Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [60]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a.

***

Capitolul XIX

25. Iată pentru ce a fost trimis Fiul lui Dumnezeu. Dar să vedem, mai bine zis, ce înseamnă că a fost trimis Fiul lui Dumnezeu?

[Înseamnă] toate cele care s-au făcut pentru credință, prin care am fost curățiți spre contemplarea , prin lucrurile care au fost făcute în timp, care au răsărit/ s-au născut, au fost descoperite din veșnicie și au fost aduse la veșnicie, sau au fost martorii/ mărturiile trimiterii Lui sau însăși trimiterea Fiului lui Dumnezeu.

Dar unele mărturii au prevestit că [Hristos] va veni, [în timp ce] altele au confirmat că a venit.

În mod evident, trebuia [ca Cel] prin Care toată făptura s-a făcut, [atunci când] S-a făcut [El Însuși] făptură [om], să aibă martor toată făptura.

Căci nu ar fi fost ținut Unul între , decât dacă Unul ar fi fost propovăduit prin .

Și nu ar fi fost crezut decât dacă mărturiile ar fi fost astfel încât să pară mari celor mici, pentru ca Cel mare să-i facă mari, Care mic a fost trimis la cei mici.

Căci cerul și pământul și toate care sunt în ele – pentru că toate prin El s-au făcut – incomparabil mai mari decât semnele și care întru mărturia Lui.

Și totuși oamenii din cauza celor mici ca și cum ar fi fost mari, pentru ca cei mici să creadă că prin El s-au făcut acestea mari.

 26. „Când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său, ” (Gal. 4, 4): până la atât de mic, încât să fie făcut, și, de aceea trimis la aceasta, pentru care a fost făcut.

Dacă deci cel [care este] mai mare îl trimite pe cel [care este] mai mic, [atunci] și noi mărturisim că [Fiul] a fost făcut mai mic, și pe atât [a fost făcut] mai mic, pe cât a fost făcut, și pe atât [a fost] făcut pe cât a fost trimis[1].

Deci „a trimis pe Fiul Său, făcut din femeie”, prin Care, tocmai pentru că toate s-au făcut [prin El], nu a fost trimis numai înainte de a fi făcut, ci și mai înainte de a fi toate, pe Care, [deși] Îl numim , Îl mărturisim   cu Cel care Îl trimite.

Așadar, înainte de această plinire a vremii, la care trebuia a fi trimis El, în ce fel, mai înainte ca să fie trimis, poate să fie văzut de către Părinți[2], când anumite li s-au arătat lor, din moment ce nu poate fi văzut , nici acum, după ce a fost trimis?

Căci de ce [unde] îi zice lui Filip – de care a fost văzut la fel precum și de ceilalți și chiar de către cei de care a fost răstignit în trup – : „De atâta timp sunt cu voi și nu M-ați cunoscut pe Mine? Filipe, cine M-a văzut pe Mine, a văzut și pe Tatăl” (In. 14, 9), decât numai pentru că era văzut și nu era văzut?

Era văzut ca Cel care fusese trimis și făcut, [și, totodată,] nu era văzut .

Sau de ce chiar Acela zice: „Cine are poruncile Mele și le păstrează pe ele, Acela este care Mă iubește. Și cine Mă iubește pe Mine, va fi iubit de către Tatăl Meu și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta lui pe Mine Însumi” (In. 14, 21), când era arătat înaintea ochilor oamenilor? Decât numai pentru că ne-a dat trupul, întru care S-a făcut Cuvântul [cf. In. 1, 14] la plinirea vremii, ca să fie primit prin credința noastră, iar pe Cuvântul Însuși, prin Care toate au fost făcute, Îl păstra pentru mintea curățită prin credință, să fie contemplat în veșnicie.


[1] Fiul a fost micoșat/ făcut mic, din cauză că a fost făcut [om], și a fost făcut [om] din cauză că a fost trimis.

[2] De către Sfinții Vechiului Testament.

ad contemplandam veritatem
multis dimissis
multis missis
Filii Dei facta sunt
portenta
proruperunt
tremuerunt
factum ex muliere, factum sub Lege
missum minorem
aequalem
angelica visa
sicut aequalis est Patri
sicut per Eum omnia facta erant

Ființa și credința (vol. 2). Persoana [2]

[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici.

*

Heidegger a fost vehement față de Husserl, afirmând că filosofia lui este una idealistă, fiind „ultima consecință și supraviețuire a idealismului”, p. 47.

De unde vine aplecarea Părintelui Remete pentru donare/ a dona? De ce nu a dărui? A se vedea p. 57.

Tot Heidegger „a respins concepția teologică despre spirit și conștiință ca subiect, socotind-o psihologistă. Dar noi reamintim că această concepție – după care conștiința ar fi o componentă a sufletului sau a psihicului – a aparținut numai filosofiei și teologiei vechi (îndeosebi în secolul XIX), până în secolul XX”, p. 59.

Din p. 61 începe capitolul I, 3, intitulat: Libertate, necesitate, hazard, destin, noroc; libertate relativă.

„spiritul și conștiința sunt afirmabile numai prin libertate, numai pentru că există libertate. [Căci]…libertatea este existența ca posibilitate, iar spiritul și conștiința sunt întruparea libertății sau existența concretizată”, p. 61.

Libertatea la Böhme este „total impersonală și are toate datele naturii, nu ale libertății. Căci dincolo de bine și de rău nu e libertatea, ci impersonalul și neființa”, p. 65. Iar dacă „Berdiaev și Moltmann insistă pe faptul că libertatea este dincolo de ființă”, Părintele George  afirmă că „libertatea este dincolo de natură și de ființă, dar nu dincolo de adevăr sau de persoană”, p. 66.

„insondabilul de dincolo de ființă este numai persoana”, p. 66. „Gândirea elină și cea medieval-germanică…anulau de fapt omul, libertatea. Căci omul nu există dacă nu e persoană”, p. 73.

„Pentru gândirea creștină tragedia n-are ce căuta în Dumnezeu, tocmai pentru că El este numai libertate și deloc necesitate”, p. 73.

În p. 73, autorul folosește verbul a abzice (de la lat. abdicere, care înseamnă „a nu admite, a refuza”) în fraza: „tragedia apare numai atunci când persoana creată abzice de la libertate”.

„misterul nu înseamnă tragedie”, p. 76. Tot în p. 76, autorul găsește că Trubețkoi [Трубецкoй] este „mai atent și mai fidel Tradiției creștine decât Bulgakov”. În p. 78 citează din nou din Jean Guitton, care afirma faptul că „probabilitatea matematică…ca universul să fi fost zămislit de către hazard este practic nulă”.

„Libertatea înseamnă responsabilitate iar întâmplarea anulează responsabilitatea. Cei care încearcă să afirme omul sau persoana ca întâmplare fie uită că numai ca persoană e omul responsabil, fie vor să evite responsabilitatea prezentând faptele lor reprobabile ca produsul întâmplării”, p. 79.

„pentru teologia creștină nu există noroc; [ci] există suveranitate și preștiință divină, pronia divină și libertatea omului”, p. 81.