De decretis Nicaenae Synodi [2]
Sfântul Atanasie de Alexandria, De decretis Nicaenae Synodi/ Despre decretele Conciliului de la Niceea (325), introd. și trad. din gr., comentarii și note explicative de Lucian Dîncă, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2015, 254 p.
*
Prima parte e aici.
*
După 28 de luni de exil, Sfântul Atanasie cel Mare se întoarce în Alexandria, în mod triumfal, pe 23 noiembrie 337. Al doilea exil al Sfântului Atanasie: 339-346, timp în care merge la Roma, fiind ajutat de papa Iulius, p. 14. În 342, la Milano, îl întâlnește pe împăratul Constant și e reabilitat la Sinodul de la Sardica. După cei 7 ani de exil, Sfântul Atanasie trăiește 10 ani de pace, p. 14.
Este exilat iarăși în 356, direct din Biserică, din mijlocul slujbei…însă scapă și nu e prins. Pleacă în pustiul Egiptului, trăind acolo între februarie 356 și octombrie 362, p. 15. Al 4-lea său exil începe în 24 octombrie 362, plecând iarăși în pustiul Egiptului, p. 16. Când revine pe scaunul său patriarhal, la cererea lui Jovian, scrie despre Crezul de la Nicea. La al cincilea exil, Sfântul Atanasie trăiește în cavoul tatălui său, aproape de Alexandria, apoi pleacă în pustiu, p. 17.
Sfântul Atanasie adoarme „în noaptea dintre 2-3 mai 373”, la 76 de ani, după 45 de ani de episcopat și 17 ani și jumătate de exil, p. 18. Catolicii îl pomenesc pe 2 mai, noi pe 18 ianuarie, împreună cu Sfântul Chiril al Alexandriei, p. 18.
Din p. 18, autorul începe discuția despre opera Sfântului Atanasie. Împotriva păgânilor și Despre întruparea Cuvântului le scrie între 335-337, p. 18. Scrisoarea enciclică către episcopi e scrisă în 339 sau 340, p. 19. Cartea pe care o vom discuta aici, Despre hotărârile Sinodului de la Niceea, e scrisă în 351 sau 352, p. 19. Scrisoarea către Dracontius e scrisă în 354 sau 355, Scrisoarea către episcopii din Egipt și Lidia în 356, p. 20, Viața Sfântului Antonie cel Mare e scrisă în 357, Discursuri împotriva arienilor e scrisă între 356-362, p. 21, Apologie împotriva arienilor e din 357, Istoria arienilor e din 358, p. 22.
Când ereticul Arie a murit era o zi de sâmbătă. L-a cuprins o frică inexplicabilă și o mare durere de burtă. S-a dus la veceu…„și pe când își făcea nevoile a ieșit din el, odată cu excrementele, și toate măruntaiele” lui, p. 23. Rectul „a ieșit odată cu excrementele, după care un jet de sânge, apoi intestinul gros amestecat cu splina și ficatul, murind imediat”. Descrierea e din Socrate, Istoria bisericească I, 38, 5-9, p. 23-24.
Sfântul Atanasie cel Mare scrie Scrisori către Serapion despre dumnezeirea Duhului Sfânt în 359 sau 360, p. 24, Despre Sinoadele de la Rimini și Seleucia în 359 și Despre întruparea Cuvântului împotriva arienilor în 365, p. 25. Pe când, Despre feciorie, o scrie în 362, care e dedicată monahiilor, p. 26.
Din p. 27, Lucian Dîncă se ocupă de receptarea Sfântului Atanasie de-a lungul istoriei. Sfântul Grigorie Teologul îl admiră în Omilia 21, p. 30. Sfântul Vasile cel Mare îl consideră Părintele său duhovnicesc, p. 31. Istoricii bisericești Sozomen și Socrate se referă la Sfântul Atanasie, p. 34.
Louis-Sébastien Le Nain de Tillemont are dreptate când afirmă că „numai Sfinții merită să facă elogiul Sfinților”, p. 41. Când încep păcătoșii, cu funcții bisericești și profesori de teologie, să îi laude pe Sfinți iese mai întotdeauna ceva grețos, pentru că îi privesc de la distanță, fără iubire, fără evlavie față de ei, pe lângă răstălmăcirile cu duiumul.
Odată cu sec. 19, Sfântul Atanasie cel Mare începe să fie receptat negativ datorită edițiilor critice germane, p. 60. Pentru H. G. Opitz, Sfântul Atanasie era „însetat de putere”, p. 61.
Cartea Sfântului Atanasie, tradusă aici de Pr. Lucian Dîncă, începe din p. 100. În greacă și română. Însă, după stilul său catolicizant, enervant la culme, din paginile de până acum, avem de-a face și cu o traducere laxă, catolicizantă. Când mă uit pe greacă…și apoi văd traducerea în română…îmi dau seama că e o literaturizare a textului de proporții, pentru ca să sune „intelectual”, când textul lui e scris simplu. De aceea nu îți poți da seama, din traducerea lui Dîncă, cum arată stilul liniștit și evlavios al Sfântului Atanasie. Însă mă voi preface că „totul e bine” și voi încerca să rescriu traducerea acolo unde o voi cita.
Titlul cărții: Despre hotărârile Sinodului de la Nicea, p. 101, din 325 d. Hr.
A tradus-o din ed. germană Athanasius Werke, 2/1, Berlin-Leipzig, ediția lui H. G. Opitz, Ed. de Gruyter, 1935, p. 1-31, cf. n. 1, p. 101. Dacă eu aș fi tradus-o, aș fi folosit textul din TLG, ediția din 1940, tot editată de Gruyter, la Berlin, p. 1-45.
Arienii erau enervați că sinodalii de la Nicea folosiseră sintagmele non-scripturale din ființă și deoființă, p. 102-103. Că Fiul e din ființa Tatălui și că e deoființă cu El. Însă dacă nu afirmi deoființimea persoanelor dumnezeiești, nu poți să spui că mai multe persoane au aceeași ființă. Dacă nu au aceeași ființă înseamnă că fiecare persoană e un alt dumnezeu și am avea trei dumnezei și nu unul.
Arienii, subliniază Sfântul Atanasie, urmează răutății iudaice (tis iudaichis cacoitias), p. 104-105, care cereau semne/ minuni după ce văzuseră atâtea minuni ale Lui, p. 105.
Ca și Părintele Ică jr., autorul vorbește despre economie atunci când transliterează grecescul iconomian, p. 106-107, în loc de iconomie.
Traduce pe neputință (malachian) cu infirmitate, dar traduce noson cu boală. De ce nu a tradus pe noson cu maladie (dacă vrea să aibă un limbaj neologic cu orice preț, ieșind din stilul atanasian), atâta timp cât l-a tradus pe neputință cu infirmitate? Și astfel, în loc de „Domnul vindecase orice infirmitate și boală” din p. 107, ar fi avut: „Domnul vindecase orice infirmitate și maladie”.
În greacă e Beelzebul, autorul l-a transliterat Belzebul, p. 106-107. Traduce pe ponirian cu răutate, ceea ce e corect, p. 106-107, la fel de corect e traducerea lui epanghelias cu promisiune, p. 108-109, însă temerar („îndrăzneala lui temerară”), p. 111, nu are de-a face cu stilul lui Atanasie.
În 3. 1, autorul spune că Sfântul Atanasie vorbește despre circa 300 de episcopi prezenți la Nicea, p. 113. Însă în greacă e altceva: episcopii isan de pleon i elatton triacosii [și erau mai mulți sau mai puțini de 300], p. 112. Adică fluctua numărul lor în funcție de prezența la dezbaterile sinodale.
Arienii „erau în greșeală și în zadar căutau ceartă cu Adevărul”, p. 113. Pentru că există și pasaje în traducere în care lui Lucian Dîncă i-a plăcut limba română…cea frumos curgătoare și nu păsăreasca romano-catolică.
Iar pentru mine e greu de înțeles romano-catolicul român care nu știe să se exprime românește nestrident, cum e o curiozitate de muzeu maghiarul sau germanul, născut și crescut în România, care n-a înțeles sonoritățile limbii române cu sufletul lui.