundamental al pomenirilor la Proscomidie nu este individualist…[pentru că] toți sunt pomeniți împreună și fiecare în parte sunt cuprinși în jertfa lui Hristos”, p. 175. Căci noi „oferim” fiecare persoană pomenită lui Hristos „și o încredințăm lui Dumnezeu ca „jertfă vie și bineplăcută”, pentru a o face părtașă vieții veșnice”, p. 175.

Dar Proscomidia are și sens mistic și eclesiologic, pentru că pe Sfântul Disc avem întreaga Biserică din cer și de pe pământ, p. 175.

Între p. 179-198 avem un text al Mitropolitului, scris în colaborare cu fiul său, Ciprian Streza, intitulat la început Evoluția anaforalei euharistice în epoca apostolică și postapostolică, care a fost publicat la Iași, în 2003, în franceză, cf. n. *, p. 179. În cartea de față el poartă titlul: Evoluția anaforalei euharistice în epoca apostolică și postapostolică. Stadiul actual al cercetărilor. Însă din stilul textului și, mai ales, din bibliografia lui, se observă faptul că textul de față îi aparține mai mult fiului sau exclusiv fiului decât tatălui.

„Teoria” lui Ferdinand Probst, aceea că „Sfinții Apostoli, înainte de a se despărți, au elaborat la Ierusalim o Liturghie din care toate riturile au derivat”, p. 181, este chiar mărturia Tradiției Bisericii. Ea nu îi aparține. Pentru că Sfinții Apostoli nu au slujit Liturghia doar când…s-au despărțit și a plecat fiecare în locul pe care i l-a indicat Dumnezeu spre propovăduire, ci și cât au stat în Ierusalim. Când în Faptele Apostolilor ni se spune că Apostolii și cei hirotoniți de către ei slujeau în case, nu slujeau Liturghia și celelalte Sfinte Taine?

De ce Tractatus de traditione Divinae Missae [PG 65, col. 849-852] este „atribuită” Sfântului Proclu și nu „este” a lui?, p. 181. Care sunt argumentele lui F. J. Leroy, pentru care a considerat-o un plagiat de sec. 16?, cf.  p. 181, n. 9. Și de ce ar trebui să avem „o altă părere” despre o carte a unui Sfânt, în urma unor cercetări recente, dacă ea este cunoscută de toată Tradiția până la noi ca fiind a acelui Sfânt?

Carl Anton Joseph Maria Dominikus Baumstark susține că la început a fost diversitatea liturgică și apoi tradiția liturgică s-a omogenizat în sec. 4, p. 181.  Însă asta presupune că Sfinții Apostoli ar fi fost „în schismă”, ar fi trăit „separat” și nu comunitar. Însă Sfinții Apostoli au trăit la un loc și au slujit aceeași Dumnezeiască Liturghie.

Louis Duchesne și Joseph A. Jungmann vin mai aproape de adevăr vorbind și despre diversitate liturgică în cadrul unității cultului, p. 183. Gregory Dix vorbește despre un singur arhetip liturgic, p. 185.

Teoriile liturgice, care pun prea mult în evidență „fundalul ebraic”, mi se par suspecte și nu le agreez. Pentru că vor să spună, în esență, că Liturghia noastră este o lucrare evolutivă, cu punct de plecare ebraic sau majoritar ebraic, și nu o creație a Sfinților Apostoli, care nu au dorit să continue cultul ebraic ci să instituie, luminați de Dumnezeu, noul cult creștin. De aceea îi dau dreptate lui Ciprian Streza când spune că „este foarte probabil ca Domnul Iisus să fi schimbat rugăciunile și binecuvântările, folosind propriile cuvinte pentru un conținut și un sens nou”, p. 191. Pentru că Liturghia e ceva nou, care nu are corespondență cu cultul ebraic. Cultul ebraic prefigura Liturghia Bisericii, dar Liturghia Bisericii este o instituire nouă a Domnului.

Autorii se referă exclusiv la teologi recenți dar nu citează niciun Sfânt Părinte în materie de cult. Singurul citat, Sfântul Proclu al Constantinopolului, e citat cu o scriere socotită „falsă”. Adică avem de-a face cu un studiu al ipotezelor despre Liturghie și nu cu un studiu care vorbește veridic, patristic, despre Liturghie.

Iar „marii liturgiști” citați în această chestiune sunt eterodocși. Singurii liturgiști români citați sunt Vintilescu și Braniște, p. 195. Pentru Părintele Petre Vintilescu, Liturghia e mai întâi de toate o chestiune de Tradiție și nu o problemă științifică, p. 195. Însă autorii ne-au prezentat numai teorii științifice și nicio mărturie patristică. Iar mărturiile patristice despre Liturghie nu sunt puține dar nu sunt aprofundate de liturgiștii noștri.

Și pentru că nu ne pasă ce spun Sfinții Bisericii despre cult sau pentru că nu vrem „să părem proști” în articolele științifice pe care le scriem, susținând ce spun Sfinții noștri, tocmai de aceea vehiculăm tot felul de fantasmagorii despre cult dar nu și realități istorice despre cultul Bisericii noastre. O pierdere de timp care o să ne coste din ce în ce mai mult în următorii ani. Pentru că nimeni nu va mai da doi bani pe teologia științifică liturgică care este indiferentă față de Tradiția Bisericii. Căci pe ortodocși îi interesează ce spun Sfinții lor despre Biserică, despre cult, despre credința ortodoxă și nu ce își imaginează alții despre toate acestea.

Părintele Ene Braniște se întoarce la sursele Tradiției (unde trebuie să ne întoarcem cu toții, toți teologii și creștinii ortodocși) și observă faptul că „documentele liturgice…deși provin din regiuni diferite ale creștinătății, precum Siria, Egipt, Roma, totuși, ele se aseamănă între ele uneori până la identitate verbală, ceea ce indică pentru toate o sursă comună care poate fi lucrarea „Tradiția apostolică” a lui Ipolit”, p. 197.

Did you like this? Share it: