Zi: 27 mai 2015

De decretis Nicaenae Synodi [2]

Sfântul Atanasie de Alexandria, De decretis Nicaenae Synodi/ Despre decretele Conciliului de la Niceea (325), introd. și trad. din gr., comentarii și note explicative de Lucian Dîncă, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2015, 254 p.

*

Prima parte e aici.

*

După 28 de luni de exil, Sfântul Atanasie cel Mare se întoarce în Alexandria, în mod triumfal, pe 23 noiembrie 337. Al doilea exil al Sfântului Atanasie: 339-346, timp în care merge la Roma, fiind ajutat de papa Iulius, p. 14. În 342, la Milano, îl întâlnește pe împăratul Constant și e reabilitat la Sinodul de la Sardica. După cei 7 ani de exil, Sfântul Atanasie trăiește 10 ani de pace, p. 14.

Este exilat iarăși în 356, direct din Biserică, din mijlocul slujbei…însă scapă și nu e prins. Pleacă în pustiul Egiptului, trăind acolo între februarie 356 și octombrie 362, p. 15. Al 4-lea său exil începe în 24 octombrie 362, plecând iarăși în pustiul Egiptului, p. 16. Când revine pe scaunul său patriarhal, la cererea lui Jovian, scrie despre Crezul de la Nicea. La al cincilea exil, Sfântul Atanasie trăiește în cavoul tatălui său, aproape de Alexandria, apoi pleacă în pustiu, p. 17.

Sfântul Atanasie adoarme „în noaptea dintre 2-3 mai 373”, la 76 de ani, după 45 de ani de episcopat și 17 ani și jumătate de exil, p. 18. Catolicii îl pomenesc pe 2 mai, noi pe 18 ianuarie, împreună cu Sfântul Chiril al Alexandriei, p. 18.

Din p. 18, autorul începe discuția despre opera Sfântului Atanasie. Împotriva păgânilor și Despre întruparea Cuvântului le scrie între 335-337, p. 18. Scrisoarea enciclică către episcopi e scrisă în 339 sau 340, p. 19. Cartea pe care o vom discuta aici, Despre hotărârile Sinodului de la Niceea, e scrisă în 351 sau 352, p. 19. Scrisoarea către Dracontius e scrisă în 354 sau 355, Scrisoarea către episcopii din Egipt și Lidia în 356, p. 20, Viața Sfântului Antonie cel Mare e scrisă în 357, Discursuri împotriva arienilor e scrisă între 356-362, p. 21, Apologie împotriva arienilor e din 357, Istoria arienilor e din 358, p. 22.

Când ereticul Arie a murit era o zi de sâmbătă. L-a cuprins o frică inexplicabilă și o mare durere de burtă. S-a dus la veceu…„și pe când își făcea nevoile a ieșit din el, odată cu excrementele, și toate măruntaiele” lui, p. 23. Rectul „a ieșit odată cu excrementele, după care un jet de sânge, apoi intestinul gros amestecat cu splina și ficatul, murind imediat”. Descrierea e din Socrate, Istoria bisericească I, 38, 5-9, p. 23-24.

Sfântul Atanasie cel Mare scrie Scrisori către Serapion despre dumnezeirea Duhului Sfânt în 359 sau 360, p. 24, Despre Sinoadele de la Rimini și Seleucia în 359 și Despre întruparea Cuvântului împotriva arienilor în 365, p. 25. Pe când, Despre feciorie, o scrie în 362, care e dedicată monahiilor, p. 26.

Din p. 27, Lucian Dîncă se ocupă de receptarea Sfântului Atanasie de-a lungul istoriei. Sfântul Grigorie Teologul îl admiră în Omilia 21, p. 30. Sfântul Vasile cel Mare îl consideră Părintele său duhovnicesc, p. 31. Istoricii bisericești Sozomen și Socrate se referă la Sfântul Atanasie, p. 34.

Louis-Sébastien Le Nain de Tillemont are dreptate când afirmă că „numai Sfinții merită să facă elogiul Sfinților”, p. 41. Când încep păcătoșii, cu funcții bisericești și profesori de teologie, să îi laude pe Sfinți iese mai întotdeauna ceva grețos, pentru că îi privesc de la distanță, fără iubire, fără evlavie față de ei, pe lângă răstălmăcirile cu duiumul.

Odată cu sec. 19, Sfântul Atanasie cel Mare începe să fie receptat negativ datorită edițiilor critice germane, p. 60. Pentru H. G. Opitz, Sfântul Atanasie era „însetat de putere”, p. 61.

Cartea Sfântului Atanasie, tradusă aici de Pr. Lucian Dîncă, începe din p. 100. În greacă și română.  Însă, după stilul său catolicizant, enervant la culme, din paginile de până acum, avem de-a face și cu o traducere laxă, catolicizantă. Când mă uit pe greacă…și apoi văd traducerea în română…îmi dau seama că e o literaturizare a textului de proporții, pentru ca să sune „intelectual”, când textul lui e scris simplu. De aceea nu îți poți da seama, din traducerea lui Dîncă, cum arată stilul liniștit și evlavios al Sfântului Atanasie. Însă mă voi preface că „totul e bine” și voi încerca să rescriu traducerea acolo unde o voi cita.

Titlul cărții: Despre hotărârile Sinodului de la Nicea, p. 101, din 325 d. Hr.

A tradus-o din ed. germană Athanasius Werke, 2/1, Berlin-Leipzig, ediția lui H. G. Opitz, Ed. de Gruyter, 1935, p. 1-31, cf. n. 1, p. 101. Dacă eu aș fi tradus-o, aș fi folosit textul din TLG, ediția din 1940, tot editată de Gruyter, la Berlin, p. 1-45.

Arienii erau enervați că sinodalii de la Nicea folosiseră sintagmele non-scripturale din ființă și deoființă, p. 102-103. Că Fiul e din ființa Tatălui și că e deoființă cu El. Însă dacă nu afirmi deoființimea persoanelor dumnezeiești, nu poți să spui că mai multe persoane au aceeași ființă. Dacă nu au aceeași ființă înseamnă că fiecare persoană e un alt dumnezeu și am avea trei dumnezei și nu unul.

Arienii, subliniază Sfântul Atanasie, urmează răutății iudaice (tis iudaichis cacoitias), p. 104-105, care cereau semne/ minuni după ce văzuseră atâtea minuni ale Lui, p. 105.

Ca și Părintele Ică jr., autorul vorbește despre economie atunci când transliterează grecescul iconomian, p. 106-107, în loc de iconomie.

Traduce pe neputință (malachian) cu infirmitate, dar traduce noson cu boală. De ce nu a tradus pe noson cu maladie (dacă vrea să aibă un limbaj neologic cu orice preț, ieșind din stilul atanasian), atâta timp cât l-a tradus pe neputință cu infirmitate? Și astfel, în loc de „Domnul vindecase orice infirmitate și boală” din p. 107, ar fi avut: „Domnul vindecase orice infirmitate și maladie”.

În greacă e Beelzebul, autorul l-a transliterat Belzebul, p. 106-107. Traduce pe ponirian cu răutate, ceea ce e corect, p. 106-107, la fel de corect e traducerea lui epanghelias cu promisiune, p. 108-109, însă temerar („îndrăzneala lui temerară”), p. 111, nu are de-a face cu stilul lui Atanasie.

În 3. 1, autorul spune că Sfântul Atanasie vorbește despre circa 300 de episcopi prezenți la Nicea, p. 113. Însă în greacă e altceva:  episcopii isan de pleon i elatton triacosii [și erau mai mulți sau mai puțini de 300], p. 112. Adică fluctua numărul lor în funcție de prezența la dezbaterile sinodale.

Arienii „erau în greșeală și în zadar căutau ceartă cu Adevărul”, p. 113. Pentru că există și pasaje în traducere în care lui Lucian Dîncă i-a plăcut limba română…cea frumos curgătoare și nu păsăreasca romano-catolică.

Iar pentru mine e greu de înțeles romano-catolicul român care nu știe să se exprime românește nestrident, cum e o curiozitate de muzeu maghiarul sau germanul, născut și crescut în România, care n-a înțeles sonoritățile limbii române cu sufletul lui.

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [7]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a.

*

Realitate și simbol în slujba baptismală din Biserica Ortodoxă, p. 240-256. Articol inclus în volumul omagial dedicat Părintelui Constantin Voicu la împlinirea a 75 de ani. Publicat în 2008.

În cazul Botezului de necesitate, făcut de un mirean, de un monah sau de un diacon, se completează Botezul de către un preot fără să se mai facă întreita afundare în apă, p. 241.

În n. 3, p. 241, Părintele Ene Braniște spune că „după o veche credință, în condiții normale, ar fi de preferat ca preotul să nu-și boteze propriul său copil, spre a nu-l naște de două ori, odată pentru viața trupească și altă dată pentru cea spirituală”.

Însă ce poate fi mai frumos decât ca preotul să-și boteze propriul copil sau să-și cunune propriul copil? Așa după cum Sfântul Avraam și-a tăiat împrejur fiii (Fac. 17), tot la fel trebuie să își boteze și preotul fiii. Tăiere împrejur care era o prefigurare a Botezului. Iar preotul trebuie să-și boteze copilul pentru ca să-l aducă astfel în dar lui Dumnezeu. Pentru că nașterea nu te face creștin, dar nașterea pe care ne-o dă Botezul ne face fii ai lui Dumnezeu.

Și, tot la fel, cine ar putea să slujească mai autentic înmormântarea propriului copil decât tatăl său? Cine ar putea să slujească cu mai mult dor și cu mai multe lacrimi decât tatăl său? Dacă atunci când vine vorba de duhovnicul nostru sau de profesorul nostru vrem să mergem să îi slujim înmormântarea, cum nu am dori să facem acest lucru la fiul, fiica, soția, mama, tatăl, bunicul, bunica, mătușa, unchiul, verii noștri, cu care se presupune că suntem și mai legați sufletește?

Această „veche credință” mi se pare tot la fel de neîntemeiată ca și aceea care spune că preotul nu trebuie să-și spovedească propria soție sau proprii copii. Însă cine îi știe mai bine decât el? Pentru că spovedania presupune intimitate cu credinciosul. Să îl cunoști, să îl știi, pentru ca să poți să îl îndreptezi prin sfaturile tale.

Un om poate fi botezat la orice vârstă, p. 241. Iar dacă e matur el trebuie să-și dorească Botezul, să fie catehizat, să arate credință și să facă pocăință pentru viața lui de mai înainte, p. 242.

Botezul condiționat, al celor care nu știm dacă sunt botezați: „Se botează robul lui Dumnezeu (numele), dacă nu este botezat, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, p. 243.  Sfântul Petru Movilă l-a inclus în Molitfelnicul său. Tradiție despre care autorul spune că Sfântul Petru Movilă a preluat-o de la , din sec. 12.

Nașii la Botez garantează că „cel botezat va fi crescut în credința Bisericii lui Hristos. Ei devin părinții spirituali ai celor pe care i-au primit la Botez, născându-i pentru o nouă viață, în Hristos, fapt pentru care trebuie să fie buni credincioși”, p. 243.

Dacă la unul dintre marile praznice ale Bisericii vor să se boteze oameni maturi, Botezul se va face înaintea Dumnezeieștii Liturghii, pentru ca ei să se poată împărtăși la Liturghie, p. 244.

„Botezul pruncilor se săvârșește duminica (sau în zi de sărbătoare), înainte sau după Sfânta Liturghie, după 40 de zile de la naștere (cf. canonului 38 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul), îndeplinindu-se perioada de lehuzie a mamei, pentru a putea și ea participa la Botezul fiului său”, p. 244.

Însă tot după „o veche credință”, inventată recent de te miri cine, am auzit că în unele părți ale României mama nu este lăsată să participe la Botezul copilului ei, ci ea așteaptă acasă, pentru ca moașa sau nașa să îi aducă copilul botezat. Însă părinții celui care se botează, frații lui mai mari, toată familia și tot neamul și toată comunitatea Bisericii trebuie să participe la Botezul noului membru al familiei și al comunității lor, pentru că Botezul, ca orice Taină, e comunitar, e pentru toți și nu se face pe furiș.

Botezul, ca și Nunta, ca și Hirotonia, trebuie să fie evenimente bucuroase și fastuoase ale întregii Bisericii. Pentru că ele consolidează și mai mult relațiile între cei credincioși și întreaga comunitate bisericească.

Prima ierurgie pentru pruncul care se aduce spre Botez: sfințirea apei din ziua întâi, cu care el este spălat, p. 244. La 8 zile de la naștere preotul îi rostește numele celui care se va boteza, p. 245. La 40 de zile, cele două rugăciuni pentru mamă, pentru a se putea împărtăși, și alte trei pentru binecuvântarea pruncului, p. 245. Și acum se îmbisericește copilul, p. 245. „Dacă pruncul este băiat și a primit deja Botezul este introdus și în Sfântul Altar, ca un virtual slujitor al altarului, ocolindu-se Sfânta Masă”, p. 245.

În p. 246, ÎPS Laurențiu Streza spune că nașii și pruncul adus spre Botez trebuie întâmpinați de preot la intrarea în Biserică și nu în Biserică, pentru că pruncul nu e încă membru al Bisericii. Acolo preotul desface fașa pruncului, lucru care simbolizează dezbrăcarea de omul cel vechi, pe când adulții sunt dezbrăcați până la cămașă și intră desculți spre Botez, pentru a imita pe Sfântul Adam care era gol în Rai și nu se rușina dar și  pe Domnul, Care a stat gol pe Cruce, p. 246.

Preotul suflă de trei ori în fața pruncului, în chipul crucii, însemnându-l cu mâna dreaptă peste frunte, gură, piept (ca și la 8 zile), spunând: Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit (Ps. 118, 73), p. 247. Rugăciunea prin care pruncul e primit în rândul catehumenilor, după care urmează cele 4 rugăciuni de exorcizare, p. 247. Urmează lepădările de Satana și unirile cu Hristos, p. 248. , p. 248.

Numai după Crez catehumenul intră în Biserică, în pronaos, p. 249. Preotul face semnul Sfintei Cruci peste vasul Botezului cu Sfânta Evanghelie și dă binecuvântarea mare, p. 249. Ectenia mare, p. 249, sfințirea apei Botezului, binecuvântarea uleiului, p. 250, se toarnă uleiul binecuvântat „în apa din cristelniță, de trei ori, ca un simbol văzut” al harului Prea Sfintei Treimi, p. 250.

Ungerea prebaptismală cu uleiul bucuriei, în chipul crucii, la frunte, piept, spate, urechi, mâini și picioare, p. 251. „Pruncul dezbrăcat, cu fața spre răsărit, este afundat de trei ori în cristelniță”, la fiecare afundare rostindu-se numele câte unei persoane a Dumnezeului treimic, p. 251.

După Botez, preotul dă pruncul nașului/ nașei, „care ține o pânză albă pe mâini (dacă este matur îl îmbracă într-o cămașă albă)”, după care se spală pe mâini în timpul Ps. 31, binecuvintează lumânarea și o dă nașului, cântându-se: „Dă-mi mie haină luminoasă…”, p. 252.

Urmează Taina Mirungerii, p. 252. Și cel botezat e uns cu Sfântul Mir, în chipul crucii, la frunte, ochi, nări, gură, urechi, piept, spate, mâini și picioare”, p. 253. Ungerea cu Sfântul Mir ne umple de harul Sfântului Duh, dăruire a harului pe care Sfinții Apostoli o transmiteau prin punerea mâinilor, p. 253. Și nu se mai rostește numele celui botezat în Taina Mirungerii, pentru că i s-a rostit cu puțin mai înainte, atunci când a fost botezat, „aceasta fiind o nouă dovadă a legăturii indisolubile a celor două Taine”, p. 253.

Însă „mâna dreaptă a preotului, care unge cu Sfântul Mir, este, într-un fel, prelungirea mâinii episcopului, care a sfințit” Sfântul Mir, p. 253.

Înconjurarea de trei ori a vasului de botez, Apostolul, Evanghelia, spălarea pruncului („prin care se șterg urmele Sfântului Mir cu un burete, pentru a-l feri de vreo eventuală profanare”), p. 254. Tunderea părului din cap în chipul crucii, ectenia întreită, împărtășirea lui pentru prima oară, p. 255. Și prin aceste trei mari Taine ale Bisericii, Botezul, Mirungerea și Euharistia, pruncul este încorporat deplin în Biserică, p. 255.

De aceea, pentru fiecare dintre noi, „Sfânta Taină a Botezului este un eveniment pascal”, p. 255 și „evenimentul eclesial prin excelență, prin care omul este încorporat în Trupul tainic al lui Hristos și devine fiu al Împărăției cerurilor”, p. 256, ca unul care a primit arvuna Duhului și gustă din Hrana vieții veșnice, p. 256.

Formula papală era: Si baptizatus es, non te baptizo, si nondum baptizatus es, ego te baptizo
Însă, în practică, Crezul abia e rostit  o dată, cu mari opinteli, pentru că majoritatea nașilor nu știu Crezul. Vin ca să boteze dar nu știu ce trebuie să facă. Și când să îi catehizezi, dacă pe ei nu îi prea vezi la Biserică?