Iubiții mei,
la 50 de zile după învierea Domnului, Sfinții Apostoli erau împreună. Erau în Ierusalim. Erau toți într-un cuget la un loc [ἦσαν ἅπαντες ὁμοθυμαδὸν ἐπὶ τὸ αὐτο] [F. Ap. 2, 1, BYZ].
Și nu erau împreună, în același loc și în aceeași cugetare, doar cei 12 Apostoli ai Domnului – căci în locul lui Iudas Iscariotis a fost ales Mattias [Μαθθίας] [F. Ap. 1, 26] – ci erau ca la 120 de persoane [ὡς ἑκατὸν εἴκοσι] [F. Ap. 1, 15]. Între care erau și Maica Domnului, cât și frații Domnului, adică frații Lui vitregi, care erau fiii și fiicele Sfântului Iosif, Logodnicul Maicii Domnului [F. Ap. 1, 14].
Cu toții formau o comunitate mică dar puternică duhovnicește. Și aceasta era singura comunitate de credință care mărturisea pe Dumnezeul cel în Treime slăvit, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, așa după cum Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, le revelase.
Și ei așteptau…ca să vină Sfântul Duh peste ei, pentru ca să îi facă pe ei martori [μάρτυρες] ai Lui în toată lumea [F. Ap. 1, 8]…
Domnul Se înălțase de 10 zile de-a dreapta Tatălui cu umanitatea Sa îndumnezeită. Se înălțase de pe Muntele Măslinilor. Și Apostolii, dimpreună cu Maica Domnului, s-au întors în Ierusalim și s-au suit în camera de sus [ἀνέβησαν εἰς τὸ ὑπερῷον] [F. Ap. 1, 13]. La loc înalt…
Acolo erau în acea zi preasfântă, a Cicizecimii [τῆς Πεντηκοστῆς] [F. Ap. 2, 1].
Și nu stăteau degeaba! Nu glumeau și nici nu dormeau. Ci „erau stăruind, într-un cuget, în rugăciune și rugă [ἦσαν προσκαρτεροῦντες ὁμοθυμαδὸν τῇ προσευχῇ καὶ τῇ δεήσει]” [F. Ap. 1, 14].
Iar la ceasul al 3-lea din zi [ὥρα τρίτη τῆς ἡμέρας] [F. Ap. 2, 15], dimineața, „s-a făcut deodată, din cer, sunet ca aducând vânt puternic [ἐγένετο ἄφνω ἐκ τοῦ οὐρανοῦ ἦχος ὥσπερ φερομένης πνοῆς βιαίας], și a umplut toată casa unde erau șezând [καὶ ἐπλήρωσεν ὅλον τὸν οἶκον οὗ ἦσαν καθήμενοι].
Și se arătară lor, împărțite, limbi ca de foc [καὶ ὤφθησαν αὐτοῖς διαμεριζόμεναι γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός] și au șezut pe fiecare dintre ei [ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν].
Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt [καὶ ἐπλήσθησαν ἅπαντες πνεύματος ἁγίου], și au început a vorbi [în] alte limbi [καὶ ἤρξαντο λαλεῖν ἑτέραις γλώσσαις], precum Duhul le dădea lor a grăi [καθὼς τὸ πνεῦμα ἐδίδου αὐτοῖς ἀποφθέγγεσθαι]”[F. Ap. 2, 2-4, BYZ].
Adică s-a petrecut ceea ce le prorocise Domnul la F. Ap. 1, 8: că va veni Duhul Sfânt peste ei și vor primi putere [δύναμιν], putere dumnezeiască, pentru a fi martorii Lui în toată lumea.
Ei, Apostolii Domnului, erau deja martorii Lui pentru că Îl văzuseră atât înainte cât și după învierea Lui din morți. Ei puteau să dea mărturie veridică despre El, pentru că Îl văzuseră, Îl ascultaseră, mâncaseră și vorbiseră cu El.
Însă la Cincizecime ei trăiesc un eveniment pe care nu îl mai trăiseră până atunci: ca harul Prea Sfintei Treimi să se coboare în ei și să rămână în ei, pentru ca ei, în toată profunzimea duhovnicească și încredințarea, să propovăduiască pe Dumnezeul cel adevărat, pe Dumnezeul slavei, pe Dumnezeul treimic. Căci de acum, de la pogorârea harului Treimii în ei, Apostolii și cei dimpreună cu ei, au vorbit despre Dumnezeu din interiorul lor, pentru că erau purtători de Dumnezeu.
În iconografia Bisericii nu apare vuietul care a însoțit pogorârea Duhului Sfânt ci împărțirea limbilor ca de foc, după cum se vede aici:
Deasupra capului fiecărui Apostol este o limbă de foc. De ce? Pentru ca să ne arate că fiecare dintre ei au primit harul dumnezeiesc. Că nu li s-a dat doar unora iar altora nu. Ci cu toții au primit revărsarea de har dumnezeiască.
Însă în Sfânta Icoană a praznicului s-au pictat doar Apostolii Domnului, cei prezenți, dar și Sfântul Apostol Pavel (primul din dreapta, sus, ca unul care a fost și el umplut de har de către Dumnezeu) și nu toți cei care au participat la primirea harului dumnezeiesc. Pentru că Icoana vrea să ne arate evenimentul la modul esențial și abisal și nu la nivel de număr. Și de aceea s-a focalizat doar pe Sfinții Apostoli.
Însă, într-o altă Icoană a praznicului apare și Maica Domnului, ca una care era și este cea mai sfântă și cea mai plină de har în comparație cu toți Sfinții și Îngerii Lui.
Și care, pentru Sfinții Apostoli, era mângâierea lor cea mai mare pe pământ, pentru că atunci când priveau la ea Îl vedeau în ea pe Domnul, pe Fiul ei Cel preaiubit.
De ce doar limbile de foc sunt iconizate?
Pentru că vuietul și vorbirea în limbi felurite s-a făcut pentru cei din afara Bisericii. Căci pentru cei 120 evenimentul pogorârii harului în ei înșiși era unul interior și în același timp comunional și comunitar. Pentru că, pogorându-se harul dumnezeiesc în ei și făcându-i una cu adevărat, singura și unica Biserică a lui Dumnezeu, i-a arătat tuturor ca pe cei în care locuiește Dumnezeu.
Iar dacă ținem minte definiția Bisericii de la Cincizecime atunci nu mai păcătuim fără rost, lăsându-ne ispitiți și răniți de păcatele oamenilor.
Căci ce ne învață Dumnezeu acum? Ce ne spune Dumnezeu despre Biserică? Ne spune că definiția Bisericii e comunitatea care are aceeași credință și aceleași slujbe sfinte și în care locuiește Dumnezeu prin slava Lui. Că Biserica vine de la Dumnezeu, că ea a încorporat pe Sfinții Lui Apostoli și pe cei dimpreună cu ei și că ea se extinde continuu cu fiecare nou botezat.
Iar dacă știm asta, dacă știm că fiecare dintre noi ne unim cu Biserica prin Botez, care e Trupul Lui, adică cu El Însuși, atunci vedem fiecare păcat al nostru ca fiind îndreptat împotriva Lui, a Celui care este viața noastră. Și dacă doar acestea, păcatele noastre, sunt problema noastră, atunci nu ne mai uităm la păcatele altora, fie ele ale episcopului, preotului, diaconului cutare și cutare, nu ne mai smintesc păcatele soției sau ale vecinului sau ale părinților noștri, pentru că noi suntem credincioși datorită relației noastre cu Dumnezeu, nu datorită relației noastre cu x sau y din Biserică.
Noi ne-am unit cu Hristos prin Botez și prin fiecare păcat al nostru rănim iubirea Lui față de noi. Tocmai de aceea orice spovedire a noastră și iertare de păcate prin duhovnic e o împăcare cu Biserica și cu Dumnezeu. Pentru că noi, prin fiecare păcat, Lui i-am greșit în primul rând. Și de aceea cu El ne împăcăm în fiecare clipă prin rugăciunile noastre continue și, sacramental, atunci când ne spovedim.
…Însă acest preamare și unic eveniment al istoriei – adică întemeierea văzută a Bisericii, care are fundament dumnezeiesc prin pogorârea harului dumnezeiesc în oameni –, nu a fost primit cu încântare de evrei. Căci pe când unii erau uimiți [F. Ap. 2, 12], alții credeau că Apostolii sunt beți [F. Ap. 2, 13]. Însă cum să fie beți niște oameni care sunt plini de har și, deodată, vorbesc în limbi pe care nu le-au învățat?
Dar atunci, ca și azi, unii cred, pe când alții se chinuie să dărâme, să astupe, să nege ceea ce alții seamănă și udă în inimile oamenilor. Pentru că propovăduirea adevărului este pentru ca fiecare dintre noi să trăim sfânt în Biserica lui Dumnezeu.
Iar dacă nu vrem să trăim sfânt, nu vrem, de fapt, să trăim veșnic. Nu vrem să trăim veșnic în slava lui Dumnezeu, ci în chinurile veșnice ale Iadului. Și aceasta e cea mai proastă alegere a noastră. Pentru că alegem, în mod deliberat, chinul veșnic în locul bucuriei veșnice.
…Până acum am prezentat Apostolul zilei, care, astăzi, e adevărata Evanghelie. Pentru că în capitolul al 2-lea din Faptele Apostolilor se descrie evenimentul pogorârii Sfântului Duh.
Evanghelia zilei [In. 7, 37-53; 8, 12] e o profețire a acestui eveniment capital al istoriei. Pentru că Domnul ne-a spus că credința în El face ca să curgă din pântecele nostru [ἐκ τῆς κοιλίας αὐτοῦ] râuri de apă vie [ποταμοὶ ὕδατος ζῶντος] [In. 7, 38, BYZ]. Și când spune pântece, Domnul spune aici sufletul nostru. Pentru că din sufletul nostru simțim cum curge harul lui Dumnezeu în trupul nostru.
Căci cum altfel s-ar sfinți și s-ar îndumnezei trupurile Sfinților și ar rămâne nestricate peste veacuri și făcătoare de minuni, după ce sufletele lor merg la Domnul, dacă nu s-ar fi revărsat, în timpul vieții lor pământești, harul lui Dumnezeu din sufletul în trupul lor?
Iar Domnul ne-a spus despre revărsarea harului Lui ca despre râuri de apă vie, pentru ca să înțelegem că revărsarea e continuă în noi pentru că harul Lui e veșnic și inepuizabil.
Și pentru ca să nu fie vreun dubiu în ceea ce privește cuvintele Domnului de la In. 7, 38, Sfântul Ioannis Evanghelistul subliniază: „iar aceasta a zis-o despre Duhul, pe Care aveau a-L primi cei care cred întru El [τοῦτο δὲ εἶπεν περὶ τοῦ πνεύματος οὗ ἔμελλον λαμβάνειν οἱ πιστεύοντες εἰς αὐτόν·]; căci încă nu era [dat] Duhul Sfânt, căci Iisus încă nu Se slăvise [οὔπω γὰρ ἦν πνεῦμα ἅγιον, ὅτι Ἰησοῦς οὐδέπω ἐδοξάσθη]”[In. 7, 39, BYZ].
Și slăvirea Lui înseamnă învierea și înălțarea Lui de-a dreapta Tatălui. Slăvirea Lui înseamnă îndumnezeirea umanității Sale, umplerea ei de slavă dumnezeiască.
Pentru că numai când El S-a dus la Tatăl, Tatăl a trimis, în numele Fiului, pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt [In. 14, 26], Care din Tatăl purcede [ὃ παρὰ τοῦ πατρὸς ἐκπορεύεται] [In. 15, 26] și Se odihnește în Fiul.
Însă despre pogorârea harului dumnezeiesc peste oameni și rămânerea lui în oameni Domnul învățase lumea cu mult înainte de întruparea Sa, prin Sfinții Profeți.
Cele trei paremii ale praznicului dau mărturie despre acest lucru: prima este Num. 11, 16-17, 24-29, a doua este Ioil 2, 23-32; 3, 1-5 și a treia este Iez. 36, 24-28[1]. Paremii din care rezultă că harul dumnezeiesc coboară de la Dumnezeu și rămâne în oameni, în oamenii credincioși Lui.
Și când harul Treimii s-a pogorât la Cincizecime în cei care credeau în Dumnezeul treimic, atunci „limbile au fost înțelepțite pentru slava cunoștinței de Dumnezeu”[2]. Căci Sfinții Apostoli au primit darul să vorbească în limbile tuturor popoarelor lumii pentru că trebuiau să propovăduiască tuturor.
Și astfel, de la Cincizecime, filologia a devenit o roabă credincioasă teologiei. Pentru că prin limba unei națiuni se transmite teologia mântuitoare a lui Dumnezeu.
De aceea e foarte important să traducem corect, profund și înțelept Dumnezeiasca Scriptură și Sfinții Părinți și cultul Bisericii în limba noastră și în toate limbile pământului, pentru ca toți să înțeleagă adâncul de har și de înțelepciune al lui Dumnezeu și să nu se poticnească la nivel de grafie și de sintaxă.
Textul scris trebuie să fie o fereastră spre sfințenia și adevărul scrierii, spre care se trece cu sufletul curățit de patimi.
Pentru că și nouă, celor de azi, Dumnezeu ne luminează la fel lucrurile: ne face să trecem de la scris la înțelegerea a ceea ce e scris, căci El dorește ca noi să ne umplem de adevărul și de harul Lui și nu doar de o cunoaștere literală a textului.
Așadar, iubiții mei, în această zi a începutului Bisericii noastre, când Dumnezeu a binevoit să pogoare harul Lui în prima comunitate creștină a lumii, existentă la Ierusalim, să-I cerem lui Dumnezeu să pogoare continuu harul Lui și în noi!
Să pogoare slava Lui în toate Bisericile ortodoxe de pe fața pământului și în fiecare credincios ortodox în parte, pentru ca toți să înțelegem că Dumnezeu e cu noi în fiecare clipă a vieții noastre.
Dar, și mai mult decât atât, să ne rugăm ca fiecare om al pământului să fie atras și luminat de harul lui Dumnezeu la dreapta credință a Bisericii Ortodoxe de pretutindeni, pentru ca toți să vină la cunoașterea și la experiența adevărului și a sfințeniei și a frumuseții lui Dumnezeu.
Pentru că noi nu ne împărtășim doar de adevărul Lui ci și de harul, de viața Lui. Iar cine nu se împărtășește de harul Lui, prin sfințirea continuă a vieții sale, și crede că cunoașterea adevărului și aflarea lui în Biserică e de ajuns pentru a se mântui, a ajuns un cunoscător neînțelept al adevărului, pentru că nu s-a făcut și un trăitor al lui, un experimentator de zi cu zi.
Cunoașterea fără sfințenie ne face extremiști în credință.
Cunoașterea parțială a credinței noastre, fără o experiență mistică profundă, fără o continuă curățire a noastră de patimi și ascultare de Biserică, ne face răzvrătiți, separatiști, individualiști.
Pentru că cunoașterea teologică se împlinește în asceză, în nevoința zilnică, iar nevoința zilnică, efortul nostru de a împlini voia lui Dumnezeu, ne face să înțelegem neputințele noastre și neputințele altora.
Atunci când judeci lucrurile în mod realist, în parametrii a cât se face și a cât se poate face, atunci nu îți ceri de la tine și nici de la alții mai mult decât se poate face. Pentru că cunoști lucrurile din interior. Și le cunoști pe pielea ta.
Dar când nu ești angajat cu totul în viața Bisericii, când nu aparții unei comunități, când nu ești responsabil pentru ceea ce spui și faci, atunci îți permiți să ai o viață laxă dar, în același timp, să judeci superficial lucrurile, să ceri de la alții mult și de la tine puțin.
Numai că, în timp, lucrurile se lămuresc și toți văd cine face…și cine doar vorbește…
Pentru că cel care vorbește din experiența lui bisericească, vorbește din interiorul lucrurilor, pe când cel distant de viața Bisericii are doar păreri nefondate despre ea.
Însă noi, iubiții mei, să nu iubim slava deșartă, adică mințirea de sine, și să credem că facem lucruri pe care nu le facem în fapt! Ci să începem să ne nevoim și să lucrăm în viața Bisericii pe măsura noastră, în mod smerit, dar cu conștiința că vrem să-i ajutăm pe toți cu munca noastră.
Și numai astfel vom fi împliniți: când vom face lucruri concrete pentru mântuirea noastră și a altora. Când vom ajuta cu cuvântul și cu fapta, cu lucrarea și experiența noastră pe oameni ca să cunoască și să trăiască cu Dumnezeu.
Să ne bucurăm cu toții în această zi dumnezeiască și să ne unim tot mai mult cu Dumnezeu și între noi! Amin.
[1] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 315-316.
[2] Idem, p. 317.
