Zi: 2 iunie 2015

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

*

Un alt articol despre Botez între p. 278-281, publicat inițial în Îndrumătorul bisericesc pe 1993: Administrarea Tainei Sfântului Botez.

Botezul se face prin afundarea în apă, p. 278.

Care e rostul scrierii cuvântului har cu literă mare în sintagma „dumnezeu după har”? Pentru că harul nu e numele unei persoane ci este energia Treimii. La fel, de ce să scriem persoană, în relație cu persoanele dumnezeiești, cu literă mare, când cuvântul indică identitatea personală și nu o numește?

„Practica turnării sau cea a stropirii [în cadrul Botezului] sunt admise numai în cazul bolnavilor”, p. 279.

Articolul Taina Mirungerii în Biserica Ortodoxă și în Bisericile Vechi-Orientale (p. 282-311) a fost publicat în rev. Ortodoxia, XXXIX (1987), nr. 2, p. 62-83. Și este, ca și articolul despre romano-catolici, un studiu pluriconfesional.

În p. 284, autorul îl citează pe Cyrille Argenti, care vorbește despre coborârea Duhului ca o porumbiță, la Botez, peste Domnul, ca despre mirungerea Domnului. Atunci El a devenit Hristos.  Iar „cele două evenimente, afundarea lui Iisus în apă și ungerea Sa cu Duhul Sfânt, s-au petrecut într-o succesiune imediată, fiind nu numai distincte, ci și inseparabile unul de celălalt. În aceasta își află temei practica creștină privind administrarea în cadrul aceleiași rânduieli a celor două taine ale inițierii creștine, Botezul și Mirungerea”, p. 284-285.

În epoca apostolică, Taina Mirungerii „se făcea prin două acte: punerea mâinilor sau ungerea cu Sfântul Mir”, p. 285. Și îl citează din nou pe Argenti, pentru a spune că „prin mirungere noi devenim buna mireasmă a lui Hristos”, p. 286.

Despre ungerea cu Sfântul Mir: II Cor. 1, 21-22, I In. 2, 20, 27, Efes. 1, 13-14; 4, 30, Tit 3, 5, cf. p. 286-287.

De ce Epistola nu e a lui Barnaba ci e „zisă a lui Barnaba”?, p. 288.

Citând un pasaj extins din tratatul De Baptismo al lui Tertulian, p. 288-289, autorul consideră că „Tertulian exprimă aici întreaga teologie a Mirungerii, păstrată până azi în tradiția ortodoxă”, p. 289. Tot în p. 289, autorul nostru spune că Tradiția apostolică a fost scrisă „pe la anul 215”, citându-l pe Adrien Gauvreau cu o carte din 1966. Care sunt argumentele pentru anul 215?

În p. 291, n. 27, autorul citează un manuscris (îi aparține la această oră?) pentru care nu ne dă nicio informație suplimentară: D. Apostolina, Evhologhionul lui Serapion – Studiu și traducere (teză de licență), București, 1936.

Manuscrisul însă apare citat în teza doctorală a lui Ion Lazăr, din 2012, sub forma: „CABROL, Fernand, „Huile”, în Fernand Cabrol – Henri Leclecq, APOSTOLINA, D., Evhologhionul lui Serapion, teză de licenţă, Bucureşti, 1936, dactilo” dar și în teza doctorală a lui Marian Gheorghe Staicu, tot din 2012, cf. rezumatului, p. 10, n. 29: „D. Apostolina, Evhologhionul lui Serapion, teză de licenţă, Bucureşti, 1936, dactilo”. Însă niciunul nu spune unde se află acum manuscrisul.

Părintele Ică jr. a tradus Evhologhionul Sfântului Serapion în Canonul Ortodoxiei (vol. 1), ed. 2008, între p. 864-876 și a folosit ediția, M. E. Johnson, The Prayers of Sarapion of Thmuis, în col. Orientalia Christiana Analecta, vol. 249, Roma, 1995, p. 46-80. Titlul complet: Maxwell E. Johnson, The Prayers of Sarapion of Thmuis. A Literary, Liturgical and Theological Analysis, 298 p. Ar fi fost interesant să comparăm traducerea din 1936 cu traducerea lui Ică jr.

În p. 293 aflăm de unde a luat autorul expresia „prelungirea mâinii episcopului” pe care am regăsit-o într-un articol anterior. De la Părintele Cyrille Argenti, cf. n. 31, p. 293.

În p. 294, autorul sare cu tâlcuirea Tainei Sfintei Mirungeri de la Sfântul Ambrozie tocmai în sec. al 14-lea, la Sfântul Nicolae Cabasila. De ce? Pentru că nu a făcut muncă de cercetare pe secole…sau, mai bine zis, nu există traduceri în română pentru Sfinți Părinți din alte secole. Dacă ar fi făcut o cercetare personală pe secole ar fi descoperit enorm de multe date despre tema luată în calcul.

Monofiziții țin mirul într-un corn și preotul îl însemnează pe cel botezat cu degetul mare în chipul crucii, p. 298. În formula lor de administrare se pomenește și numele celui miruns, p. 298.

Monofiziții din India țin mirul în sticlă și îi pomenesc credinciosului numele la administrare, p. 299, considerând mirul „parfumul lui Hristos și semnul credinței ortodoxe și împlinirea darului Sfântului Duh, pentru viața veșnică”, p. 299.

Nestorienii își pun mâinile peste cel botezat apoi îl ung, p. 301. Uleiul se păstrează în corn, p. 302, și el este „sfințit” înainte de botez, cf. n. 61, p. 302. Adică nu au un mir pregătit cu mult mai înainte. Cel botezat și uns primește o cunună, p. 303.

Maroniții din Liban mirung în chipul crucii, rostind numele credinciosului, p. 304. După care cel botezat și miruns primește o coroană și un brâu, se împărtășește, după care i se scoate coroana, p. 304.

Copții egipteni mirung și ei după botez, p. 304. Însă mirung „de 36 de ori, în șase etape, rostindu-se șase formule”, p. 305. Țin mirul într-un vas și îi rostesc numele credinciosului atunci când îl mirung la încheietura coapsei și la șoldul stâng, p. 305.

Etiopienii ung cu mir, în chipul crucii, la principalele părți ale trupului, rostind 6 formule, p. 306-307, însă nu rostesc numele celui miruns.

Armenii ung cu mir la principalele părți ale trupului, fără să rostească numele credinciosului, p. 308-309.