Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 28 mai 2015

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [8]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

*

Între p. 257-277: Slujba Botezului în ritul liturgic ortodox și în cel catolic. Studiu comparativ. E primul studiu de acest fel cuprins în cartea de față. El a fost publicat inițial în rev. Studii Teologice, XXV (1973), nr. 9-10, p. 685-697.

În Biserica Romano-Catolică, mirungerea și împărtășirea credincioșilor a fost amânată pentru vârsta de 7-12 ani, începând cu sec. 12-13, p. 257.  Adică erau botezați de prunci, dar nu mai erau mirunși și împărtășiți.

Din p. 258, ÎPS Laurențiu Streza citează rânduiala veche a botezului la romano-catolici după Rituale Romanum, ed. 1928, cf. n. 3, p. 258. Aici avem, în engleză, ediția 1962.

Catolicii îi introduceau pe oameni în catehumenat în miercurea săptămânii a 3-a din Postul Mare, prin aceea că îi însemnau cu Sfânta Cruce, le dădeau sare binecuvântată și rosteau asupra lor un exorcism, p. 258. În miercurea săptămânii a 4-a din Postul Mare îi introduceau în Evanghelii, îi învățau Crezul și Tatăl nostru, p. 258. În Sâmbăta Mare pe catehumeni îi catehiza episcopul, rosteau Crezul, lepădarea de Satana, erau unși cu uleiul catehumenilor, p. 258-259.

Însă romano-catolicii aveau un ritual de botez pentru adulți și altul pentru copii, p. 259.

Înainte de Conciliul II Vatican, botezul romano-catolic avea 4 părți: catehumenatul, luminarea, Botezul și slujba postbaptismală, p. 259. Și la catolici tot afară din biserică se începea ritualul catehumenatului, p. 259. Nașii erau întrebați pentru ce au venit și se răspundea: pentru credință. Credință care dă viața veșnică și li se recomanda împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, p. 259.

Se sufla de trei ori peste fața catehumenului și se cerea ieșirea duhului necurat din el, pentru ca să vină Sfântul Duh, p. 260. I se făcea semnul crucii, apoi o rugăciune, preotul îi punea mâna pe cap, cerând harul dumnezeiesc. I se dădea sarea binecuvântată, p. 260. O rugăciune, p. 261.

După care începea ritualul luminării, format din exorcisme, mult mai puține decât la noi, p. 261. Preotul îl introducea pe cel luminat în biserică, în fața baptisteriului se rosteau Crezul apostolic și Tatăl nostru, ultimul exorcism, după care preotul își lua „salivă cu degetul și atingea mai întâi urechile copilului, zicând: Effeta, ce este de deschis, p.  261-262. Și ritualul deschiderii simțurilor a fost „descris și explicat…de Sfântul Ambrozie al Milanului în cartea sa De Mysteriis sub numele de „Misterul deschiderii”, iar scopul săvârșirii lui este de a dărui har celui care se botează, pentru a pricepe și a răspunde corect la întrebările de lepădare și [de] credință care îi urmează”, p. 262.

Urma pasul al 3-lea: botezul, precedat de lepădarea de Satana, ungerea cu ulei și mărturisirea credinței, p. 262.

În p. 262, după ce anterior îl numise Sfântul Dionisie Areopagitul, acum este numit „pseudo” dar e citat ca autoritate teologică.

Ungerea prebaptismală, preotul romano-catolic o face cu degetul, în chipul crucii, la piept și la umeri: „Te ung cu untdelemnul mântuirii în Iisus Hristos Domnul nostru, ca să ai viață veșnică”, p. 263. Ungerea e ștearsă de preot cu bumbac, urmează mărturisirea credinței, cel luminat e chemat spre botez, însă nu există nicio mențiune despre vreo sfințire a apei botezului, p. 263. De ce? Pentru că „romano-catolicii…sfințeau apa botezului o singură dată pe an [la Paști] și ea se păstra în biserică, în baptisteriu”, p. 263.

Cf. Rituale Romanum, vechiul botez romano-catolic se făcea „prin întreită turnare” dar exista și întreita scufundare în anumite locuri, p. 264. Odată cu sec. al 13-lea, romano-catolicii au început să boteze prin stropire/ turnare, p. 264.

Iar botezul romano-catolic e următorul: „preotul toarnă de trei ori peste pruncul ținut de nași apa baptismală, zicând formula: „Eu te botez în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh””, p. 264.

Ritualul postbaptismal e format din ungerea cu mir, îmbrăcarea în veșmântul alb, aprinderea lumânării, p. 264.

Din p. 266 autorul vorbește despre botezul romano-catolic al adulților de dinainte de II Vatican. Celor care veneau dintre politeiști, la oferirea sării, li se citea o rugăciune specială, p. 267.

Însă odată cu Vatican II s-au revizuit cele două slujbe ale botezului, p. 267-268. S-a alcătuit o nouă rânduială pentru botezul copiilor, p. 268, în care părinții pruncului participă activ la slujba botezului iar nașii au trecut pe locul doi, p. 269. Însă s-a trecut și la sfințirea apei botezului în acest nou ritual baptismal, p. 272 și la întreita scufundare, p. 373.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 13 la Faptele Apostolilor [14]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

***

Dar ce [putem spune] în ceea ce privește siguranța? Și cine, întreb, dacă a fost vreodată atât de bogat, a putut să scape de atât de multe primejdii, umblând printre atâtea neamuri diferite, cu singurul scop de a aduce o înnoire în felul lor de a trăi? Căci a fost ca și cum prin împuternicire împărătească, pe care au dus-o la îndeplinire în fața lor. Ba, mai mult, căci niciodată o împuternicire nu ar fi putut să fie atât de eficace, așa cum au fost cuvintele lor. Căci hotărârea împărătească silește cu necesitate, dar aceștia au condus oamenii de bună voie și nesiliți, da, și cu inimi peste măsură de mulțumitoare.

Ce poruncă împărătească, întreb, ar fi convins vreodată oamenii să se despartă cu totul de proprietățile lor și de viețile lor[1], să își disprețuiască casa, țara, rudele, da, chiar păstrarea de slujitori/ robi?

Și cu toate acestea, glasurile pescarilor și ale făcătorilor de corturi au slujit pentru aceasta. Așa încât au fost deopotrivă fericiți și mai puternici și mai tari decât toți ceilalți.

Da, zici tu, aceia au fost, desigur, pentru că au lucrat minuni. Dar, întreb, ce minuni au făcut aceia care au crezut, cei trei mii și cei cinci mii? Și totuși aceștia, citim, și-au petrecut timpul în fericire. Și pe bună dreptate, căci ceea ce este temelia tuturor tulburărilor, deținerea de bogății, a fost eliminată. Căci aceea, aceea zic, a fost întotdeauna deopotrivă cauza războaielor și a luptelor, a suferinței și a neliniștii și a tuturor relelor. Ceea ce face viața să fie plină de chin și de tulburări aceasta este. Și cu adevărat se va afla că mai mult bogații decât săracii au motive să fie triști. Dacă cineva crede că acesta nu este [un lucru] adevărat, cunoașterea lui nu provine din natura lucrurilor, ci din propria sa închipuire.

Și dacă cei bogați se bucură de un anume fel de plăcere, aceasta nu este de mirare, căci chiar și cei care sunt plini de râie au parte de multă plăcere. Căci bogații sunt exact ca aceștia, iar mintea lor, afectată în același fel, este simplă din cauza acestei împrejurări. Grijile lor îi zăpăcesc pe ei și aleg să fie acaparați de ele de dragul plăcerii momentane. În vreme ce aceia care sunt liberi de aceste patimi sunt sănătoși și netulburați.

Care [mod de viețuire] este mai plăcut, întreb, care dintre cele două este mai sigur? Să trebuiască să te frămânți doar pentru o bucată de pâine și pentru un rând de haine, sau pentru o familie foarte mare, [cuprinzând] atât robi cât și oameni liberi[2], neavând grijă [, așadar,] (doar) de tine însuți? Căci așa cum acest om[3] se teme [numai] pentru sine însuși, așa [te temi] tu[4] pentru cei care depind de tine.

De ce, te rog [să-mi spui], sărăcia pare un lucru de ocolit? La fel cum sunt și alte lucruri de disprețuit, după judecata multora. Da, zici tu, dar acele lucruri bune nu sunt obiecte de dispreț, ci sunt greu de realizat. Ei bine, la fel este și sărăcia, nu e un lucru de disprețuit, ci greu de realizat. Astfel încât, dacă cineva ar putea să o poarte, nu ar mai exista motiv să o disprețuiască. Căci cum se face că Apostolii nu au disprețuit-o? Cum se face că mulți chiar o aleg și, departe de a o disprețui, chiar aleargă la ea?

Căci ceea ce este cu adevărat un lucru de disprețuit nu poate constitui obiectul alegerii decât pentru nebuni. Dar dacă ar exista oamenii minților filosofice/ iubitoare de înțelepciune și înalte, care ar merge ei înșiși la aceasta, ca spre un adăpost sigur și sănătos, nu ar fi de mirare dacă [și] celorlalți li s-ar părea altfel.

Căci, cu adevărat, omul bogat mi se pare a fi ca o cetate fără zid [de apărare], așezată în câmpie[5], invitându-i pe asediatori din toate părțile. Dar sărăcia [mi se pare] o fortăreață sigură, tare așa cum fierul o poate face, iar calea către ea grea.

Și totuși, zici tu, lucrurile stau exact pe dos, fiindcă aceștia [săracii] sunt cei adesea trași în judecăți, aceștia sunt cei care sunt copleșiți [de griji] și oprimați. Nu, nu cei săraci, ca săraci, ci cei care, fiind săraci, vor să fie bogați. Dar eu nu vorbesc despre ei, ci despre cei care fac din a trăi în sărăcie preocuparea/ grija lor. Căci spune, cum se întâmplă că nimeni, niciodată, nu îi aduce în curțile de judecată pe frații de pe dealuri[6]?

Și totuși, dacă a fi sărac reprezintă un semn al oprimării, aceștia ar fi trebuit mai mult decât toți să fie trași acolo, din moment ce sunt mai săraci decât toți ceilalți. Cum se face că nimeni nu îi aduce pe cerșetorii de rând în curțile de judecată? Pentru că au ajuns la limita sărăciei. Cum se face că nimeni nu îi agresează, nimeni nu răspândește informații injurioase împotriva lor? Pentru că rămân într-o fortăreață prea sigură pentru aceasta.

Cât de mulți o consideră o situație greu de luptat cu ea, sărăcia, vreau să spun, și cerșind! Deci atunci, întreb, este un lucru bun să cerșești? E bun, dacă ar fi alinare, zici tu, dacă ar fi cineva care să dea, [căci] este o viață atât de lipsită de tulburări și nenorociri, așa cum toată lumea știe.

Dar eu nu spun că poruncesc aceasta, Doamne ferește! Ce sfătuiesc este neațintirea la bogății.

Căci spune, pe cine ai numi binecuvântat mai degrabă? Pe cei care stau acasă [și trăiesc] în virtute, sau pe cei care stau departe? Desigur, pe cei care sunt aproape. Spune atunci, care dintre cei doi este omul care să învețe orice este folositor și să strălucească în adevărata înțelepciune? Cel de dinainte sau cel din urmă? Primul, [după cum] trebuie să vadă toți.

Dacă te îndoiești, mulțumește-te cu aceasta: adu de la piață pe oricare dintre sărmanii nenorociți de acolo. Să fie ciung, [ori] olog, [ori] schilod. Și apoi adu pe altcineva, plăcut la înfățișare, puternic la trup, plin de viață și de tărie întru toate, înecat în bogății. Să fie de neam bun și să aibă multă putere[7]. Și apoi să îi aducem pe aceștia doi în școala de filosofie/ înțelepciune: care dintre ei, întreb, e mai propice să primească lucrurile învățate?

Prima învățătură, de la bun început, Fii smerit și cumpătat (căci aceasta este porunca lui Hristos): care dintre ei va fi mai apt să o împlinească, acesta sau celălalt?

Fericiți sunt cei care jelesc (Mt. 5, 4): cine va primi mai mult această spunere?

Fericiți sunt cei umili/ smeriți: cine va asculta mai mult de aceasta?

Fericiți sunt cei curați cu inima. Fericiți sunt cei ce flămânzesc și însetoșează după dreptate. Fericiți sunt cei care sunt prigoniți de dragul dreptății (Mt. 5, 8, 6, 10). Cine va primi acestea spuse cu ușurință?

Și, dacă vreți, haideți să aplicăm tuturor aceste porunci și să vedem cum se vor potrivi.

Nu este unul aprins [de patimi] și umflat peste tot [de slava deșartă], în timp ce celălalt este întotdeauna cu mintea smerită și ascultător în toată purtarea sa? E destul de clar [că așa este].


[1] În sensul de a părăsi grijile vieții de până atunci.

[2] Sfântul Ioan se referea la realitatea vremii sale. Acum nu mai vorbim de sclavi, ci de slujitori/ angajați, iar bogații au aceleași probleme ca întotdeauna.

[3] Săracul care a servit drept exemplu.

[4] Cel care ești bogat.

[5] Cetățile erau construite pe dealuri înalte sau pe vârf de munte, înconjurate de ape, pentru a putea fi greu de asediat și pentru a putea vedea de departe apropierea inamicilor și a se pregăti de luptă.

[6] „Brethren of the hills”: se referă la cei care caută sărăcia, care se retrag ca să trăiască ascetic în păduri, pe dealuri și în munți.

[7] În sensul: influență în societate.

Predică la pogorârea Sfântului Duh [2015]

Iubiții mei,

la 50 de zile după învierea Domnului, Sfinții Apostoli erau împreună. Erau în Ierusalim. Erau toți într-un cuget la un loc [ἦσαν ἅπαντες ὁμοθυμαδὸν ἐπὶ τὸ αὐτο] [F. Ap. 2, 1, BYZ].

Și nu erau împreună, în același loc și în aceeași cugetare, doar cei 12 Apostoli ai Domnului – căci în locul lui Iudas Iscariotis a fost ales Mattias [Μαθθίας] [F. Ap. 1, 26] – ci erau ca la 120 de persoane [ὡς ἑκατὸν εἴκοσι] [F. Ap. 1, 15]. Între care erau și Maica Domnului, cât și frații Domnului, adică frații Lui vitregi, care erau fiii și fiicele Sfântului Iosif, Logodnicul Maicii Domnului [F. Ap. 1, 14].

Cu toții formau o comunitate mică dar puternică duhovnicește. Și aceasta era singura comunitate de credință care mărturisea pe Dumnezeul cel în Treime slăvit, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, așa după cum Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, le revelase.

Și ei așteptau…ca să vină Sfântul Duh peste ei, pentru ca să îi facă pe ei martori [μάρτυρες] ai Lui în toată lumea [F. Ap. 1, 8]…

Domnul Se înălțase de 10 zile de-a dreapta Tatălui cu umanitatea Sa îndumnezeită. Se înălțase de pe Muntele Măslinilor. Și Apostolii, dimpreună cu Maica Domnului, s-au întors în Ierusalim și s-au suit în camera de sus [ἀνέβησαν εἰς τὸ ὑπερῷον] [F. Ap. 1, 13]. La loc înalt…

Acolo erau în acea zi preasfântă, a Cicizecimii [τῆς Πεντηκοστῆς] [F. Ap. 2, 1].

Și nu stăteau degeaba! Nu glumeau și nici nu dormeau. Ci „erau stăruind, într-un cuget, în rugăciune și rugă [ἦσαν προσκαρτεροῦντες ὁμοθυμαδὸν τῇ προσευχῇ καὶ τῇ δεήσει]” [F. Ap. 1, 14].

Iar la ceasul al 3-lea din zi [ὥρα τρίτη τῆς ἡμέρας] [F. Ap. 2, 15], dimineața, „s-a făcut deodată, din cer, sunet ca aducând vânt puternic [ἐγένετο ἄφνω ἐκ τοῦ οὐρανοῦ ἦχος ὥσπερ φερομένης πνοῆς βιαίας], și a umplut toată casa unde erau șezând [καὶ ἐπλήρωσεν ὅλον τὸν οἶκον οὗ ἦσαν καθήμενοι].

Și se arătară lor, împărțite, limbi ca de foc [καὶ ὤφθησαν αὐτοῖς διαμεριζόμεναι γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός] și au șezut pe fiecare dintre ei [ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν].

Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt [καὶ ἐπλήσθησαν ἅπαντες πνεύματος ἁγίου], și au început a vorbi [în] alte limbi [καὶ ἤρξαντο λαλεῖν ἑτέραις γλώσσαις], precum Duhul le dădea lor a grăi [καθὼς τὸ πνεῦμα ἐδίδου αὐτοῖς ἀποφθέγγεσθαι]”[F. Ap. 2, 2-4, BYZ].

Adică s-a petrecut ceea ce le prorocise Domnul la F. Ap. 1, 8: că va veni Duhul Sfânt peste ei și vor primi putere [δύναμιν], putere dumnezeiască, pentru a fi martorii Lui în toată lumea.

Ei, Apostolii Domnului, erau deja martorii Lui pentru că Îl văzuseră atât înainte cât și după învierea Lui din morți. Ei puteau să dea mărturie veridică despre El, pentru că Îl văzuseră, Îl ascultaseră, mâncaseră și vorbiseră cu El.

Însă la Cincizecime ei trăiesc un eveniment pe care nu îl mai trăiseră până atunci: ca harul Prea Sfintei Treimi să se coboare în ei și să rămână în ei, pentru ca ei, în toată profunzimea duhovnicească și încredințarea, să propovăduiască pe Dumnezeul cel adevărat, pe Dumnezeul slavei, pe Dumnezeul treimic. Căci de acum, de la pogorârea harului Treimii în ei, Apostolii și cei dimpreună cu ei, au vorbit despre Dumnezeu din interiorul lor, pentru că erau purtători de Dumnezeu.

În iconografia Bisericii nu apare vuietul care a însoțit pogorârea Duhului Sfânt ci împărțirea limbilor ca de foc, după cum se vede aici:

Cincizecime 1

Deasupra capului fiecărui Apostol este o limbă de foc. De ce? Pentru ca să ne arate că fiecare dintre ei au primit harul dumnezeiesc. Că nu li s-a dat doar unora iar altora nu. Ci cu toții au primit revărsarea de har dumnezeiască.

Însă în Sfânta Icoană a praznicului s-au pictat doar Apostolii Domnului, cei prezenți, dar și Sfântul Apostol Pavel (primul din dreapta, sus, ca unul care a fost și el umplut de har de către Dumnezeu) și nu toți cei care au participat la primirea harului dumnezeiesc. Pentru că Icoana vrea să ne arate evenimentul la modul esențial și abisal și nu la nivel de număr. Și de aceea s-a focalizat doar pe Sfinții Apostoli.

Însă, într-o altă Icoană a praznicului apare și Maica Domnului, ca una care era și este cea mai sfântă și cea mai plină de har în comparație cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Cincizecime 2

Și care, pentru Sfinții Apostoli, era mângâierea lor cea mai mare pe pământ, pentru că atunci când priveau la ea Îl vedeau în ea pe Domnul, pe Fiul ei Cel preaiubit.

De ce doar limbile de foc sunt iconizate?

Pentru că vuietul și vorbirea în limbi felurite s-a făcut pentru cei din afara Bisericii. Căci pentru cei 120 evenimentul pogorârii harului în ei înșiși era unul interior și în același timp comunional și comunitar. Pentru că, pogorându-se harul dumnezeiesc în ei și făcându-i una cu adevărat, singura și unica Biserică a lui Dumnezeu, i-a arătat tuturor ca pe cei în care locuiește Dumnezeu.

Iar dacă ținem minte definiția Bisericii de la Cincizecime atunci nu mai păcătuim fără rost, lăsându-ne ispitiți și răniți de păcatele oamenilor.

Căci ce ne învață Dumnezeu acum? Ce ne spune Dumnezeu despre Biserică? Ne spune că definiția Bisericii e comunitatea care are aceeași credință și aceleași slujbe sfinte și în care locuiește Dumnezeu prin slava Lui. Că Biserica vine de la Dumnezeu, că ea a încorporat pe Sfinții Lui Apostoli și pe cei dimpreună cu ei și că ea se extinde continuu cu fiecare nou botezat.

Iar dacă știm asta, dacă știm că fiecare dintre noi ne unim cu Biserica prin Botez, care e Trupul Lui, adică cu El Însuși, atunci vedem fiecare păcat al nostru ca fiind îndreptat împotriva Lui, a Celui care este viața noastră. Și dacă doar acestea, păcatele noastre, sunt problema noastră, atunci nu ne mai uităm la păcatele altora, fie ele ale episcopului, preotului, diaconului cutare și cutare, nu ne mai smintesc păcatele soției sau ale vecinului sau ale părinților noștri, pentru că noi suntem credincioși datorită relației noastre cu Dumnezeu, nu datorită relației noastre cu x sau y din Biserică.

Noi ne-am unit cu Hristos prin Botez și prin fiecare păcat al nostru rănim iubirea Lui față de noi. Tocmai de aceea orice spovedire a noastră și iertare de păcate prin duhovnic e o împăcare cu Biserica și cu Dumnezeu. Pentru că noi, prin fiecare păcat, Lui i-am greșit în primul rând. Și de aceea cu El ne împăcăm în fiecare clipă prin rugăciunile noastre continue și, sacramental, atunci când ne spovedim.

…Însă acest preamare și unic eveniment al istoriei – adică întemeierea văzută a Bisericii, care are fundament dumnezeiesc prin pogorârea harului dumnezeiesc în oameni –, nu a fost primit cu încântare de evrei. Căci pe când unii erau uimiți [F. Ap. 2, 12], alții credeau că Apostolii sunt beți [F. Ap. 2, 13]. Însă cum să fie beți niște oameni care sunt plini de har și, deodată, vorbesc în limbi pe care nu le-au învățat?

Dar atunci, ca și azi, unii cred, pe când alții se chinuie să dărâme, să astupe, să nege ceea ce alții seamănă și udă în inimile oamenilor. Pentru că propovăduirea adevărului este pentru ca fiecare dintre noi să trăim sfânt în Biserica lui Dumnezeu.

Iar dacă nu vrem să trăim sfânt, nu vrem, de fapt, să trăim veșnic. Nu vrem să trăim veșnic în slava lui Dumnezeu, ci în chinurile veșnice ale Iadului. Și aceasta e cea mai proastă alegere a noastră. Pentru că alegem, în mod deliberat, chinul veșnic în locul bucuriei veșnice.

…Până acum am prezentat Apostolul zilei, care, astăzi, e adevărata Evanghelie. Pentru că în capitolul al 2-lea din Faptele Apostolilor se descrie evenimentul pogorârii Sfântului Duh.

Evanghelia zilei [In. 7, 37-53; 8, 12] e o profețire a acestui eveniment capital al istoriei. Pentru că Domnul ne-a spus că credința în El face ca să curgă din pântecele nostru [ἐκ τῆς κοιλίας αὐτοῦ] râuri de apă vie [ποταμοὶ ὕδατος ζῶντος] [In. 7, 38, BYZ]. Și când spune pântece, Domnul spune aici sufletul nostru. Pentru că din sufletul nostru simțim cum curge harul lui Dumnezeu în trupul nostru.

Căci cum altfel s-ar sfinți și s-ar îndumnezei trupurile Sfinților și ar rămâne nestricate peste veacuri și făcătoare de minuni, după ce sufletele lor merg la Domnul, dacă nu s-ar fi revărsat, în timpul vieții lor pământești, harul lui Dumnezeu din sufletul în trupul lor?

Iar Domnul ne-a spus despre revărsarea harului Lui ca despre râuri de apă vie, pentru ca să înțelegem că revărsarea e continuă în noi pentru că harul Lui e veșnic și inepuizabil.

Și pentru ca să nu fie vreun dubiu în ceea ce privește cuvintele Domnului de la In. 7, 38, Sfântul Ioannis Evanghelistul subliniază: „iar aceasta a zis-o despre Duhul, pe Care aveau a-L primi cei care cred întru El [τοῦτο δὲ εἶπεν περὶ τοῦ πνεύματος οὗ ἔμελλον λαμβάνειν οἱ πιστεύοντες εἰς αὐτόν·]; căci încă nu era [dat] Duhul Sfânt, căci Iisus încă nu Se slăvise [οὔπω γὰρ ἦν πνεῦμα ἅγιον, ὅτι Ἰησοῦς οὐδέπω ἐδοξάσθη]”[In. 7, 39, BYZ].

Și slăvirea Lui înseamnă învierea și înălțarea Lui de-a dreapta Tatălui. Slăvirea Lui înseamnă îndumnezeirea umanității Sale, umplerea ei de slavă dumnezeiască.

Pentru că numai când El S-a dus la Tatăl, Tatăl a trimis, în numele Fiului, pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt [In. 14, 26], Care din Tatăl purcede [ὃ παρὰ τοῦ πατρὸς ἐκπορεύεται] [In. 15, 26] și Se odihnește în Fiul.

Însă despre pogorârea harului dumnezeiesc peste oameni și rămânerea lui în oameni Domnul învățase lumea cu mult înainte de întruparea Sa, prin Sfinții Profeți.

Cele trei paremii ale praznicului dau mărturie despre acest lucru: prima este Num. 11, 16-17, 24-29, a doua este Ioil 2, 23-32; 3, 1-5 și a treia este Iez. 36, 24-28[1]. Paremii din care rezultă că harul dumnezeiesc coboară de la Dumnezeu și rămâne în oameni, în oamenii credincioși Lui.

Și când harul Treimii s-a pogorât la Cincizecime în cei care credeau în Dumnezeul treimic, atunci „limbile au fost înțelepțite pentru slava cunoștinței de Dumnezeu”[2]. Căci Sfinții Apostoli au primit darul să vorbească în limbile tuturor popoarelor lumii pentru că trebuiau să propovăduiască tuturor.

Și astfel, de la Cincizecime, filologia a devenit o roabă credincioasă teologiei. Pentru că prin limba unei națiuni se transmite teologia mântuitoare a lui Dumnezeu.

De aceea e foarte important să traducem corect, profund și înțelept Dumnezeiasca Scriptură și Sfinții Părinți și cultul Bisericii în limba noastră și în toate limbile pământului, pentru ca toți să înțeleagă adâncul de har și de înțelepciune al lui Dumnezeu și să nu se poticnească la nivel de grafie și de sintaxă.

Textul scris trebuie să fie o fereastră spre sfințenia și adevărul scrierii, spre care se trece cu sufletul curățit de patimi.

Pentru că și nouă, celor de azi, Dumnezeu ne luminează la fel lucrurile: ne face să trecem de la scris la înțelegerea a ceea ce e scris, căci El dorește ca noi să ne umplem de adevărul și de harul Lui și nu doar de o cunoaștere literală a textului.

Așadar, iubiții mei, în această zi a începutului Bisericii noastre, când Dumnezeu a binevoit să pogoare harul Lui în prima comunitate creștină a lumii, existentă la Ierusalim, să-I cerem lui Dumnezeu să pogoare continuu harul Lui și în noi!

Să pogoare slava Lui în toate Bisericile ortodoxe de pe fața pământului și în fiecare credincios ortodox în parte, pentru ca toți să înțelegem că Dumnezeu e cu noi în fiecare clipă a vieții noastre.

Dar, și mai mult decât atât, să ne rugăm ca fiecare om al pământului să fie atras și luminat de harul lui Dumnezeu la dreapta credință a Bisericii Ortodoxe de pretutindeni, pentru ca toți să vină la cunoașterea și la experiența adevărului și a sfințeniei și a frumuseții lui Dumnezeu.

Pentru că noi nu ne împărtășim doar de adevărul Lui ci și de harul, de viața Lui. Iar cine nu se împărtășește de harul Lui, prin sfințirea continuă a vieții sale, și crede că cunoașterea adevărului și aflarea lui în Biserică e de ajuns pentru a se mântui, a ajuns un cunoscător neînțelept al adevărului, pentru că nu s-a făcut și un trăitor al lui, un experimentator de zi cu zi.

Cunoașterea fără sfințenie ne face extremiști în credință.

Cunoașterea parțială a credinței noastre, fără o experiență mistică profundă, fără o continuă curățire a noastră de patimi și ascultare de Biserică, ne face răzvrătiți, separatiști, individualiști.

Pentru că cunoașterea teologică se împlinește în asceză, în nevoința zilnică, iar nevoința zilnică, efortul nostru de a împlini voia lui Dumnezeu, ne face să înțelegem neputințele noastre și neputințele altora.

Atunci când judeci lucrurile în mod realist, în parametrii a cât se face și a cât se poate face, atunci nu îți ceri de la tine și nici de la alții mai mult decât se poate face. Pentru că cunoști lucrurile din interior. Și le cunoști pe pielea ta.

Dar când nu ești angajat cu totul în viața Bisericii, când nu aparții unei comunități, când nu ești responsabil pentru ceea ce spui și faci, atunci îți permiți să ai o viață laxă dar, în același timp, să judeci superficial lucrurile, să ceri de la alții mult și de la tine puțin.

Numai că, în timp, lucrurile se lămuresc și toți văd cine face…și cine doar vorbește

Pentru că cel care vorbește din experiența lui bisericească, vorbește din interiorul lucrurilor, pe când cel distant de viața Bisericii are doar păreri nefondate despre ea.

Însă noi, iubiții mei, să nu iubim slava deșartă, adică mințirea de sine, și să credem că facem lucruri pe care nu le facem în fapt! Ci să începem să ne nevoim și să lucrăm în viața Bisericii pe măsura noastră, în mod smerit, dar cu conștiința că vrem să-i ajutăm pe toți cu munca noastră.

Și numai astfel vom fi împliniți: când vom face lucruri concrete pentru mântuirea noastră și a altora. Când vom ajuta cu cuvântul și cu fapta, cu lucrarea și experiența noastră pe oameni ca să cunoască și să trăiască cu Dumnezeu.

Să ne bucurăm cu toții în această zi dumnezeiască și să ne unim tot mai mult cu Dumnezeu și între noi! Amin.


[1] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 315-316.

[2] Idem, p. 317.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy