Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 29 mai, 2015

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 13 la Faptele Apostolilor [15]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

***

Da, și există o spunere, în acest sens, printre cei care sunt lipsiți: Eram rob, pe nume Epictet, un schilod în trup, în sărăcie un adevărat Irus[1], un prieten al Nemuritorilor.

Căci cum, întreb, ar putea fi altfel, decât ca sufletul celui bogat să facă echipă cu cele rele: prostia, slava deșartă, poftele fără număr, mânia și patima, lăcomia, nedreptatea și câte altele?

Așa încât, chiar pentru filosofie/ înțelepciune, cel de dinainte este mai apt, după caracterul său, decât cel din urmă.

Căutați cu dinadinsul să stabiliți care este mai plăcut: căci acesta, după cum văd, este lucrul despre care se discută pretutindeni, dacă unul ca acesta are un mod de viață mai plăcut. Și totuși, chiar în privința acestui lucru, nu trebuie să ne aflăm în îndoială, căci a fi aproape de sănătate înseamnă de asemenea a avea multă desfătare.

Dar care dintre cei doi, aș vrea să întreb, este cel mai bine intenționat în ceea ce privește problema care se pune acum, pe care trebuie să o ducem la bun sfârșit – legea noastră, vreau să spun – omul sărac sau cel bogat? Care dintre ei va fi în stare să jure? Omul care are copii, prin care să fie provocat, omul care are legămintele sale cu nenumărate părți, sau omul care este preocupat să facă rost numai de o bucată de pâine sau de un rând de haine?

Acest om nici măcar nu are nevoie de jurăminte, în cazul în care ar vrea, ci întotdeauna trăiește liber de grijile neguțătoriilor. Ba, mai mult, se vede adesea că cel care s-a educat ca să nu jure deloc, disprețuiește și bogățiile. Iar cineva poate vedea, în întreg comportamentul său, cum toate felurile sale [de a fi] se ramifică [crescând] din acest obicei bun[2] și conduc la blândețe, la disprețul bogățiilor, la cuvioșie, la supunerea [patimilor] sufletului, la străpungerea inimii[3].

Deci să nu fim nepăsători, iubiții mei, ci să arătăm din nou mare râvnă: cei care au împlinit, ca să își păstreze împlinirea atinsă, ca să nu fie cu ușurință prinși de talazurile întoarcerii [la cele rele], nici valul care se întoarce să-i tragă din nou înapoi (și pe aceia care totuși sunt în întârziere, pentru ca să fie din nou înălțați și determinați să facă ceea ce este de dorit; iar, între timp, să-i lăsăm pe cei care au împlinit [porunca] să-i ajute pe cei care nu au fost în stare să facă același lucru) și, întinzându-și mâinile, ca și cum ei s-ar lupta cu alți oameni în ape adânci, să-i primim pe ei în cerul fără-jurăminte.

Căci, într-adevăr, a nu jura deloc este un cer al siguranței, [înseamnă,] orice furtuni ar izbucni peste noi, a nu fi în niciun pericol de înec: fie mânie, fie insultă, fie patimă, fie orice ar putea fi, sufletul este în siguranță.

Da, chiar dacă cineva a vânturat un cuvânt la întâmplare sau altul pe care nu ar fi trebuit și ar fi fost mai bine să nu fi fost rostit, să fie [să se considere] totuși că s-a pus pe sine sub nicio trebuință, sub nicio lege.

Vedeți ce a făcut Irod de dragul jurământului său: a tăiat capul Înaintemergătorului. „Dar din cauza jurămintelor sale”, zice, „și pentru cei care ședeau la masă cu el” (Mc. 6, 26), i-a tăiat capul Profetului.

Gândiți-vă ce au avut de suferit semințiile [lui Israel] pentru jurămintele lor în privința seminției lui Veniamin (Jud. 21, 5-10), [sau] ce a avut Saul de suferit pentru jurământul său (I Sam. 24-45).

Căci Saul cu adevărat s-a jurat strâmb, dar Irod a făcut ceva mai rău decât jurământul strâmb, a făcut ucidere.

Iisus [al lui Navi] iarăși – știți cum le-a mers cu el, din cauza jurământul său, în privința gavaoniților (Iis. Nav. cap. 9).

Căci acest jurământ este cu adevărat o cursă a Satanei. Să rupem legăturile! Să ne aducem pe noi înșine într-o împrejurare în care să ne fie ușor (să nu jurăm)! Să ne eliberăm din această înlănțuire și din cursa Satanei!

Să ne temem de porunca lui Dumnezeu! Să ne așezăm pe noi înșine în cele mai bune dintre obiceiuri, pentru ca, înaintând [duhovnicește] și împlinind aceasta și pe celelalte porunci, să primim acele bunătăți care sunt făgăduite celor care Îl iubesc pe El, prin harul și bunătatea iubitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui și Duhului Sfânt fie slava, puterea și cinstea, acum și pururea și în veacul fără de sfârșit. Amin.


[1] Irus, cerșetor din casa lui Ulise, cf. http://dexonline.ro/definitie/irus.

[2] Sfântul Ioan precizează mereu că virtuțile cresc unele din altele, la fel cum și patimile se dezvoltă unele din altele. Este o precizare cu caracter isihast.

[3] Păzirea unei porunci atrage alte virtuți și acest lucru duce la umilință, la smerirea sufletului și la aducerea lui în starea de a fi pregătit pentru pocăință și pentru străpungerea inimii.

Păzirea poruncilor liniștește sufletul și de aceea se apropie de el harul pocăinței, prin care se simte străpuns la inimă pentru păcatele sale.

Ființa și credința (vol. 2). Persoana [1]

Pr. Prof. Dr. George Remete, Fiinta si credinta, vol. 2, Persoana

[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Despre teza sa doctorală am scris aici. Iar despre primul volum al cărții de față am scris aici, și am scris cu bucurie. Pentru că a fost o reală și bucuroasă surpriză.

De ce? Pentru că pe Părintele Profesor Remete l-am cunoscut în timpul Doctoratului și nu mi-a lăsat o impresie bună. L-am cunoscut atunci când i-am dat un exemplar din Lumea postmodernă și depersonalizarea omului ca să o citească, carte care a fost primul meu „referat” la Doctorat. După ce a citit-o, nu mi-a spus nimic. Dar la susținerea tezei în catedră mi-a reproșat excesul de neologisme; lucru care mie îmi repugnă, pentru că eu nu caut să momesc cititorul cu un limbaj pretențios (asta fac alții în România, care nu au prea multe de spus), ci la mine neologismele fac parte din vorbirea mea firească, ele apărând acolo unde le e locul și nu în mod obstinat. Făcând referire, bineînțeles, la cartea pe care i-o dădusem și despre care nu mi-a spus nimic, și nu la teză, pe care nu o citise.

Tăcerea sa suspectă m-a indispus, cât și aversiunea ce i se vedea în priviri. Și îmi formasem o perspectivă sumbră asupra persoanei sale.

Însă când am găsit primul volum al cărții de față la bibliotecă (nu știam că îl publicase) și am început să-l citesc…mi-am dat seama că am în mână prima carte serioasă de teologie interdisciplinară de după Stăniloae. Și cartea m-a făcut entuziast pentru persoana autorului, deși persoana autorului nu știuse sau nu dorise să mă atragă la sine.

Mai pe scurt: cartea mi-a dezvăluit adevărata dimensiune a persoanei, cea pe care prezența fizică a persoanei nu mi-a dat să o văd. Și mă bucur că m-am înșelat în ceea ce îl privește pe Părintele George Remete și că el e o personalitate teologică pe care mă bucur să o descopăr.

Din alocuțiunea de aici, de la lansarea cărții, am aflat că nu vor mai fi 4 ci 3 volume.  Astfel, acest volum e mijlocul cărții și îl vom discuta pe îndelete.

*

Volumul al 2-lea al trilogiei remeteiene are trei părți:

I. Ființă, spirit, libertate, adevăr și timp;

II. Ființă, rațiune, înțelegere, cunoaștere și viață;

III. Persoană, natură, ipostas, lume, moarte și imago Dei.

*

Prima secțiune începe în p. 7, cu prima problematică a cărții: Ființă și spirit. Și autorul ne mărturisește că s-a ocupat în primul volum cu problematica ființei, dar pe el nu îl interesează ființa, ci „ne interesează [în mod] esențial omul, în raportul lui cu existența (cu Dumnezeu), și mai ales omul ca persoană”, p. 7.

Primul cuvânt specializat al autorului (apropo de neologisme): ființare donată, p. 7. Cu sensul de dăruită de Dumnezeu. De la lat. dono, donare, donavi, donatus.

Iar persoana este „însăși ființa ca libertate, conștiință, sens și eternitate, adică ființa ca realitate”, p. 8. Noțiunile de ființă, spirit, libertate, adevăr, persoană sunt apodictice,  indiscutabile și indefinibile, p. 8-9.

Primul citat al cărții e din Aristotel, al doilea din Avicenna, p. 9, n. 1 și 2. Și tot în p. 9, Remete îl consideră pe Berdiaev „apologetul cel mai strălucit al spiritului în filosofia secolului XX”. „cunoașterea nu poate fi afirmată decât ca spirit”, p. 11.

Însă, în p. 12, nu sunt de acord cu afirmația autorului că „materia nu este decât spirit diluat, iar spiritul nu este decât materie concentrată”. Prin asta confundăm spiritul cu materia și ele nu mai sunt distincte, de sine stătătoare și nici la polul opus ca realitate. Pentru că spiritul/ sufletul nu e de categorie materială.

După cum nu sunt de acord nici cu afirmația: „modurile umane ale cunoașterii sunt autonome”, p. 12, pentru că în modul cum cunoaștem lumea se interferează și Dumnezeu și Îngerii și Sfinții și demonii și alți oameni și o mie de alte condiții creaționale. Iar autonomia noastră este o iluzie cu care ne place să jonglăm, atâta timp cât demonii și patimile ne deformează percepțiile și înțelegerile despre lume și noi înșine.

cviditatea [de la quidditas, -is] = esența, natura, p. 12, 15, 16. Iar „persoana nu este contrazicerea ființei ci deschiderea sau autodepășirea ei”, p. 13. În vol. 1 al cărții a dovedit că „gândirea filosofică este substanțialistă iar filosofia antică a fost exemplară în acest sens”, p. 15. Adică e materialistă.

Nu înțeleg de ce Părintele Remete a transliterat cuvintele grecești. Nu înțelegi nimic din acest demers.

Părintele George Remete identifică o inconsecvență la Heidegger, și anume pe aceea că „la el, transcendența este de fapt imanentă, adică improprie”, p. 17.

„deosebirea radicală, absolută și insurmontabilă în existență: [este] cea dintre creat și necreat”, p. 17, adică dintre Dumnezeu și om. Și consideră că „distincția spirit-materie este una secundară” în comparație cu diferența dintre Dumnezeu și om. E adevărat, e secundară, dar diferența dintre spirit/ suflet și materie e tot radicală și insurmontabilă. Niciodată materia nu devine suflet și nici sufletul materie, chiar dacă materia se înduhovnicește, se transfigurează datorită harului dumnezeiesc.

În p. 17, ultimul rând, a vorbit despre specificarea în loc de specificitatea omului. Astfel, „specificitatea [caracteristica] omului față de lume și față de sine însuși…probează și impune distincția dintre spirit și materie”, p. 17-18.

Teologia evită extremele dualismului și panteismului existente în filosofie, p. 18. Mă bucur că Părintele George folosește pe filosofie și nu pe filozofie, p. 18, respectând astfel grafia limbii grecești.

Disprețul față de materie este specific gândirii păgâne și el nu apare în teologia noutestamentară, p. 19. La Heidegger ideea de spirit este ambiguă pentru că „nu e afirmată ca persoană sau Absolut personal”, p. 25. De aceea, în afara chipului lui Dumnezeu din om, „omul este nonsensul care cugetă absurdul, neființa care contemplă neființa și nimicul care adulmecă neantul. Tertium non datur”, p. 30. Ultima frază a p. 30, cu care se încheie prima secțiune.

A doua: Ființă și conștiință, începe în p. 31. „Conștiința este spiritul ca persoană”, p. 31, este „esența spiritului”, p. 31. Alexandru Dragomir „respinge afirmarea conștiinței ca luare de [la] cunoștință asupra lumii”, p. 32. Iar Remete îl consideră pe Constantin Noica, cel născut la Vitănești, în jud. Teleorman, la 12 iulie 1909, „comentatorul cel mai autorizat al lui Heidegger”, p. 32.

„dacă conștiința nu e certitudinea și perenitatea ființei, atunci însăși existența, ființa și cunoașterea sunt convenționale, imposibile și absurde”, p. 33. În p. 34, autorul vorbește pentru prima dată de energiile dumnezeiești ale Treimii. „Conștiința este o Lichtung, o ieșire-din-sine ca știre-de-sine. Ea este o lumină proprie a omului sau o întrebare de sine, dar e posibilă numai ca reflex din Lumina absolută și Răspunsul suprem”, p. 35.

Prima notă în care e citat Stăniloae e n. 124, p. 36. Cu un citat din p. 55 din Chipul nemuritor al lui Dumnezeu.

Autorul citează mult și divers. De la filosofi la teologi, de la oameni de știință la literați. Citatele nu par ca nuca în perete ci se includ, într-un mod firesc, în discursul său. Și prin deschiderea sa enormă față de filosofie, știință și literatură, Părintele George ne arată că teologia sa nu e complexată de niciuna dintre științele umaniste.

Luând în calcul și judecata, autorul dă o nouă definiție a conștiinței în p. 38: „conștiința…este…capacitatea de a judeca ființa, de a o aprecia critic, de a da notă ființei”.

Sartre l-a admirat și invidiat deopotrivă pe Heidegger, p. 39, dar nu i-a legat nimic pe unul de altul, p. 41.

Predică despre Împărăția lui Dumnezeu [29 mai 2015]

 Iubiții mei,

când Domnul a început să propovăduiască a cerut de la noi pocăință și ne-a vestit faptul că „s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν ἡ βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ]. Iar în rugăciunea domnească ne-a spus că vine spre noi Împărăția Lui [Mt. 6, 10]. Pentru că Împărăția Lui este acolo unde este El, iar El este „în ceruri [ἐν τοῖς οὐρανοῖς]” [Mt. 6, 9].

Pe când la In. 14, 2, Domnul ne-a spus că în Casa Tatălui Său sunt „multe locașuri [μοναὶ πολλαι]”, numind Casă Împărăția Lui.

Însă în Împărăția Lui locuiesc Îngerii și Sfinții Lui. Tocmai de aceea sunt multe locașuri în Împărăție: pentru că sunt mulți locuitorii sfinți ai Împărăției Sale.

Sfântul Profet Isaias, în vedenie, L-a văzut pe Domnul „stând pe scaun înalt și ridicat și [era] plină casa de slava Lui [καθήμενον ἐπὶ θρόνου ὑψηλοῦ καὶ ἐπηρμένου καὶ πλήρης ὁ οἶκος τῆς δόξης αὐτοῦ]” [Is. 6, 1, LXX]. Pentru că Domnul a vorbit despre Împărăție ca despre Casa Lui pentru că o arătase, în vedenie, anterior, ca pe o Casă. Și în Casa Lui, Sfântul Isaias a văzut cum „Serafimii stăteau împrejurul Lui [Σεραφιν εἱστήκεισαν κύκλῳ αὐτοῦ]”[Is. 6, 2].

Sfântul Iezechiil a văzut în vedenie patru ființe cu înfățișare de om [Iez. 1, 5]. Care, ca și Serafimii, locuiesc în Împărăția lui Dumnezeu. Dar în Împărăția lui Dumnezeu locuiesc și Heruvimii și Tronurile și Domniile și Puterile și Stăpâniile și Începătoriile și Arhanghelii și Îngerii, lucru despre care ne-a dat mărturie Sfântul Dionisie Areopagitul încă din secolul întâi al Bisericii.

Toți Îngerii Lui sunt în Împărăția Lui. Numai îngerii căzuți, care au devenit demoni, sunt în Iad.

Însă în Împărăția Lui sunt și toți Sfinții Lui, din toate veacurile.

Domnul i-a promis Tâlharului celui bun, răstignit lângă El, că „astăzi vei fi cu Mine în Paradis [σήμερον μετ᾽ ἐμοῦ ἔσῃ ἐν τῷ παραδείσῳ]” [Lc. 23, 43, BYZ]. Paradisul sau Raiul sunt corelative ale Casei sau ale Împărăției Lui. Iar într-o Icoană a Tâlharului celui bun, îl vedem pe el în Rai.

Sfantul Talhar

Și în Raiul lui Dumnezeu sau în Împărăția Lui vedem că sunt copaci, că există iarbă și că există păsări. Pentru că Icoana aceasta ne vorbește despre alte vedenii ale unor oameni Sfinți, care au văzut cum este acolo, în Împărăția lui Dumnezeu.

Sfânta Muceniță Doroteia e pomenită pe 6 februarie. Și înainte de martirizarea ei, Teofil, un om necredincios pe atunci, i-a cerut în batjocură să îi trimită mere și flori de trandafiri din Rai[1]. Domnul i-a ascultat rugăciunea Sfintei Doroteia și i-a trimis lui Teofil un Înger „în chip de prunc mic, foarte frumos, aducând într-o basma curată trei mere preafrumoase și trei flori de trandafir roșii”[2] din Rai. Când le-a văzut și a conștientizat de unde sunt, Sfântul Teofil a crezut în Domnul și a primit să fie martirizat pentru El[3].

Pe 11 septembrie este pomenit Sfântul Eufrosin Bucătarul[4]. Iar Sfântul Eufrosin a fost văzut în vedenie, pe când încă era în viață, de un preot din Mănăstirea lui, că sălășluiește în Rai. Și acela i-a dat preotului, în vedenie, trei mere din Rai. Dar când vedenia s-a terminat, preotul care îl văzuse în Rai pe Eufrosin (care era viu și nu murise), a găsit merele în chilia lui.

Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos e pomenit pe 2 octombrie.

Și el a văzut, în vedenie, un Înger care avea în mâini trei cununi: „una era împodobită cu aur curat şi pietre scumpe, a doua cu mărgăritar mare şi scump, strălucind, iar a treia era mai mare decât amândouă, din toate florile roşii şi albe şi din ramurile dumnezeiescului Rai împletită şi neveștejită niciodată”[5].

Dumnezeiescul Ilie văzătorul de Dumnezeu mi-a dat detalii extinse despre cum a intrat și a trăit zile întregi în Împărăția lui Dumnezeu, în mod extatic, datorită rugăciunii și curăției lui [6]. De aceea, întreaga sa operă poetică și experiențială e plină de confesiuni extatice. Și el îmi vorbea despre vegetația duhovnicească a Împărăției lui Dumnezeu[7], aceea despre care cântăm la Înmormântare: „în loc luminat, în loc de verdeață, în loc de odihnă”[8]. Pentru că locul luminat, plin de verdeață și de odihnă e Împărăția lui Dumnezeu și nu cimitirul, așa cum cred unii, înțelegând literalist această rugăciune.

Sfântul Stefanos [Στέφανος], Arhidiaconul, fiind „plin de Duhul Sfânt [πλήρης πνεύματος ἁγίου]” [F. Ap. 7, 55, BYZ], „a văzut slava lui Dumnezeu, și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu [εἶδεν δόξαν θεοῦ, καὶ Ἰησοῦν ἑστῶτα ἐκ δεξιῶν τοῦ θεου]” [F. Ap. 7, 55]. Și prin aceasta ne-a confirmat tuturor că El este de-a dreapta Tatălui cu umanitatea Sa transfigurată. Pe când Sfântul Apostol Pavlos „a fost răpit întru Paradis și a auzit cuvinte negrăite [ἡρπάγη εἰς τὸν παράδεισον, καὶ ἤκουσεν ἄρρητα ῥήματα]” [II Cor. 12, 4, BYZ].

Dacă Sfântul Profet Daniil L-a văzut în vedenie pe Cel vechi de zile [παλαιὸς ἡμερῶν] [Dan. 7, 9, LXX] și că „mii de mii Îi slujeau Lui [χίλιαι χιλιάδες ἐθεράπευον αὐτὸν] și zeci de mii de zeci de mii stăteau înaintea Lui [καὶ μύριαι μυριάδες παρειστήκεισαν αὐτῷ]” [Dan. 7, 10], Sfântul Ioannis, în Apocalipsis [Ἀποκάλυψις], a văzut în vedenie „râul curat al apei vieții [ποταμὸν καθαρὸν ὕδατος ζωῆς], luminat ca cristalul [λαμπρὸν ὡς κρύσταλλον], ieșind din tronul lui Dumnezeu și al Mielului [ἐκπορευόμενον ἐκ τοῦ θρόνου τοῦ θεοῦ καὶ τοῦ ἀρνίου]” [Apoc. 22, 1]. Mielul fiind Hristos Domnul, Cel răstignit și înviat.

Și tot acolo a văzut pomul vieții [ξύλον ζωῆς] [Apoc. 22, 2] și a aflat că „robii Lui Îi vor sluji Lui [οἱ δοῦλοι αὐτοῦ λατρεύσουσιν αὐτω]” [Apoc. 22, 3].

Adică e indescriptibilă atmosfera din Împărăția lui Dumnezeu și cum arată, de fapt, Împărăția Lui. Pentru că Sfinții au văzut în parte bogăția dumnezeiască incomensurabilă a Împărăției Lui.

Căci acolo Sfinții „vor vedea fața Lui [ὄψονται τὸ πρόσωπον αὐτοῦ]” [Apoc. 22, 4] iar lumina lor va fi Domnul Dumnezeu [Apoc. 22, 5]. Pentru că cu toți Sfinții și cu fiecare în parte Dumnezeu are o relație personală. Dar și între ei Sfinții se iubesc și se pun în evidență unul pe altul, pentru că se iubesc curat, așa cum și pe Dumnezeu Îl iubesc în mod deplin.

Sfânta Irina Hrisovalantou e pomenită pe 28 iulie. Și ea a primit trei mere din Rai, care au răspândit o mireasmă nespusă[9].

Într-o altă vedenie a sa, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, a văzut cum „s-a deschis cerul ca o poartă și au ieșit o mulțime de rândunele frumoase care se îndreptau spre sfânt şi între dânsele era un porumbel mare, alb ca zăpada şi care avea în gură frunze de aur și de măslin și, vorbind omeneşte, a zis către dânsul: „Primeşte frunzele acestea, pe care Domnul Atotțiitorul ți le-a trimis ție din Rai, spre semnul darului Său, căci eşti milostiv şi iubitor de oameni, precum singur El este milostiv şi te va binecuvânta şi va mări mila Sa asupra ta, căci pe cei ce te bat îi ierți şi îi miluieşti şi te rogi pentru dânşii, ca să nu aibă pentru aceasta păcat”. Acestea grăindu-le, porumbelul s-a aşezat pe capul Sfântului”[10].

Un Părinte a vrut să experimenteze ce înseamnă o mie de ani înaintea lui Dumnezeu. Și i s-a arătat o pasăre minunată din Rai, după care a alergat, până într-o pădure. Și acolo a început să cânte un cântec dumnezeiesc, care a durat 300 de ani…iar cel care a avut această vedenie a crezut că a durat o oră[11].

Sfântul Savva Vatopedinul, cel nebun pentru Hristos, Îl vede pe Domnul în vedenie, împreună cu Îngerii Lui[12].

Sfinții 40 de Mucenici din Armenia, pomeniți pe 9 martie, au primit cununi din cer[13].

Sfânta Cuvioasă Teodora, după ce trece vămile cele cumplite ale văzduhului, se odihnește în Împărăția lui Dumnezeu, având „multe feluri de răsaduri cu frunze de aur şi cu multe roduri şi toată veselia duhovnicească”[14]. Pe când un credincios din Constantinopol are o vedenie despre Sfântul Cuvios Vasile cel Nou: „deschizând porţile acelea, se vedeau înăuntru palate preafrumoase şi minunate, a căror frumuseţe covârșește toată mintea omenească, și Cuviosul Vasile ședea pe scaun împărătesc în mare slavă, înconjurat de mulţi bărbaţi şi tineri minunaţi şi luminoşi. Apoi se vedeau acolo şi răsaduri preafrumoase şi toate cele văzute erau pline de bucurie și de veselie”[15].

Așadar, iubiții mei, Împărăția lui Dumnezeu e o realitate duhovnicească profundă și preaminunată, pentru că e locul în care Dumnezeu locuiește împreună cu Sfinții și Îngerii Lui.

Odată cu transfigurarea întregii creații, toată creația și cerul vor fi locuința duhovnicească a Sfinților și a Îngerilor Lui, pentru că Dumnezeu va fi lumina și frumusețea întregii creații.

Iar la această frumusețe fără seamăn, fără comparație, suntem chemați cu toții! Pentru că în Împărăția lui Dumnezeu e loc pentru tot cel care se sfințește pe el însuși.

Și am ținut să predic despre Împărăția lui Dumnezeu între Cincizecime și lunea Dumnezeului treimic pentru ca să subliniez nădejdea credinței noastre. Pentru că noi suntem chemați la această făgăduință dumnezeiască, la primirea în Împărăția Lui. Și de aceea ni se cere să ne umplem de har și de fapte bune și să trăim cuvios în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Fie dar ca toți să ne bucurăm întru Împărăția Lui, pe măsura noastră, acum și în vecii vecilor. Amin!


[1] Viețile Sfinților pe februarie, ed. BOR 1992, p. 64. [2] Ibidem. [3] Idem, p. 65-67.

[4] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-11-cv_eufrosin.html.

[5] Idem:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-02-sf_andrei_cel_nebun_pentru_hristos.html.

[6] Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere, vol. 1, p. 32, cf.

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/03/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-1/.

[7] Idem, p. 289.

[8] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 204.

[9] A se vedea: http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/sfanta-irina-hrisovalantou-care-primit-mere-din-rai.

[10] Idem:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-02-sf_andrei_cel_nebun_pentru_hristos.html.

[11] Idem:

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2013/11/15/pasarea-din-gradina-raiului/. Nu mai știu sursa acestei minuni, însă cel care a reprodus-o aici, a reprodus-o identic.

[12] Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă (vol. 2), p. 181, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/25/studii-de-teologie-dogmatica-ortodoxa-vol-2/.

[13] A se vedea:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-09-sf_40_mucenici_din_sevastia.html.

[14] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-26-cv_vasile_cel_nou.html.

[15] Ibidem.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén