[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta…

*

Secțiunea I. 4 începe în p. 89. Cu titlul: Liber-arbitru, responsabilitate. Sartre, Heidegger, post-heideggerienii.

„liberul arbitru e legat de rațiune”, p. 89. Dacă pentru Descartes liberul-arbitru arată că suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, pentru Nietzsche liberul-arbitru era „tertipul teologic cel mai dubios”, p. 89. „voința ca libertate este esența persoanei”, p. 91.

Autorul afirmă libertatea reală a omului considerând-o a fi configurarea personală după voia lui Dumnezeu: „cu cât mă conformez mai mult voinței lui Dumnezeu cu atât mai mult mă văd mai liber, mai puternic, mai specific și mai identic” cu mine însumi, p. 91.

Citând p. 79 din Ortodoxia lui Evdokimov (ed. rom. 1996), autorul spune că „Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că tocmai nevoia de a alege este o imperfecțiune” a omului, p. 92-93. Voința noastră însă e marcată de păcat, p. 93, fapt pentru care „liberul-arbitru constă într-o deliberare [personală, interioară] și nu [e] o urmare intuitivă a lui Dumnezeu”, p. 93.

Însă „teologia recunoaște că libertatea omului e reală chiar și atunci când se opune lui Dumnezeu, contrazicându-și [astfel] propriul sens”, p. 94-95. În p. 95 citează de două ori din Fericitul Sofronie Saharov.  „A-ți nega libertatea e totuna cu a-ți nega ființa sau existența”, p. 96. Responsabilitatea, accentuează Părintele George Remete, decurge din libertatea ca iubire, p. 98. Pentru că „nu e liber decât cel ce iubește”, p. 98. Căci „a iubi înseamnă a împlini libertatea”, p. 98.

Tot în p. 98, el vorbește despre libertate ca despre „dare de seamă”. Și, în același timp, spune că „esența iubirii este responsabilitatea”, p. 98. Realizarea-de-sine autorul o vede ca răspuns la iubirea creatoare a lui Dumnezeu, p. 98. Și dacă am grijă de mine, atunci „libertatea omului înseamnă [și] responsabilitate față de ceilalți. [Iar] a fi responsabil față de alții nu este numai o sarcină asumată ci este și propria [noastră] împlinire”, p. 99.

Dar dacă binele împlinește, păcatul este iresponsabil, p. 100. Și păcatul nu este numai „o alegere greșită ci [și] o rupere de viață și de adevăr”, p. 100. Iar „păcatul ca robie și iresponsabilitate este oglinda deformată a libertății și responsabilității omului”, p. 100-101.

În p. 102 autorul vede libertatea ca asumare: pentru că „libertatea înseamnă…iubirea sau puterea de a asuma pe celălalt”, p. 102. De aceea, „bucuria de celălalt – adică iubirea – este criteriul sau semnul libertății. Căci libertatea nu poate fi exclusivă sau restrictivă”, p. 103. În n. 335, p. 103 îl citează pe Fericitul Arsenie Boca.

Pentru Sartre, existența lui Dumnezeu „anula” libertatea omului, p. 104. Sartre respingea Judecata finală, p. 107.  Pe când la Heidegger, „libertatea și adevărul sunt realități misterioase…dar nu convenționale sau impersonale”, p. 111. Jacques Derrida a ajuns la concluzia că „responsabilitatea față de celălalt…[este] o realitate religioasă”, p. 112. Secțiunea I. 4 se termină în p. 116.

Did you like this? Share it: