Pr. Prof. Dr. George Remete, Fiinta si credinta, vol. 2, Persoana

[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Despre teza sa doctorală am scris aici. Iar despre primul volum al cărții de față am scris aici, și am scris cu bucurie. Pentru că a fost o reală și bucuroasă surpriză.

De ce? Pentru că pe Părintele Profesor Remete l-am cunoscut în timpul Doctoratului și nu mi-a lăsat o impresie bună. L-am cunoscut atunci când i-am dat un exemplar din Lumea postmodernă și depersonalizarea omului ca să o citească, carte care a fost primul meu „referat” la Doctorat. După ce a citit-o, nu mi-a spus nimic. Dar la susținerea tezei în catedră mi-a reproșat excesul de neologisme; lucru care mie îmi repugnă, pentru că eu nu caut să momesc cititorul cu un limbaj pretențios (asta fac alții în România, care nu au prea multe de spus), ci la mine neologismele fac parte din vorbirea mea firească, ele apărând acolo unde le e locul și nu în mod obstinat. Făcând referire, bineînțeles, la cartea pe care i-o dădusem și despre care nu mi-a spus nimic, și nu la teză, pe care nu o citise.

Tăcerea sa suspectă m-a indispus, cât și aversiunea ce i se vedea în priviri. Și îmi formasem o perspectivă sumbră asupra persoanei sale.

Însă când am găsit primul volum al cărții de față la bibliotecă (nu știam că îl publicase) și am început să-l citesc…mi-am dat seama că am în mână prima carte serioasă de teologie interdisciplinară de după Stăniloae. Și cartea m-a făcut entuziast pentru persoana autorului, deși persoana autorului nu știuse sau nu dorise să mă atragă la sine.

Mai pe scurt: cartea mi-a dezvăluit adevărata dimensiune a persoanei, cea pe care prezența fizică a persoanei nu mi-a dat să o văd. Și mă bucur că m-am înșelat în ceea ce îl privește pe Părintele George Remete și că el e o personalitate teologică pe care mă bucur să o descopăr.

Din alocuțiunea de aici, de la lansarea cărții, am aflat că nu vor mai fi 4 ci 3 volume.  Astfel, acest volum e mijlocul cărții și îl vom discuta pe îndelete.

*

Volumul al 2-lea al trilogiei remeteiene are trei părți:

I. Ființă, spirit, libertate, adevăr și timp;

II. Ființă, rațiune, înțelegere, cunoaștere și viață;

III. Persoană, natură, ipostas, lume, moarte și imago Dei.

*

Prima secțiune începe în p. 7, cu prima problematică a cărții: Ființă și spirit. Și autorul ne mărturisește că s-a ocupat în primul volum cu problematica ființei, dar pe el nu îl interesează ființa, ci „ne interesează [în mod] esențial omul, în raportul lui cu existența (cu Dumnezeu), și mai ales omul ca persoană”, p. 7.

Primul cuvânt specializat al autorului (apropo de neologisme): ființare donată, p. 7. Cu sensul de dăruită de Dumnezeu. De la lat. dono, donare, donavi, donatus.

Iar persoana este „însăși ființa ca libertate, conștiință, sens și eternitate, adică ființa ca realitate”, p. 8. Noțiunile de ființă, spirit, libertate, adevăr, persoană sunt apodictice,  indiscutabile și indefinibile, p. 8-9.

Primul citat al cărții e din Aristotel, al doilea din Avicenna, p. 9, n. 1 și 2. Și tot în p. 9, Remete îl consideră pe Berdiaev „apologetul cel mai strălucit al spiritului în filosofia secolului XX”. „cunoașterea nu poate fi afirmată decât ca spirit”, p. 11.

Însă, în p. 12, nu sunt de acord cu afirmația autorului că „materia nu este decât spirit diluat, iar spiritul nu este decât materie concentrată”. Prin asta confundăm spiritul cu materia și ele nu mai sunt distincte, de sine stătătoare și nici la polul opus ca realitate. Pentru că spiritul/ sufletul nu e de categorie materială.

După cum nu sunt de acord nici cu afirmația: „modurile umane ale cunoașterii sunt autonome”, p. 12, pentru că în modul cum cunoaștem lumea se interferează și Dumnezeu și Îngerii și Sfinții și demonii și alți oameni și o mie de alte condiții creaționale. Iar autonomia noastră este o iluzie cu care ne place să jonglăm, atâta timp cât demonii și patimile ne deformează percepțiile și înțelegerile despre lume și noi înșine.

cviditatea [de la quidditas, -is] = esența, natura, p. 12, 15, 16. Iar „persoana nu este contrazicerea ființei ci deschiderea sau autodepășirea ei”, p. 13. În vol. 1 al cărții a dovedit că „gândirea filosofică este substanțialistă iar filosofia antică a fost exemplară în acest sens”, p. 15. Adică e materialistă.

Nu înțeleg de ce Părintele Remete a transliterat cuvintele grecești. Nu înțelegi nimic din acest demers.

Părintele George Remete identifică o inconsecvență la Heidegger, și anume pe aceea că „la el, transcendența este de fapt imanentă, adică improprie”, p. 17.

„deosebirea radicală, absolută și insurmontabilă în existență: [este] cea dintre creat și necreat”, p. 17, adică dintre Dumnezeu și om. Și consideră că „distincția spirit-materie este una secundară” în comparație cu diferența dintre Dumnezeu și om. E adevărat, e secundară, dar diferența dintre spirit/ suflet și materie e tot radicală și insurmontabilă. Niciodată materia nu devine suflet și nici sufletul materie, chiar dacă materia se înduhovnicește, se transfigurează datorită harului dumnezeiesc.

În p. 17, ultimul rând, a vorbit despre specificarea în loc de specificitatea omului. Astfel, „specificitatea [caracteristica] omului față de lume și față de sine însuși…probează și impune distincția dintre spirit și materie”, p. 17-18.

Teologia evită extremele dualismului și panteismului existente în filosofie, p. 18. Mă bucur că Părintele George folosește pe filosofie și nu pe filozofie, p. 18, respectând astfel grafia limbii grecești.

Disprețul față de materie este specific gândirii păgâne și el nu apare în teologia noutestamentară, p. 19. La Heidegger ideea de spirit este ambiguă pentru că „nu e afirmată ca persoană sau Absolut personal”, p. 25. De aceea, în afara chipului lui Dumnezeu din om, „omul este nonsensul care cugetă absurdul, neființa care contemplă neființa și nimicul care adulmecă neantul. Tertium non datur”, p. 30. Ultima frază a p. 30, cu care se încheie prima secțiune.

A doua: Ființă și conștiință, începe în p. 31. „Conștiința este spiritul ca persoană”, p. 31, este „esența spiritului”, p. 31. Alexandru Dragomir „respinge afirmarea conștiinței ca luare de [la] cunoștință asupra lumii”, p. 32. Iar Remete îl consideră pe Constantin Noica, cel născut la Vitănești, în jud. Teleorman, la 12 iulie 1909, „comentatorul cel mai autorizat al lui Heidegger”, p. 32.

„dacă conștiința nu e certitudinea și perenitatea ființei, atunci însăși existența, ființa și cunoașterea sunt convenționale, imposibile și absurde”, p. 33. În p. 34, autorul vorbește pentru prima dată de energiile dumnezeiești ale Treimii. „Conștiința este o Lichtung, o ieșire-din-sine ca știre-de-sine. Ea este o lumină proprie a omului sau o întrebare de sine, dar e posibilă numai ca reflex din Lumina absolută și Răspunsul suprem”, p. 35.

Prima notă în care e citat Stăniloae e n. 124, p. 36. Cu un citat din p. 55 din Chipul nemuritor al lui Dumnezeu.

Autorul citează mult și divers. De la filosofi la teologi, de la oameni de știință la literați. Citatele nu par ca nuca în perete ci se includ, într-un mod firesc, în discursul său. Și prin deschiderea sa enormă față de filosofie, știință și literatură, Părintele George ne arată că teologia sa nu e complexată de niciuna dintre științele umaniste.

Luând în calcul și judecata, autorul dă o nouă definiție a conștiinței în p. 38: „conștiința…este…capacitatea de a judeca ființa, de a o aprecia critic, de a da notă ființei”.

Sartre l-a admirat și invidiat deopotrivă pe Heidegger, p. 39, dar nu i-a legat nimic pe unul de altul, p. 41.

Did you like this? Share it: