Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [6]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a.

*

Între p. 199-215 e tipărit un text din 2005, cf. n. *, p. 199, intitulat: Cateheză și misiune prin Liturghie în societatea de azi. Noi condiții social-umane și personale. Articol în care ÎPS Laurențiu spune că catehizarea este „o lucrare de educație continuă spre mântuire”, p. 199 și nu e doar un curs informativ.

Pe de altă parte, „cultul ortodox este o cateheză vie”, p. 203. Pentru că el ne învață continuu despre Dumnezeu și despre Sfinții Lui. Numai să ascultăm cu atenție ce se cântă și se citește la strană și ce se cântă și se rostește și în altar.

În p. 205, autorul spune că „cateheza se împlinește în Euharistie”, în împărtășirea cu Domnul. Pentru că ceea ce aflăm despre El trăim în împărtășirea cu El euharistic.

Locul omiliei e după citirea Sfintei Evanghelii, p. 207 iar omilia/ predica „actualizează Scriptura”, p. 207. Însă Sfânta Liturghie, în integralitatea ei, este „o mărturisire de credință și o dăruire a credinței mântuitoare ca cunoaștere a lui Dumnezeu și întâlnire cu El, având ca moment culminant împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului”, p. 209.

Funcția catehetică a Sfintei Liturghii se împlinește prin toate formele pe care cuvântul le ia în ea: prin citirile biblice, prin predică, prin rugăciunile propriu-zise rostite de preot, prin ectenii, prin formulele de binecuvântare și îndemnurile adresate credincioșilor în diferite momente ale slujbei, prin imnografie, prin mărturisirea credinței”, p. 212.

Iar autorul își termină scrierea cu ideea că cateheza se face în relație cu Dumnezeiasca Liturghie, p. 215.

Între p. 216-222: Liturghie și filantropie, daruri ale Duhului Sfânt. Textul pare a fi unul nou, pentru că nu are nicio notă de subsol care să specifice faptul că a mai fost publicat. Și care începe cu ce înseamnă λειτουργια [liturghia] = „slujire comună a poporului”, p. 216. Iar la Sfânta Liturghie „oamenii nu doar gustă anticipat fericirea vieții veșnice…[ci și] se unesc cu Dumnezeu și unii cu alții în duhul de jertfă al lui Hristos”, p. 219.

Textul următor a fost publicat în 2001, ca postfață la Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, al Părintelui Braniște și al soției sale, cf. n. *, p. 223. Care se cheamă: Sfânta Liturghie în preocupările și viața Pr. Prof. Dr. Elena Braniște (p. 223-227). Unde Mitropolitul nostru îl numește pe Părintele Braniște „mentorul spiritual al profesorilor de Liturgică”, p. 223.

Teza doctorală a Părintelui Ene Braniște, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, a fost publicată la București, în 1943 și are 238 p., cf. p. 223 și p. 223, n. 1.

Părintele Braniște avea „cultul sfințeniei”, p. 224 iar calitatea lui de liturgist era dublată de cea de liturghisitor model, p. 225. El „acorda o atenție deosebită cuvântului liturgic, cântării și mai ales ritmului melodic, pentru solemnitatea și frumusețea deplină a slujbei divine”, p. 225. Slujirea sa emana calm și căldură sufletească, p. 225. Nu făcea gesturi teatrale ci trăia slujbele știind semnificațiile lor mistice, p. 225.

Cap. al 4-lea al cărții: Sfintele Taine ale Bisericii – dimensiunea liturgică a unirii noastre cu Dumnezeu. Iar primul articol al noii secțiuni e din 1993, cf. n. *, p. 231, și se intitulează: Sfintele Taine și ierurgiile în viața Bisericii și a credincioșilor (p. 231-239).

Ierurgiile (slujbele de sfințire) „reactivează prezența lui Hristos dobândită prin Sfintele Taine și creează permanent ambianța adecvată pentru urcușul duhovnicesc”, p. 231.

În p. 233, autorul îl citează pe Părintele Dumitru Radu cu afirmația: „pe cât de sacramentală este Biserica, pe atât de eclesiologice sunt Tainele”. Nota 6, p. 233. Fiind un citat din Pr. Prof. Dumitru Radu, Sfintele Taine în slujba Bisericii, în rev. Studii Teologice XXXIII (1981), nr. 3-4, p. 193.  Pentru că „Sfintele Taine întrețin viața spirituală în cadrul organismului divino-uman, Sfânta Biserică”, p. 233.

Căci „Biserica nu poate exista fără Taine și nici Tainele în afara Bisericii. Prin harul mântuitor pe care-l împărtășesc Sfintele Taine, ele ne nasc și ne întăresc în viața în Hristos, unindu-ne tot mai desăvârșit cu El. Ierurgiile ne mijlocesc binecuvântarea și ajutorul lui Dumnezeu, reactivează în ființa noastră harul Sfintelor Taine și creează mediul prielnic pentru câștigarea mântuirii”, p. 239.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 13 la Faptele Apostolilor [13]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

***

Iar ei, auzind aceasta, s-au aprins de mânie și s-au sfătuit să-i omoare (5, 33). Ai auzit de iertarea păcatelor, o, omule nenorocit, și că Dumnezeu nu cere pedepsirea, și vrei să-i omori? Ce răutate a fost aceasta!

Și totuși, fie trebuiau să îi condamne pentru minciună, fie, dacă nu puteau să facă aceasta, [trebuiau] să fi crezuți! Dar dacă nu au ales să-i creadă, totuși nu ar fi trebuit [să vrea] să-i omoare.

Fiindcă ce era dorința lor de ucidere? Astfel era intoxicarea lor, nici măcar nu au văzut ceea ce se întâmplase.

Luați aminte cum Apostolii, oriunde au pomenit de crimă, au adăugat și vorbirea despre iertare, arătând că, dacă ceea ce se făcuse era vrednic de moarte, ceea ce s-a dăruit li s-a oferit lor ca unor binefăcători/ făcători de bine! Căci în ce alt fel ar fi putut cineva să îi convingă?

Apoi s-a ridicat arhiereul etc. Ca oameni cu nume mare, aceștia[1] urmau să se așeze lângă Profeți.

Saducheii erau cei care erau cei mai inflamați în ceea ce privește Învierea.

Dar poate că cineva va zice: De ce, ce om, înzestrat cu asemenea daruri, așa cum erau Apostolii, nu ar fi fost mare? Dar, vă rog, gândiți-vă cum, înainte de a fi înzestrați cu har, stăruiau într-un cuget în rugăciune (1, 14), atârnând [numai] de ajutorul de sus.

Iar voi nădăjduiți, iubiții mei, la Împărăția Cerului și totuși nu îndurați nimic? Și, deși ați primit pe Duhul, totuși nu suferiți astfel de lucruri, nici nu întâlniți primejdii?

Dar ei, înainte de a avea timp să respire după pericolele de mai înainte, au fost din nou purtați în altele.

Și chiar și aceasta, că nu există nicio vanitate, nicio îngâmfare, ce mare bine este! Să convertești cu blândețe, ce câștig este! Căci nu orice au făcut ei era lucrarea imediată a harului, ci există, totodată, multe amprente ale propriei lor râvne. Că harul lui Dumnezeu a strălucit în ei, dar aceasta era din propria lor silință.

Vedeți, spre exemplu, de la bun început, cât de grijuliu este Petru, cât de cumpătat și neadormit/ veghetor este: cum cei care au crezut și-au lepădat bogățiile, nu mai aveau proprietate privată, stăruiau în rugăciune, arătau că ei erau de un singur cuget, își petreceau timpul în postiri. Ce har, (singur,) a făcut toate acestea?

Astfel încât El aduce dovada în casa lor prin proprii lor slujitori. Așa după cum, în cazul lui Hristos, slujitorii lor au fost cei care au spus: Niciodată nu a vorbit un om așa cum vorbește Acest om (In. 7, 46).

Aceste dovezi sunt mai apte de a fi crezute decât Învierea. Observați și moderația arătată de către conducătorii înșiși și cum ei cedează.

Arhiereul i-a întrebat pe ei, zicând etc (5, 27). Aici vorbește cu ei, într-adevăr, pe un ton moderat, fiindcă era înspăimântat – căci cu adevărat dorea mai degrabă să-i împiedice decât să-i omoare, din moment ce nu putea – și cu scopul ca să-i trezească și să le arate marea primejdie în care sunt.

Și cu adevărat, zice el (Apostolilor), [vreți] să aduceți sângele Acestui om asupra noastră! Încă Îl mai consideri pe El a fi doar om?

Vrea să facă să pară că porunca a fost pentru propria lor siguranță. Dar luați aminte ce spune Petru: Pe Acesta Dumnezeu L-a înălțat cu dreapta Sa ca să fie Stăpânitor și Mântuitor, ca să dea pocăință lui Israel și iertarea păcatelor (5, 31).

Aici el nu mai amintește de neamuri[le păgâne], pentru ca să nu le ofere un pretext împotriva lui.

Și au vrut, se spune, să-i omoare (5, 33). Vedeți-i iarăși pe aceștia[2] în uimire, vedeți-i în durere, iar pe ceilalți[3] în liniște, în veselie și în desfătare.

Nu numai că erau îndurerați, ci s-au aprins de mânie. Cu adevărat, aceasta îndreptățește acel proverb: Faci rău, pățești rău. După cum vedem în acest caz. Aici erau acești oameni în legături, așezați la locul de judecată, iar oamenii care au stat să judece împotriva lor erau în suferință și în nedumerire lipsită de ajutor. Căci așa precum cel care lovește un diamant primește șocul loviturii el însuși, la fel era și cu acești oameni.

Dar ei vedeau nu numai că îndrăzneala lor de a vorbi era neoprită, dar și că, mai degrabă, propovăduirea lor creștea tot mai mult și că vorbeau fără nicio urmă de frică și că nu le dădeau niciun motiv împotriva lor.

Să-i imităm pe aceștia, iubiții mei, să fim neînfricați în toate primejdiile noastre. Nu este nimic îngrozitor pentru cel care se teme de Dumnezeu, ci tot ceea ce este îngrozitor este pentru ceilalți.

Căci atunci când un om este izbăvit de patimile sale și privește toate cele de față ca pe o umbră, spuneți: de la cine va suferi ceva îngrozitor? De cine va avea să se teamă? De cine va trebui să se roage? Să fugim către această Piatră care nu poate fi clătinată.

Dacă cineva ar trebui să construiască pentru noi o cetate și să înalțe un zid în jurul ei și să ne mute într-un pământ nelocuit, unde nu ar fi nimeni care să ne tulbure, și ne-ar aproviziona din belșug cu de toate și n-ar suferi a avea ceva pentru care să ne supărăm cu cineva, acela nu ne-ar așeza într-o desăvârșită siguranță, așa cum a făcut Hristos acum.

Să fie o cetate făcută din alămuri, dacă doriți, înconjurată din toate părțile de un zid, semeață și impenetrabilă, și să nu fie niciun vrăjmaș în apropierea ei, să aibă pământ din plin și bogat, să fie acolo adăugată abundența a altor lucruri, să fie, de ase- menea, cetățenii blânzi și liniștiți și niciun făcător de rău acolo, nici hoț, nici tâlhar, nici informator, nici curte de justiție, ci mai degrabă acorduri[4], și să locuim în această cetate: nici măcar astfel nu ar fi posibil să trăiești în siguranță.

De ce? Pentru că nu ar putea să nu fie neînțelegeri cu servitorii, cu nevestele, cu copiii, nu s-ar putea să nu fie fundația a multă tulburare.

Dar aici nu era nimic de acest fel. Pentru că aici nu era nimic care să-i îndurereze sau care să le provoace neliniște. Nu, căci ce este mai minunat a spune decât că înseși lucrurile care sunt considerate că provoacă tulburare au devenit motiv a toată bucuria și fericirea.

Căci, spuneți-mi, ce era acolo să-i supere? Ce [era] ca să greșească? Să cităm un caz particular ca să-l comparăm cu ei? Bine, să zicem că ar fi cineva cu demnitatea de consul[5], că ar avea avere multă, că ar locui în cetatea imperială, că nu ar avea nicio afacere supărătoare cu nimeni, ci ar trăi numai în desfătare și nu ar avea nimic altceva decât aceasta de făcut, așezat în vârful bogăției și al cinstei și al puterii, și să punem împotriva lui pe un Petru, în legături dacă vreți, în rele/ dureri fără de număr: și vom afla că acesta[6] este omul care trăiește în mai multă desfătare.

Căci acolo unde este bucurie peste fire, încât să te veselești în lanțuri, gândește-te care poate fi măreția acelei bucurii!

Căci asemenea celor care au funcție importantă, încât orice rele s-ar întâmpla, ei nu le simt, ci stăruie în bucurie, astfel au făcut aceștia, bucurându-se cu atât mai mult, chiar datorită acestor răutăți[7].

Căci este imposibil, cu totul imposibil de descris în cuvinte ce mare fericire cade în mijlocul lor, care suferă de dragul lui Hristos. Căci ei se bucură în suferințele lor, mai degrabă decât în lucrurile lor bune. Cine iubește pe Hristos, știe ce spun.


[1] Sfinții Apostoli.

[2] Pe farisei și saduchei.

[3] Pe Apostoli.

[4] Între unii și alții.

[5] În Roma antică era titlul celor doi magistrați, aleși anual, care dețineau puterea supremă. Cf. http://dexonline.ro/definitie/consul.

[6] Adică Sfântul Petru.

[7] Care li se întâmplau.

De decretis Nicaenae Synodi [1]

Sfântul Atanasie de Alexandria, De decretis Nicaenae Synodi/ Despre decretele Conciliului de la Niceea (325), introd. și trad. din gr., comentarii și note explicative de Lucian Dîncă, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2015, 254 p.

*

L-am cunoscut pe autorul cărții la un eveniment susținut aici, fără să îi știu numele. E preot romano-catolic român. Iar cartea de față, potrivit articolului de aici, este o anexă a tezei sale de doctorat, care este prefațată de o introducere și de un studiu referitor la viața și opera Sfântului Atanasie. Teza sa doctorală a fost publicată tot în 2015 în română și se numește: Cristos şi misterul Sfintei Treimi în scrierile Sfântului Episcop Atanasie de Alexandria.

Deși îmi displace foarte mult limbajul catolicizant al cărții, care este unul neavenit, o voi citi și prezenta în cele ce urmează. Nici nu încerc să mai caut dacă e corect sau nu ce spune autorul (doar dacă îmi sare prea mult în ochi vreun amănunt), ci voi prezenta informațiile ca atare, așa cum ni le predă autorul cărții.

*

Introducerea cărții (p. 5-8). Primul Sinod Ecumenic de la Nicea a avut loc între 20 mai-25 iulie 325, p. 5.

Ereticul Ἄρειος era libian, p. 5.

Crezul nicean nu a fost semnat de Teonas de Marmarica și de Secundus de Ptoleimais, pe când Eusebiu de Nicomidia și Teognis de Niceea au semnat crezul dar nu au fost de acord cu condamnarea lui Arios, p. 6-7.

Sfântul Atanasie cel Mare a scris Despre hotărârile Sinodului de la Nicea, cartea pe care o discutăm aici, în jurul anului 352, p. 7. Și tot în p. 7, Lucian Dîncă spune că  traducerea lui este una „inedită”.

Între p. 9-99 avem studiul introductiv la traducerea atanasiană, pe care o avem în ediție bilingvă: greacă și română. Studiul introductiv se numește Viața și opera Sfântului Atanasie de Alexandria.

În comparație cu laudele binemeritate ale Sfântului Grigorie Teologul, p. 9, André Piganiol, într-o carte din 1947, cf. n. 2, p. 10, spune despre Sfântul Atanasie cel Mare că era „de o ură fără măsură” și stârnea împotriva dușmanilor acțiuni criminale, p. 10. Pe când Timothy Barnes, într-o carte din 1981, a afirmat că Sfântul Atanasie era un „gangster la conducerea unei mafii ecleziastice”, p. 10.

Pentru că oamenii, peste secole, pot să spună orice despre tine, și chiar și cei din secolul tău pot să spună multe aiureli despre tine, dacă sunt invidioși și răi cu tine. Asta nu înseamnă că noi trebuie să le luăm în considerare. Ci atunci când vrem să știm cum au fost Sfinții trebuie să întrebăm Tradiția Bisericii. Adică pe cei care i-au cunoscut și modul în care Biserica i-a receptat de-a lungul secolelor. Iar Icoanele, Viețile, Slujbele Sfinților sunt cele care ne oferă adevăratul profil interior și istoric al Sfinților.

Autorul consideră că Sfântul Atanasie cel Mare s-a născut în 298-299, în Alexandria Egiptului, într-o familie creștină de origine greacă, p. 10. A cunoscut persecuția lui Dioclețian, dintre 303-313, p. 10. L-a cunoscut pe Sfântul Antonie cel Mare, p. 11, iar Rufin de Aquileia, în Istoria bisericească I, 14 [PL 21, col. 486-488], ne oferă amănuntul de pe când Sfântul Atanasie avea 15-16 ani. El a botezat, ca un copil, în joacă, pe alți copii, iar Sfântul Alexandru al Alexandriei l-a văzut și a considerat valide Botezurile sale. După care l-a luat în palatul său episcopal și l-a educat, p. 11.

Primele două scrieri, ca episcop, au fost Împotriva grecilor și Despre întruparea Cuvântului, p. 11.

Sfântul Alexandru al Alexandriei îl hirotonește diacon în 319 pe Sfântul Atanasie, iar în 328 el îi urmează Sfântului Alexandru în scaun, fiind hirotonit episcop pe 8 iunie 328, p. 12. Însă când a fost hirotonit episcop nu avea nici 30 de ani, p. 12.

Primul exil, Sfântul Atanasie îl trăiește între iunie 335 și noiembrie 337, p. 13. În sinodul de la Tyr, din 335, întrunit de Eusebiu de Nicomedia, Sfântul Atanasie cel Mare este acuzat că este „un om violent, irascibil și neascultător ordinelor imperiale”, p. 13. Aici e condamnat la exil în orașul Trier.

Credincioșii din Alexandria Egiptului nu acceptă un alt episcop în locul Sfântului Atanasie, p. 13. Și tot în p. 13, autorul ne spune că Împotriva grecilor și Despre întruparea Cuvântului Sfântul Atanasie le-a scris acum, în acest exil din Trier, care e un oraș în Germania de azi. Asta apropo de faptul de a scrie teologie în vremuri vitrege…

Ereticul Arios moare în 336, p. 13. I-a plesnit pântecele pe când defeca, fiind spintecat și el după cum a sfâșiat veșmântul Domnului.

Tot aici, în p. 13, autorul spune că cel care l-a botezat pe Sfântul Constantin cel Mare a fost episcopul arian Eusebiu de Nicomidia.

Însă Biserica îi cinstește pe Sfântul Constantin și pe mama lui, Elena, ca pe Întocmai cu Apostolii în sfințenie. Și nu i-ar fi cinstit astfel dacă nu îi considera ortodocși. Așa că nu putem lua de bună informația că episcopul care l-a botezat a fost arian.

Homoistorii. Ieșirea din invizibilitate

Homoistorii. Ieșirea din invizibilitate, ed. îngrijită de Florin Buhuceanu, Ed. Maiko, București, 2011, 52 p.

*

Cuvântul homosexual a fost inventat în anul 1869 de către un ungur: Karl Maria (Benkert) Kertbeny (1824-1882) iar mișcarea gay a apărut în 1897 în Berlin, p. 5.

După care autorul începe să numească homosexuali „celebri”, eu neștiind dacă lucrurile stau sau nu stau așa. De aceea pun totul sub semnul întrebării.

Petru Comarnescu ar fi fost homosexual, având o relație cu balerinul Gabriel Negry, p. 6. În p. 7, autorul spune că și Ion Negoițescu ar fi fost homosexual. Buhuceanu nu are note la carte, așa că nu știu de unde și-a luat informațiile.

În 2004, George Bălan a publicat Homofobia, tot la editura Maiko, p. 13. În care Bălan insinuează faptul că Vasile Voiculescu ar fi fost homosexual, p. 14.

Articolul 200 din Codul Penal, publicat în iunie 1968, p. 19.

Ion Ioanid spune că Dan Cernovodeanu a avut relații homosexuale cu tânărul ceangău Toth, p. 23.

Sinonime argotice pentru homosexual: bulangiu, ciochist, homalău [eu am auzit și varianta homălău], p. 33, pidosnic. Iar dacă bulangiu, homălău și pidosnic se referă la sexul anal, ciochist se referă la sexul oral, pentru că cioc înseamnă gură în argou.

Un homosexual căsătorit își înșela nevasta cu alți bărbați până a divorțat, p. 33.

De ce Buhuceanu nu le dă numele întreg intervievaților săi? Dacă tot vor să își asume „diversitatea” trebuie să o facă până la capăt.

„cultura lesbiană”, p. 34. Lesbienele, în timpul comunismului, erau bisexuale, p. 34.

Neculai Constantin Munteanu i-a mărturisit Doinei Jela că este homosexual, p. 40, deși este ortodox, p. 41.

Asociația ACCEPT a tipărit primul buletin propriu în 1996, în aprilie, p. 46.

În p. 48, Florin Buhuceanu (fost student teolog ortodox, la București, unde i s-a descoperit și patima homosexualității) afirmă că articolul 200 a fost ținut în uz, după 1989, din cauza a două instituții: Parlamentul României și Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.

În p. 49 avem „coperta uneia dintre primele broșuri ortodoxe violent-homofobe publicată de ASCOR în 1995”.

Primul „marș al diversității” a fost în 2005, p. 51.

În 2015 a fost al 10-lea: pe 23 mai 2015, într-o zi de sâmbătă, la care Mediafax spune că au participat peste 500 de oameni. În filmulețele apărute pe You Tube l-am văzut prezent pe Remus Cernea, pe când Loredana Groza le-a cântat în engleză.

În p. 52 avem bibliografia cărții.

Valentin Petcu sau grandoarea tabloidului

Într-un articol de azi dimineață, Valentin Petcu, alias Zoso, ne anunță că a împlinit 10 ani de blog, dar, în același timp, că el, în comparație cu alți comentatori TV sau de Radio, acum „obosiți”, hrănește „un public care voia variație, rapiditate, onestitate și umanitate”.

Dacă nu l-aș fi citit de 10 ani pe Petcu și dacă n-aș fi văzut ce fel de „cultură” are…din auto-prezentarea sa aș fi zis că e vorba despre vreun academician, despre vreun mentor spiritual, despre un mare om de cultură.

Însă, în fapt, e vorba despre un tânăr de 34 de ani, care nu știi dacă a terminat liceul, despre care nu am aflat să fi făcut vreo facultate și care se bazează, aproape exclusiv, pe informația găsită în online și pe experiența lui de viață, e folosit de diverși pentru campanii publicitare sau pentru cele politice.

Pentru T. Băsescu s-a implicat activ în campaniile electorale, luându-i și un interviu la al doilea mandat (singurul pe care l-a dat unui creator de online). Și s-a plimbat într-o parte și în alta, la diverse evenimente, pentru ca să le publiciteze.

Mai pe scurt, Petcu e un tabloitard de online, de factura Libertatea, Click, Cancan, ca mulți alții, fără vreo specializare în vreun domeniu anume.

El își dă cu părerea despre orice, mai ales despre ce e plătit să scrie, bășcălia și partizanatul fac casă bună cu el și cu comentatorii lui, însă îi place să creadă despre el că e „onest” și cu accente „umaniste”, când el militează pentru desființarea satelor, îi minimalizează pe bătrâni, insultă și caricaturizează oamenii, are păreri extremiste în ceea ce privește instituțiile statului.

Variația pe care el o produce e aceea că într-un articol îți arată o fată dezbrăcată, într-altul o mașină tamponată, iar într-altul reclama la un film. Ia informații din altă parte, le republică la el, și asta e…variația. După care ne mai aduce în față un te miri ce, spre vânzare, sau vreo persoană spre minimalizare.

Iar pentru că, uneori, scrie imediat despre ceea ce aude că se întâmplă…de aceea se consideră „rapid”. Numai că el nu produce informație, ci el preia informație, pe care o transmite mult mai repede în comparație cu alții, nu mult mai repede în comparație cu evenimentul.

Când a vorbit despre onestitate s-a referit la altcineva…nu la sine. La fel și când s-a crezut umanist

Pentru că umaniștii erau enciclopedici, aveau și citeau biblioteci întregi…în comparație cu Valentin Petcu, pe care nu l-am văzut prezentând vreodată vreo carte. El prezintă filme, reclame, știri, fotografii, comicării de tot felul…dar nu se ocupă cu cultura umanistă.

De ce totuși îl citesc pe el, pe Dorombach, pe Blogatu, pe Cabral și pe alții ca ei, care nu sunt creatori de online autentici ci niște publicitari plătiți, cu interese care nu sunt la vedere? Nu pentru „diversitate”, ci pentru aerul îngust al tabloidizării.

Îmi place să fiu la curent cu subcultura tabloidă, după cum îmi place să fiu la curent cu subcultura muzicală din România și din lume. Mă ajută la înțelegerea lumii și în predica și teologia mea.

Tot la fel mă uit la emisiuni și la filme proaste de la diverse televiziuni ale lumii, pentru ca să văd nu manipularea ci targhetul manipulării. Adică ce vor să experimenteze pe oameni.

Și la ce concluzii am ajuns citindu-l pe Petcu și pe ceilalți tabloitarzi din România și din lume?

Că informația și ratingul de cancan îi fac să se simtă „împliniți” pe cei care nu au nicio specializare și nu muncesc ceva anume la cote de excelență.

Că oamenii au ajuns foarte puerili, fără profunzime interioară, pentru că sunt canalizați spre ocupații care nu au de-a face cu reflecția ci cu manualitatea repetitivă.

Că poți manipula mult și bine printr-o diversitate fără realitate, dacă pozezi într-un om de lume „care cunoaște cum merg lucrurile”.

Mai pe scurt, nu sunt „un cititor” al lui Petcu, chiar dacă îl citesc. Pentru că îl citesc ca pe un experiment nefericit. Ca pe un tânăr care nu vrea să își depășească condiția și educația ci consideră că informația lui tabloidă înseamnă cultură.

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [5]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a.

*

Între p. 166-178: Semnificația pomenirilor și a rugăciunilor de mijlocire din cadrul Sfintei Liturghii. Articolul a fost publicat prima oară în volumul omagial la adresa Părintelui Stăniloae, în p. 578-588. Publicat în 1993, la Sibiu, la împlinirea vârstei de 90 de ani, cf. n. *, p. 166.

În p. 167, autorul spune că „în ultimă analiză, memoria este conștiința morții”. Însă memoria e, mai ales, conștiința vieții. Pentru că sufletul are memorie și aici și în veșnicie. Conștiința morții o avem aici, în timp, când suntem sub presiunea ei. Însă în veșnicie, memoria vieții pământești e memoria vieții care nu s-a terminat odată cu moartea, ci a trecut într-o nouă fază de existență.

Sintagma realism liturgic, folosită și anterior, în alt articol, a preluat-o de la Părintele Bulgakov, cf. p. 168, n. 9.

„Nu există deosebiri între cei vii și cei adormiți în Domnul, în cadrul memorialului liturgic [al pomenirii lor la Dumnezeiasca Liturghie n.n.]. Dumnezeu, în a Cărui amintire suntem uniți toți, „nu este Dumnezeul morților, ci al viilor” (Mt. 22, 32)”, p. 169.

„Numele exprimă existența persoanei, nu însușiri abstracte ale acesteia, o existență concretă și vie”, p. 170.

„Pietatea liturgică nu este individualistă. Teologia Liturghiei nu prezintă răspunsul unor trebuințe spirituale ale unei oarecare persoane, la un moment dat”, p. 171, ci exprimă nevoile duhovnicești ale tuturor oamenilor și ale întregii creații. De aceea evlavia liturgică este comunitară și comunională. Pentru că e a tuturor și ne unește pe toți.

„Proscomidia, ca proaducere [ca punere-înainte a Darurilor în fața Prea Sfintei Treimi n.n.], are…un caracter sacrificial (de jertfă). [Acolo] sunt pregătite materiile de jertfă, pâinea și vinul, ca o prefigurare a jertfei lui Hristos. Membrii Bisericii sunt adunați împrejurul Mielului sub forma părticelelor pe Sfântul Disc, fiind incluși în jertfa Acestuia”, p. 173-174.

De aceea, „sensul fundamental al pomenirilor la Proscomidie nu este individualist…[pentru că] toți sunt pomeniți împreună și fiecare în parte sunt cuprinși în jertfa lui Hristos”, p. 175. Căci noi „oferim” fiecare persoană pomenită lui Hristos „și o încredințăm lui Dumnezeu ca „jertfă vie și bineplăcută”, pentru a o face părtașă vieții veșnice”, p. 175.

Dar Proscomidia are și sens mistic și eclesiologic, pentru că pe Sfântul Disc avem întreaga Biserică din cer și de pe pământ, p. 175.

Între p. 179-198 avem un text al Mitropolitului, scris în colaborare cu fiul său, Ciprian Streza, intitulat la început Evoluția anaforalei euharistice în epoca apostolică și postapostolică, care a fost publicat la Iași, în 2003, în franceză, cf. n. *, p. 179. În cartea de față el poartă titlul: Evoluția anaforalei euharistice în epoca apostolică și postapostolică. Stadiul actual al cercetărilor. Însă din stilul textului și, mai ales, din bibliografia lui, se observă faptul că textul de față îi aparține mai mult fiului sau exclusiv fiului decât tatălui.

„Teoria” lui Ferdinand Probst, aceea că „Sfinții Apostoli, înainte de a se despărți, au elaborat la Ierusalim o Liturghie din care toate riturile au derivat”, p. 181, este chiar mărturia Tradiției Bisericii. Ea nu îi aparține. Pentru că Sfinții Apostoli nu au slujit Liturghia doar când…s-au despărțit și a plecat fiecare în locul pe care i l-a indicat Dumnezeu spre propovăduire, ci și cât au stat în Ierusalim. Când în Faptele Apostolilor ni se spune că Apostolii și cei hirotoniți de către ei slujeau în case, nu slujeau Liturghia și celelalte Sfinte Taine?

De ce Tractatus de traditione Divinae Missae [PG 65, col. 849-852] este „atribuită” Sfântului Proclu și nu „este” a lui?, p. 181. Care sunt argumentele lui F. J. Leroy, pentru care a considerat-o un plagiat de sec. 16?, cf.  p. 181, n. 9. Și de ce ar trebui să avem „o altă părere” despre o carte a unui Sfânt, în urma unor cercetări recente, dacă ea este cunoscută de toată Tradiția până la noi ca fiind a acelui Sfânt?

Carl Anton Joseph Maria Dominikus Baumstark susține că la început a fost diversitatea liturgică și apoi tradiția liturgică s-a omogenizat în sec. 4, p. 181.  Însă asta presupune că Sfinții Apostoli ar fi fost „în schismă”, ar fi trăit „separat” și nu comunitar. Însă Sfinții Apostoli au trăit la un loc și au slujit aceeași Dumnezeiască Liturghie.

Louis Duchesne și Joseph A. Jungmann vin mai aproape de adevăr vorbind și despre diversitate liturgică în cadrul unității cultului, p. 183. Gregory Dix vorbește despre un singur arhetip liturgic, p. 185.

Teoriile liturgice, care pun prea mult în evidență „fundalul ebraic”, mi se par suspecte și nu le agreez. Pentru că vor să spună, în esență, că Liturghia noastră este o lucrare evolutivă, cu punct de plecare ebraic sau majoritar ebraic, și nu o creație a Sfinților Apostoli, care nu au dorit să continue cultul ebraic ci să instituie, luminați de Dumnezeu, noul cult creștin. De aceea îi dau dreptate lui Ciprian Streza când spune că „este foarte probabil ca Domnul Iisus să fi schimbat rugăciunile și binecuvântările, folosind propriile cuvinte pentru un conținut și un sens nou”, p. 191. Pentru că Liturghia e ceva nou, care nu are corespondență cu cultul ebraic. Cultul ebraic prefigura Liturghia Bisericii, dar Liturghia Bisericii este o instituire nouă a Domnului.

Autorii se referă exclusiv la teologi recenți dar nu citează niciun Sfânt Părinte în materie de cult. Singurul citat, Sfântul Proclu al Constantinopolului, e citat cu o scriere socotită „falsă”. Adică avem de-a face cu un studiu al ipotezelor despre Liturghie și nu cu un studiu care vorbește veridic, patristic, despre Liturghie.

Iar „marii liturgiști” citați în această chestiune sunt eterodocși. Singurii liturgiști români citați sunt Vintilescu și Braniște, p. 195. Pentru Părintele Petre Vintilescu, Liturghia e mai întâi de toate o chestiune de Tradiție și nu o problemă științifică, p. 195. Însă autorii ne-au prezentat numai teorii științifice și nicio mărturie patristică. Iar mărturiile patristice despre Liturghie nu sunt puține dar nu sunt aprofundate de liturgiștii noștri.

Și pentru că nu ne pasă ce spun Sfinții Bisericii despre cult sau pentru că nu vrem „să părem proști” în articolele științifice pe care le scriem, susținând ce spun Sfinții noștri, tocmai de aceea vehiculăm tot felul de fantasmagorii despre cult dar nu și realități istorice despre cultul Bisericii noastre. O pierdere de timp care o să ne coste din ce în ce mai mult în următorii ani. Pentru că nimeni nu va mai da doi bani pe teologia științifică liturgică care este indiferentă față de Tradiția Bisericii. Căci pe ortodocși îi interesează ce spun Sfinții lor despre Biserică, despre cult, despre credința ortodoxă și nu ce își imaginează alții despre toate acestea.

Părintele Ene Braniște se întoarce la sursele Tradiției (unde trebuie să ne întoarcem cu toții, toți teologii și creștinii ortodocși) și observă faptul că „documentele liturgice…deși provin din regiuni diferite ale creștinătății, precum Siria, Egipt, Roma, totuși, ele se aseamănă între ele uneori până la identitate verbală, ceea ce indică pentru toate o sursă comună care poate fi lucrarea „Tradiția apostolică” a lui Ipolit”, p. 197.

1 2 3 4 5 12