Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [6]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a.

*

Între p. 199-215 e tipărit un text din 2005, cf. n. *, p. 199, intitulat: Cateheză și misiune prin Liturghie în societatea de azi. Noi condiții social-umane și personale. Articol în care ÎPS Laurențiu spune că catehizarea este „o lucrare de educație continuă spre mântuire”, p. 199 și nu e doar un curs informativ.

Pe de altă parte, „cultul ortodox este o cateheză vie”, p. 203. Pentru că el ne învață continuu despre Dumnezeu și despre Sfinții Lui. Numai să ascultăm cu atenție ce se cântă și se citește la strană și ce se cântă și se rostește și în altar.

În p. 205, autorul spune că „cateheza se împlinește în Euharistie”, în împărtășirea cu Domnul. Pentru că ceea ce aflăm despre El trăim în împărtășirea cu El euharistic.

Locul omiliei e după citirea Sfintei Evanghelii, p. 207 iar omilia/ predica „actualizează Scriptura”, p. 207. Însă Sfânta Liturghie, în integralitatea ei, este „o mărturisire de credință și o dăruire a credinței mântuitoare ca cunoaștere a lui Dumnezeu și întâlnire cu El, având ca moment culminant împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului”, p. 209.

Funcția catehetică a Sfintei Liturghii se împlinește prin toate formele pe care cuvântul le ia în ea: prin citirile biblice, prin predică, prin rugăciunile propriu-zise rostite de preot, prin ectenii, prin formulele de binecuvântare și îndemnurile adresate credincioșilor în diferite momente ale slujbei, prin imnografie, prin mărturisirea credinței”, p. 212.

Iar autorul își termină scrierea cu ideea că cateheza se face în relație cu Dumnezeiasca Liturghie, p. 215.

Între p. 216-222: Liturghie și filantropie, daruri ale Duhului Sfânt. Textul pare a fi unul nou, pentru că nu are nicio notă de subsol care să specifice faptul că a mai fost publicat. Și care începe cu ce înseamnă λειτουργια [liturghia] = „slujire comună a poporului”, p. 216. Iar la Sfânta Liturghie „oamenii nu doar gustă anticipat fericirea vieții veșnice…[ci și] se unesc cu Dumnezeu și unii cu alții în duhul de jertfă al lui Hristos”, p. 219.

Textul următor a fost publicat în 2001, ca postfață la Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, al Părintelui Braniște și al soției sale, cf. n. *, p. 223. Care se cheamă: Sfânta Liturghie în preocupările și viața Pr. Prof. Dr. Elena Braniște (p. 223-227). Unde Mitropolitul nostru îl numește pe Părintele Braniște „mentorul spiritual al profesorilor de Liturgică”, p. 223.

Teza doctorală a Părintelui Ene Braniște, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, a fost publicată la București, în 1943 și are 238 p., cf. p. 223 și p. 223, n. 1.

Părintele Braniște avea „cultul sfințeniei”, p. 224 iar calitatea lui de liturgist era dublată de cea de liturghisitor model, p. 225. El „acorda o atenție deosebită cuvântului liturgic, cântării și mai ales ritmului melodic, pentru solemnitatea și frumusețea deplină a slujbei divine”, p. 225. Slujirea sa emana calm și căldură sufletească, p. 225. Nu făcea gesturi teatrale ci trăia slujbele știind semnificațiile lor mistice, p. 225.

Cap. al 4-lea al cărții: Sfintele Taine ale Bisericii – dimensiunea liturgică a unirii noastre cu Dumnezeu. Iar primul articol al noii secțiuni e din 1993, cf. n. *, p. 231, și se intitulează: Sfintele Taine și ierurgiile în viața Bisericii și a credincioșilor (p. 231-239).

Ierurgiile (slujbele de sfințire) „reactivează prezența lui Hristos dobândită prin Sfintele Taine și creează permanent ambianța adecvată pentru urcușul duhovnicesc”, p. 231.

În p. 233, autorul îl citează pe Părintele Dumitru Radu cu afirmația: „pe cât de sacramentală este Biserica, pe atât de eclesiologice sunt Tainele”. Nota 6, p. 233. Fiind un citat din Pr. Prof. Dumitru Radu, Sfintele Taine în slujba Bisericii, în rev. Studii Teologice XXXIII (1981), nr. 3-4, p. 193.  Pentru că „Sfintele Taine întrețin viața spirituală în cadrul organismului divino-uman, Sfânta Biserică”, p. 233.

Căci „Biserica nu poate exista fără Taine și nici Tainele în afara Bisericii. Prin harul mântuitor pe care-l împărtășesc Sfintele Taine, ele ne nasc și ne întăresc în viața în Hristos, unindu-ne tot mai desăvârșit cu El. Ierurgiile ne mijlocesc binecuvântarea și ajutorul lui Dumnezeu, reactivează în ființa noastră harul Sfintelor Taine și creează mediul prielnic pentru câștigarea mântuirii”, p. 239.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 13 la Faptele Apostolilor [13]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

***

Iar ei, auzind aceasta, s-au aprins de mânie și s-au sfătuit să-i omoare (5, 33). Ai auzit de iertarea păcatelor, o, omule nenorocit, și că Dumnezeu nu cere pedepsirea, și vrei să-i omori? Ce răutate a fost aceasta!

Și totuși, fie trebuiau să îi condamne pentru minciună, fie, dacă nu puteau să facă aceasta, [trebuiau] să fi crezuți! Dar dacă nu au ales să-i creadă, totuși nu ar fi trebuit [să vrea] să-i omoare.

Fiindcă ce era dorința lor de ucidere? Astfel era intoxicarea lor, nici măcar nu au văzut ceea ce se întâmplase.

Luați aminte cum Apostolii, oriunde au pomenit de crimă, au adăugat și vorbirea despre iertare, arătând că, dacă ceea ce se făcuse era vrednic de moarte, ceea ce s-a dăruit li s-a oferit lor ca unor binefăcători/ făcători de bine! Căci în ce alt fel ar fi putut cineva să îi convingă?

Apoi s-a ridicat arhiereul etc. Ca oameni cu nume mare, aceștia[1] urmau să se așeze lângă Profeți.

Saducheii erau cei care erau cei mai inflamați în ceea ce privește Învierea.

Dar poate că cineva va zice: De ce, ce om, înzestrat cu asemenea daruri, așa cum erau Apostolii, nu ar fi fost mare? Dar, vă rog, gândiți-vă cum, înainte de a fi înzestrați cu har, stăruiau într-un cuget în rugăciune (1, 14), atârnând [numai] de ajutorul de sus.

Iar voi nădăjduiți, iubiții mei, la Împărăția Cerului și totuși nu îndurați nimic? Și, deși ați primit pe Duhul, totuși nu suferiți astfel de lucruri, nici nu întâlniți primejdii?

Dar ei, înainte de a avea timp să respire după pericolele de mai înainte, au fost din nou purtați în altele.

Și chiar și aceasta, că nu există nicio vanitate, nicio îngâmfare, ce mare bine este! Să convertești cu blândețe, ce câștig este! Căci nu orice au făcut ei era lucrarea imediată a harului, ci există, totodată, multe amprente ale propriei lor râvne. Că harul lui Dumnezeu a strălucit în ei, dar aceasta era din propria lor silință.

Vedeți, spre exemplu, de la bun început, cât de grijuliu este Petru, cât de cumpătat și neadormit/ veghetor este: cum cei care au crezut și-au lepădat bogățiile, nu mai aveau proprietate privată, stăruiau în rugăciune, arătau că ei erau de un singur cuget, își petreceau timpul în postiri. Ce har, (singur,) a făcut toate acestea?

Astfel încât El aduce dovada în casa lor prin proprii lor slujitori. Așa după cum, în cazul lui Hristos, slujitorii lor au fost cei care au spus: Niciodată nu a vorbit un om așa cum vorbește Acest om (In. 7, 46).

Aceste dovezi sunt mai apte de a fi crezute decât Învierea. Observați și moderația arătată de către conducătorii înșiși și cum ei cedează.

Arhiereul i-a întrebat pe ei, zicând etc (5, 27). Aici vorbește cu ei, într-adevăr, pe un ton moderat, fiindcă era înspăimântat – căci cu adevărat dorea mai degrabă să-i împiedice decât să-i omoare, din moment ce nu putea – și cu scopul ca să-i trezească și să le arate marea primejdie în care sunt.

Și cu adevărat, zice el (Apostolilor), [vreți] să aduceți sângele Acestui om asupra noastră! Încă Îl mai consideri pe El a fi doar om?

Vrea să facă să pară că porunca a fost pentru propria lor siguranță. Dar luați aminte ce spune Petru: Pe Acesta Dumnezeu L-a înălțat cu dreapta Sa ca să fie Stăpânitor și Mântuitor, ca să dea pocăință lui Israel și iertarea păcatelor (5, 31).

Aici el nu mai amintește de neamuri[le păgâne], pentru ca să nu le ofere un pretext împotriva lui.

Și au vrut, se spune, să-i omoare (5, 33). Vedeți-i iarăși pe aceștia[2] în uimire, vedeți-i în durere, iar pe ceilalți[3] în liniște, în veselie și în desfătare.

Nu numai că erau îndurerați, ci s-au aprins de mânie. Cu adevărat, aceasta îndreptățește acel proverb: Faci rău, pățești rău. După cum vedem în acest caz. Aici erau acești oameni în legături, așezați la locul de judecată, iar oamenii care au stat să judece împotriva lor erau în suferință și în nedumerire lipsită de ajutor. Căci așa precum cel care lovește un diamant primește șocul loviturii el însuși, la fel era și cu acești oameni.

Dar ei vedeau nu numai că îndrăzneala lor de a vorbi era neoprită, dar și că, mai degrabă, propovăduirea lor creștea tot mai mult și că vorbeau fără nicio urmă de frică și că nu le dădeau niciun motiv împotriva lor.

Să-i imităm pe aceștia, iubiții mei, să fim neînfricați în toate primejdiile noastre. Nu este nimic îngrozitor pentru cel care se teme de Dumnezeu, ci tot ceea ce este îngrozitor este pentru ceilalți.

Căci atunci când un om este izbăvit de patimile sale și privește toate cele de față ca pe o umbră, spuneți: de la cine va suferi ceva îngrozitor? De cine va avea să se teamă? De cine va trebui să se roage? Să fugim către această Piatră care nu poate fi clătinată.

Dacă cineva ar trebui să construiască pentru noi o cetate și să înalțe un zid în jurul ei și să ne mute într-un pământ nelocuit, unde nu ar fi nimeni care să ne tulbure, și ne-ar aproviziona din belșug cu de toate și n-ar suferi a avea ceva pentru care să ne supărăm cu cineva, acela nu ne-ar așeza într-o desăvârșită siguranță, așa cum a făcut Hristos acum.

Să fie o cetate făcută din alămuri, dacă doriți, înconjurată din toate părțile de un zid, semeață și impenetrabilă, și să nu fie niciun vrăjmaș în apropierea ei, să aibă pământ din plin și bogat, să fie acolo adăugată abundența a altor lucruri, să fie, de ase- menea, cetățenii blânzi și liniștiți și niciun făcător de rău acolo, nici hoț, nici tâlhar, nici informator, nici curte de justiție, ci mai degrabă acorduri[4], și să locuim în această cetate: nici măcar astfel nu ar fi posibil să trăiești în siguranță.

De ce? Pentru că nu ar putea să nu fie neînțelegeri cu servitorii, cu nevestele, cu copiii, nu s-ar putea să nu fie fundația a multă tulburare.

Dar aici nu era nimic de acest fel. Pentru că aici nu era nimic care să-i îndurereze sau care să le provoace neliniște. Nu, căci ce este mai minunat a spune decât că înseși lucrurile care sunt considerate că provoacă tulburare au devenit motiv a toată bucuria și fericirea.

Căci, spuneți-mi, ce era acolo să-i supere? Ce [era] ca să greșească? Să cităm un caz particular ca să-l comparăm cu ei? Bine, să zicem că ar fi cineva cu demnitatea de consul[5], că ar avea avere multă, că ar locui în cetatea imperială, că nu ar avea nicio afacere supărătoare cu nimeni, ci ar trăi numai în desfătare și nu ar avea nimic altceva decât aceasta de făcut, așezat în vârful bogăției și al cinstei și al puterii, și să punem împotriva lui pe un Petru, în legături dacă vreți, în rele/ dureri fără de număr: și vom afla că acesta[6] este omul care trăiește în mai multă desfătare.

Căci acolo unde este bucurie peste fire, încât să te veselești în lanțuri, gândește-te care poate fi măreția acelei bucurii!

Căci asemenea celor care au funcție importantă, încât orice rele s-ar întâmpla, ei nu le simt, ci stăruie în bucurie, astfel au făcut aceștia, bucurându-se cu atât mai mult, chiar datorită acestor răutăți[7].

Căci este imposibil, cu totul imposibil de descris în cuvinte ce mare fericire cade în mijlocul lor, care suferă de dragul lui Hristos. Căci ei se bucură în suferințele lor, mai degrabă decât în lucrurile lor bune. Cine iubește pe Hristos, știe ce spun.


[1] Sfinții Apostoli.

[2] Pe farisei și saduchei.

[3] Pe Apostoli.

[4] Între unii și alții.

[5] În Roma antică era titlul celor doi magistrați, aleși anual, care dețineau puterea supremă. Cf. http://dexonline.ro/definitie/consul.

[6] Adică Sfântul Petru.

[7] Care li se întâmplau.