Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 4 iunie 2015

Părintele Mihail Bucă cântând „O preafrumoasă pustie”

izmir otele escort

izmir escorts

çiğli escort

Textul cântării e un fragment prelucrat din Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf.

A se vedea și articolul de aici.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 14 la Faptele Apostolilor [18]

bayraklı escort

seferihisar escort

selçuk escort

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

***

Deci, când Mattias trebuia să fie adus înainte, s-a zis: De aceea, trebuie ca unul dintre acești bărbați, care ne-au însoțit pe noi în toată vremea (1, 21) [etc.]. Dar aici nu este așa. Căci situația nu era asemănătoare. Iar ei[1] nu o pun în serie.

Într-adevăr, ar fi putut să facă ei înșiși alegerea, ca mișcați de Duhul. Dar totuși, vor mărturia poporului. Stabilirea numărului și hirotonirea lor și acest fel de lucruri depindeau de ei. Dar alegerea oamenilor o fac după cum vrea poporul, ca să nu pară că fac ceva prin favorizare: la fel după cum Dumnezeu lasă în seama lui Moisis să-i aleagă pe bătrânii pe care îi cunoștea (Num. 11, 16)[2].

Și de înțelepciune (6, 3). Pentru că, într-adevăr este nevoie de multă înțelepciune în asemenea slujiri. Căci să nu gândiți că, din cauza faptului că nu i se încredințase cuvântul[3], unul ca acesta nu are nevoie de înțelepciune. Are nevoie, și încă de multă.

Iar noi, zice el, ne vom da pe noi în mod stăruitor rugăciunii și slujirii cuvântului (6, 4). Pledează din nou pentru ei înșiși începând și sfârșind cu aceasta. Ne vom da pe noi în mod stăruitor, zice el. Căci se cuvenea astfel, nu doar să facă simple fapte sau în orice mod, ci să le facă în mod stăruitor.

Și cuvântul acesta, ni se spune, a plăcut înaintea a toată mulțimea (6, 5). Și aceștia erau vrednici de înțelepciunea lor. Toți au încuviințat ceea ce s-a spus, atât de sensibilă [duhovnicește] era ea[4].

Și au ales, zice – iarăși sunt ei[5] cei care aleg – pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt, și pe Filip și pe Prohor și pe Nicanor și pe Timon și pe Parmenas și pe Nicolae, un străin/ prozelit antiohian, pe care i-au pus înaintea Apostolilor.

Și ei, rugându-se, și-au pus mâinile peste ei. I-au despărțit pe ei din mulțime, iar poporul i-a dus pe ei, nu Apostolii i-au condus pe ei.

Luați aminte cum [Sfântul Luca] ocolește tot ceea ce este de prisos: nu ne spune în ce fel s-a făcut aceasta, ci că ei au fost hirotoniți (ehiritonitisan) cu rugăciune, căci acesta este sensul lui hirotonia (adică punerea mâinilor[6]) sau hirotonie. Mâna omului este pusă peste (persoană[7]), dar întreaga lucrare este a lui Dumnezeu și mâna Lui atinge capul celui hirotonit, dacă este hirotonit cum se cuvine[8].

Și cuvântul lui Dumnezeu creștea, iar numărul ucenicilor se înmulțea (6, 7). Nu degeaba spune aceasta: [pentru că lucrul acesta] arată cât de mare este virtutea pomenilor/ milosteniilor și buna înțelegere. Și pentru că urmează să lărgească [povestirea] despre Ștefan, spune mai întâi cauzele care au dus acolo.

Și mulți, zice, dintre preoți erau ascultători credinței. Căci, din moment ce au înțeles că astfel este mintea conducătorului și învățătorului lor, ei pun lucrul la testul faptelor. E de asemenea un motiv de mirare cum s-a întâmplat că mulțimea nu a fost împărțită în [ceea ce privește] alegerea bărbaților și cum s-a întâmplat că Apostolii nu au fost respinși de către ei. Însă avem nevoie să cunoaștem ce fel de vrednicie poartă aceștia și ce fel de slujire au primit. Care este cea a diaconilor? Și totuși, nu aceasta este [acum] situația în Biserici. Dar, atunci, preoților le revine administrația?

Și totuși, atunci nu existau [încă] episcopi, ci numai Apostoli. De unde cred că urmează în mod clar și evident că [nu existau] nici diaconi sau preoți în desemnarea lor[9], ci pentru acest scop au fost hirotoniți.

Iar această lucrare nu le era pur și simplu încredințată fără a face mai departe o slujbă, ci Apostolii s-au rugat pentru ei, pentru ca să li se dea lor putere [de la Dumnezeu]. Dar remarcați, vă rog, că, dacă era nevoie de șapte oameni pentru aceasta, mare trebuie să fi fost suma de bani care curgea[10], mare și numărul văduvelor.

Și apoi rugăciunile nu au fost făcute într-un mod neglijent, ci cu multă atenție chibzuită. Și această slujbă, ca și propovăduirea, a fost în felul acesta adusă la un bun rezultat. Căci ceea ce au făcut, au lucrat mai mult prin acestea (rugăciunile lor).

Astfel li s-a dat posibilitatea să-și îndrepte toată atenția către lucrurile duhovnicești. Astfel erau, de asemenea, liberi să întreprindă călătorii lungi. Astfel erau aceștia încredințați cu cuvântul [propovăduirii].

Dar autorul[11] nu spune aceasta, nici nu îi preaslăvește, ci [spune] că nu este potrivit ca ei să părăsească lucrarea dată lor [de Dumnezeu].

Astfel au fost învățați de exemplul lui Moisis să nu ia administrarea lucrurilor asupra lor (Num. 11, 14). Numai, s-a zis, să ne aducem aminte de săraci (Gal. 2, 10). Și cum au mers înainte? Au postit.

Căutați între voi șapte bărbați (6, 3). Nu este ușor pentru niște oameni duhovnicești – însă plini de Duh și de înțelepciune – căci era nevoie de multă superioritate a minții/ filosofie (filosofias) ca să suporte plângerile văduvelor. Căci ce folos este dacă împărțitorul de milostenii nu fură, dacă în schimb irosește totul sau este aspru și ușor de provocat?

Și l-au ales pe Ștefan, bărbat plin de Duhul Sfânt (6, 5). Și în această privință, Filip era de asemenea minunat, căci despre el autorul a spus: Și am intrat în casa lui Filip Evanghelistul, care era unul dintre cei șapte, și am rămas cu el (21, 8).

Luați aminte că lucrurile sunt rânduite cu totul altfel decât după rânduiala oamenilor?


[1] Apostolii.

[2] Din comparația aceasta, cu cei 72 de bătrâni peste care S-a pogorât Duhul Sfânt în vremea lui Moise, se vede că Sfântul Ioan considera diaconia o treaptă eclesială.

[3] Slujba apostolească a propovăduirii.

[4] Mulțimea.

[5] Creștinii din comunitate.

[6] Explicația editorilor. Am lăsat acest gen de explicații în paranteze rotunde.

[7] Peste cel care urmează să fie hirotonit.

[8] Apostolii și urmașii lor în Biserică, episcopii, pun mâna în mod văzut pentru a arăta întinderea mâinii în mod nevăzut de către Dumnezeu și atingerea harului de cel care se hirotonește ca preot sau diacon.

[9] E vorba de momentul când Apostolii de abia începuseră propovăduirea, de foarte puțină vreme, și de abia se năștea prima comunitate de creștini.

După cum vedem în textul biblic, Apostolii aveau ca primă preocupare propovăduirea, învățarea oamenilor. De abia murise Hristos pe Cruce, Se înălțase și venise Duhul Sfânt peste ei. Iar ei erau mereu urmăriți, amenințați și arestați. Totodată, a le explica oamenilor teologia despre Sfânta Treime și a-i învăța porunca milei și a iubirii de aproapele, a smereniei și a tuturor celorlalte nu era lucru puțin și nici ușor. E neverosimil, deci, să ne așteptăm, din partea Apostolilor, ca imediat să se fi apucat de construit Biserici și de organizat comunitatea în parohii.

Dar dacă totuși se poate presupune o evoluție oarecare în ceea ce privește apariția treptelor harice în Biserică (episcop, preot și diacon), acest lucru nu înseamnă că aceste trepte nu au apărut în scurtă vreme și că ele nu sunt o realitate incontestabilă a Bisericii primului secol creștin. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, prin ceea ce afirmă aici, nu contestă această realitate.

[10] De la cei veniți la credință.

[11] Sfântul Luca.

Asceza și îndumnezeirea omului în opera Sfântului Isaac Sirul

tire escort

torbalı escort

urla escort

Paunoiu 1Pr. Asist. Drd. Georgian Păunoiu, Asceza și îndumnezeirea omului în opera Sfântului Isaac Sirul (teză doctorală), coordonată de Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, București, 2014, în biblioteca FTOB (SS/ P), 397 p. + 27 p. anexe.

*

Cuprinsul e pus la început. Și din el aflăm că teza doctorală de față e formată din abrevieri, introducere, un capitol istoric și două capitole teologice, concluzii, bibliografie și anexe.

Paunoiu 2Paunoiu 3Paunoiu 4Paunoiu 5Introducerea începe în p. 5. Sfântul Isaac e „un autor apofatic”, p. 5, însă e trăitor în sec. 7, p. 6. Și tot în p. 6, autorul spune că „în ciuda multor bariere precum limba și etichetarea ca nestorian, receptarea scrierilor Sfântului Isaac nu s-a făcut pentru calități polemice sau dogmatice, ci pe linia realismului, a echilibrului duhovnicesc și a viziunii sale pline de încredere”. Numai că el e făcut „nestorian” de câțiva zeci de ani, nu de un mileniu și jumătate. Și nu a fost niciodată nestorian, ci a fost și este ortodox și Sfânt al Bisericii noastre.

Capitolul istoric, care se ocupă cu epoca, viața și opera isaaciană începe în p. 12. În p. 12, autorul consideră că Faptele lui Mari nu poate fi socotită „sursă istorică”, dar nu ne spune de ce nu poate fi socotită.

Biserica Persiei refuză Sinodul III Ecumenic, la care nu a participat niciun episcop siro-oriental, spune Chialà, p. 21.

La sinodul nestorian din 612, e amintit „Nestorie pentru prima oară într-un document oficial al Bisericii siro-orientale”, p. 26. Însă autorul ne spune că „doctrina lui Nestorie, care ducea la extreme separarea naturilor lui Hristos și nerecunoașterea Maicii Domnului ca Theotokos nu era împărtășită de Biserica siro-orientală – care nu s-a numit niciodată nestoriană – pentru care diofizitismul moderat al lui Teodor al Mopsuestiei rămânea reperul fundamental”, p. 28. Este evident faptul că Părintele Georgian este captivul teologiei nestoriene în materie de viață a Sfântului Isaac, tocmai de aceea aprecierile sale față de nestorieni sunt favorabile acestora.

Cf. n. 133, p. 33, miafiziții sirieni au fost numiți și iacobiți. Iar iacobiții vorbeau de o singură fire și o singură persoană, p. 33. Pe când nestorienii despre două firi, două ipostase și o singură persoană a lui Hristos, p. 33.

Vorbind despre Sinodul 5 Ecumenic, autorul folosește un amplu citat din Părintele Ică jr., p. 34-35, în care Ică spune că Sfântul Iustinian cel Mare „a impus despotic această linie unilaterală a Bisericii, a întreprins aceasta prin două gesturi inacceptabile și care au scandalizat întreg Occidentul latin: a revizuit trecutul, condamnând pe baza unor citate scoase din context persoane decedate în comuniune cu Biserica sau reabilitate de un Sinod Ecumenic anterior, și a sacrificat pe altarul politicii sale o întreagă tradiție teologică, tradiția antiohiană stigmatizată ca „nestoriană”, ceea ce a dus la o sărăcire a teologiei Biserici”, p. 34. Și de aceea Părintele Ică jr. dorește „să reabiliteze” tradiția antiohiană, cu prețul de a-l fi făcut „nestorian” pe Isaac al Ninivei.

Secvența I. 5. se numește „Secolul lui Isaac (VII)”, p. 35. Fără să ne precizeze dacă Isaac e ortodox sau nestorian.

Al doilea capitol istoric începe în p. 40. Ca și textul de până acum, și acesta e un capitol generalist, care nu are de-a face decât tangențial cu Sfântul Isaac.

Pentru că nu are ce să spună despre Sfântul Isaac, autorul se ocupă de alți Sfinți până în p. 66, unde începe problema care ne interesează: Isaac Sirul – biografia unui Sfânt. Ca și Valentin Vesa în teza sa doctorală, Păunoiu începe cu relatările compuse de nestorieni, p. 66-68. Texte pe care nu le pune sub semnul întrebării, după cum n-a făcut-o nici Ică jr. și nici Vesa. Le ia drept texte „credibile”.

Și fără să mai sublinieze, ca Ică jr., că este nestorian, autorul îl plasează pe Sfântul Isaac Sirul, fără menajamente, în spațiul și în teologia nestoriană.

De aici încolo întreaga sa teză e o impostură galantă.

Autorul îl tratează drept ortodox pe un „nestorian”, fără să aibă mustrări de conștiință că a contribuit prin teza lui doctorală la mistificarea vieții și a teologiei Sfântului Isaac. Căci atunci când un autor e altcineva pentru tine, ca teolog, decât cel pe care îl mărturisește Biserica, toată exegeza la opera lui e lovită de nulitate.

Autorul se ocupă apoi de diverse ediții ale operei Sfântului Isaac. În n. 468, p. 90, el vorbește despre manuscrisele existente în Biblioteca Sfântului Sinod: 5 manuscrise integrale (sec. 16 și 18) și 8 parțiale (sec. 18 și 19).

Din p. 94 începe discuția asupra izvoarelor gândirii Sfântului Isaac. Și aici e din nou tributar speculațiilor lui Brock și Ică jr. Conform cărora, Evagrie Ponticul, Ioan din Apamea și Teodor de Mopsuestia sunt teologii care „l-au inspirat” pe Sfântul Isaac Sirul. De aceste lucruri sunt foarte siguri, deși ei subliniază constant că nu știm nimic concret despre viața Sfântului Isaac Sirul.

Discutarea teologiei Sfântului Isaac începe în p. 100. Cu trinomul: Dumnezeu, creația, omul, p. 100. Acum începe partea teologică a tezei doctorale. Și, deși teza sa e scrisă la catedra de Teologie Morală, până acum nu am sesizat acest lucru. Pentru că dezbaterea a fost istorică și, cel mai dramatic, ficțional-istorică.

Sfântul Isaac critică „perspectiva unei gândiri omenești cu privire la îngeri”, p. 106.

„Teologhisirea lui Isaac nu este abstractă, ci doxologică, împlinind totdeauna cugetarea în uimirea față de lucrarea minunată a lui Dumnezeu prin creație și providență”, p. 112.

În p. 115 însă, autorul ne spune că „Isaac exprimă gândirea sa ortodoxă, respingând atât nestorianismul, cât și miafizismul”.

Însă cum de e ortodox Sfântul Isaac, dacă autorul l-a făcut „nestorian”?

Dacă nu avem și nu avem date istorice despre Sfântul Isaac, de ce ar accepta un teolog ortodox un Isaac Sirul „nestorianizat” și nu spune simplu: „Nu avem date. Iar cele pe care le avem ne sunt furnizate de nestorieni și de aceea ele nu sunt de încredere pentru noi”.

De ce să ficționalizăm în materie de istorie bisericească? Și cine a auzit vreodată că Biserica „a împrumutat sfinți” de la eterodocși și îi consideră „teologii” ei?

Astfel, pe poarta pe care s-a intrat prin ficționalizarea vieții Sfântului Isaac Sirul, mâine pot „intra” eretici de tot felul în calendarul Bisericii.

Răscumpărarea e universală, e și pentru vii și pentru cei adormiți, p. 123.

Din p. 129 autorul trece la discutarea drumului îndumnezeirii dar nu îl parcurge niciodată teologico-științific. Comentariul său nu îmi arată însă că a înțeles teologia și experiența isaaciană ci autorul citează texte pe diverse teme, privite disparat. Vrea să își convingă cititorii că știe problematica, dar nu e în stare să ne conducă spre înțelegerea experienței Sfântului Isaac.

Pentru că Părintele Georgian nu discută gradual drumul îndumnezeirii la Sfântul Isaac ci tematic. Abordând diverse teme. O abordare plictisitoare și în același timp neproductivă, pentru că printr-o astfel de metodă științifică nu ajungi niciodată la persoana autorului ci te pierzi în tematica lui.

Deși a vorbit despre temă și până acum, teza propriu-zisă a autorului începe în p. 166: Asceza și îndumnezeirea omului în gândirea Sfântului Isaac. Și discută mai întâi „formele nevoinței ascetice”, p. 167. Ascetismul său e plin de realism, p. 167. „Ieșirea din mrejele grijilor trupești nu se face fără discernământ”, p. 175. Isihia, p. 185. Concentrarea nevoitorului nu se face „asupra luptei cu patimile…ci asupra lucrării milostive și liniștitoare a lui Dumnezeu în viața omului”, p. 192.

Până la p. 237 s-a ocupat numai de asceză și pocăință. De aici începe discuția despre „realitatea harului” în pocăință. Din p. 240 începe discuția despre nepătimire, care e starea în care patimile nu mai sunt simțite „cu plăcere”, p. 240.

Însă de la nepătimire nu trece la discuția despre îndumnezeire ci se întoarce la lacrimi, pentru a vorbi despre traseul „de la căință la contemplare”, p. 242.

În n. 1520, p. 246, Sfântul Isaac e „contemporan” cu Sfântul Ioan Scărarul. De la lacrimi trece la rugăciune și am pierdut din nou discuția organică despre îndumnezeirea omului.

Am ajuns la p. 296 cu răsfoirea cărții și n-am înțeles nimic legat, cu sens, despre experiența Sfântului Isaac, ci am văzut un text manufacturat tematic. Teza e ca un dicționar tematic, în care afli că autorul a spus asta, ailaltă, că s-a ocupat de o problemă sau alta, dar nu afli ce opinie are autorul dicționarului despre autor și experiența lui. Opinia nu apare, autorul nu vrea să te ajute în acest sens, ci doar să te umple de referințe.

De la p. 296 autorul începe secțiunea: Experiența cunoașterii lui Dumnezeu. În loc să discute acest lucru de la un cap la altul al cărții și subtemele să apară aici, Păunoiu a tratat subtemele separat și la final vine cu perspectiva integrală (sper) asupra vieții duhovnicești.

Lucruri generale, din păcate.

Un alt titlu care îți dă încredere când îl citești: Contemplarea ca vedere a lui Dumnezeu, p. 310. Dar nici aici nu reușește să spună ceva consistent.

Din păcate e o teză ratată, pentru că nu oferă o perspectivă personală și sintetică asupra temei luate. E tributar perspectivei nestoriene asupra vieții și operei Sfântului Isaac Sirul iar la nivelul scrierii cărții nu are niciun fir director.

Amprenta profesorului coordonator nu se observă în redactarea tezei, cu excepția scrierii cuvântului extaz sub forma ekstaz, p. 328. Autorul și-a făcut singur teza, dar și-a făcut-o fără viziune de ansamblu. Pentru că nu a vrut să ne învețe nimic prin intermediul ei.

În p. 341 vorbește despre adumbrirea duhovnicească.

Din p. 346 se ocupă de eshatologie.

Referindu-se la apocatastază, autorul spune că textele în care Isaac se referă la apocatastază „nu exprimă o certitudine dogmatică sau un „trebuie” care se impune”, ci aceasta e „o nădejde a sfinților”, p. 359.

Concluziile tezei (p. 369-377).

Și în introducere, cât și aici, autorul a subliniat faptul că Sfântul Isaac este „nesistematic”, 369. Isaac nu și-a propus să fie sistematic, dar teza de față trebuia să fie sistematică și n-a fost.

Sfântul Isaac rămâne „în sec. 7”, p. 370, adică „nestorian”, iar autorul a devenit Doctor în Teologie cu teza care l-a făcut „nestorian” pe un Sfânt Părinte al Bisericii. Și aceasta, pentru că a preluat necritic opinia Părintelui Ică jr. vizavi de viața Sfântului Isaac Sirul, pe care și acesta a preluat-o de la alți teologi eterodocși.

Bibliografia începe în p. 378 și se termină în p. 397. Coordonatorul tezei e citat cu două cărți: cu teza doctorală și cu cartea despre monahismul egiptean apărută în 2003, p. 386, și cu două articole, p. 395. Însă Halleux e citat cu 10 articole, p. 391-392.

Primul text de la anexe e slujba Sfântului Isaac. Care i-a fost pusă la dispoziție de „părintele diacon Meletie (Joseph) Shattahi”, care i-a tradus-o din arabă, p. 1.

E slujba ortodoxă sau nestoriană?

Însă de ce mai pun această întrebare, dacă Isaac e „un nestorian ortodoxizat” de Biserică, adică „falsificat” de Biserică pentru ca „să pară” ortodox?

Slujba se termină în p. 17. O hartă a edițiilor, p. 18. După care avem concordanța Cuvintelor Sfântului Isaac din partea I.

În lista succesiunii episcopilor Bisericii siro-orientale, autorul nu face, în mod paradoxal, distincția fundamentală, pe care orice teolog ortodox o face, și anume aceea între episcopii Bisericii, de până în schismă, și cei de după separarea acestei părți de Biserică. La autorul nostru toți pari „nestorieni” dintotdeauna.

Urmează două hărți, și teza se termină cu declarația de „onestitate”. În care își asumă teza în integralitate și mărturisește că ea nu e plagiată.

Paunoiu 6Da, e adevărat, teza Părintelui Georgian Păunoiu e scrisă după norme științifice, cu multe note de subsol și bibliografie, dar nu e corectă și din punct de vedere teologic. Pentru că ea falsifică viața și experiența Sfântului Isaac.

Și ar trebui ca în această declarație de onestitate să se specifice și faptul că autorul nu a dorit să mistifice Tradiția și teologia Bisericii. Asta pentru teologii Bisericii noastre.

Pentru că în ultimul timp am citit teze doctorale, scrise în România sau scrise de teologi ortodocși români în străinătate, care numai asta au făcut: „au rescris” istoria, Tradiția, teologia Bisericii, adică au mistificat-o. În acest ritm vom avea teze doctorale în care vom „autentifica”, în mod fraudulos, orice experiență religioasă și teologie, spunând că ele aparțin Bisericii noastre.

Doi Sfinți sârbi canonizați în mai 2015

baloçova escort

dikili escort

güzelbahçe escort

Pe 29 mai 2015, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a canonizat doi Sfinți: pe Sfântul Episcop Mardarije Uskokovic și pe Sfântul Arhimandrit Sebastijan Dabovich.

Sts-Sebastian-and-Mardarije-3Episcopul Mardarije a fost primul episcop sârb al Americii și Canadei. Născut pe 22 decembrie 1889 și adormit pe 12 decembrie 1935. E pomenit pe 12 decembrie.

Arhimandritul Sebastijan a fost misionar în America. Născut pe 21 iunie 1863 și adormit pe 30 noiembrie 1940. E pomenit pe 30 noiembrie.

Sfinților ai lui Dumnezeu Mardarie și Sebastian nu ne uitați pe noi, nevrednicii, în rugăciunile voastre cele bineplăcute către Domnul, ci întăriți Biserica Lui în pace și în viață curată!

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [61]

gaziemir escort

foça escort

karşıyaka escort

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a.

***

Capitolul XX

27. Dacă însă după aceasta se spune că Fiul este trimis de către Tatăl, pentru că Acela este Tatăl, Acesta Fiul, în niciun fel nu ne împiedică [acest lucru] ca să credem pe Fiul a fi   și   [cu Tatăl], și totuși pe Fiul trimis de către Tatăl.

Nu pentru că Acela este mai mare și Acesta mai mic, ci pentru că Acela [este] Tatăl, Acesta [este] Fiul. Acela: născător [genitor], Acesta: născut [genitus], Acela: de la Care este Cel ce se trimite, Acesta: Cel ce este din Cel care trimite.

Deci Fiul este [născut] din Tatăl, nu Tatăl din Fiul. În conformitate cu aceasta, acum se poate înțelege nu atât că se spune, pentru acest motiv, că Fiul este trimis întrucât Cuvântul S-a făcut trup (In. 1, 3, 18, 14), ci că de aceea [se numește] trimis, ca să se facă trup Cuvântul și prin prezența [Sa] trupească să fie lucrate cele care au fost scrise.

Adică, ca să se înțeleagă Cuvântul nu atât ca om trimis, întru care a fost făcut, ci că și Cuvântul a fost trimis ca să se facă om.

Pentru că a fost trimis nu după putere sau fire inegală sau după altceva după care să nu fie egalul Tatălui, ci după aceea că Fiul este din Tatăl, nu Tatăl din Fiul. Căci Cuvântul Tatălui este Fiul, Care se numește și .

Așadar, ce minune [este] dacă este trimis, nu pentru că ar fi inegal Tatălui, ci pentru că este „izvorâre anume, curată, a strălucirii atotputernicului Dumnezeu” (Înț. lui Sol. 7, 25)?

Dar acolo, ceea ce și din ce izvorăște sunt ale uneia și aceleiași firi [dumnezeiești]. Într-adevăr, nu precum apa din izvorul pământului sau din stâncă izvorăște, ci precum .

Fiindcă prin ceea ce s-a spus, „” (Înț. lui Sol. 7, 26), ce altceva s-a spus decât că este Lumină a Luminii veșnice?

În mod evident, strălucirea luminii ce altceva este decât lumină? Și de aceea [Strălucirea este] împreună-veșnică Luminii din care este Lumina. Dar a dorit să spună mai degrabă Strălucirea Luminii decât Lumina Luminii, ca să nu fie considerată Aceasta care izvorăște decât Aceea din Care izvorăște.

Când deci se aude [de către cineva] că aceasta [lumina] este [chiar] strălucirea ei, îi este mai ușor să creadă că prin aceasta [prin lumină] este strălucită aceea, decât că aceasta [lumina] strălucește mai puțin.

Dar pentru că nu era de evitat, doar dacă nu s-ar fi crezut o Lumină mai mică Aceea care naște decât Aceasta (ceea ce, totuși, niciodată, niciun eretic nu a îndrăznit să zică, nici nu este de crezut că cineva va îndrăzni), Scriptura a respins acea cugetare, prin care [se consideră] că se poate să fie văzută mai slabă această Lumină care izvorăște decât Aceea din Care izvorăște, pe care necredință a întâmpinat-o când a zis: Strălucire este a Aceluia, adică Lumină veșnică. Și astfel a arătat-O egală.

Dacă deci este mai mică, înseamnă că este slăbiciunea Aceleia, nu Strălucirea Ei. Dar dacă este mai mare, [atunci] nu din Ea izvorăște, căci nu poate să întreacă pe Cea din Care S-a născut.

Așadar, pentru că din Aceea izvorăște, nu este mai mare decât Aceea. Iar întrucât, cu adevărat, nu slăbiciunea Ei, ci Strălucirea Ei este, [înseamnă că] nu este [nici] mai mică. Așadar este egală.

Nici nu trebuie să ne tulburăm de aceasta, pentru că s-a zis: „izvorâre anume, curată, a strălucirii atotputernicului Dumnezeu”, ca și cum Aceasta nu ar fi atotputernică, ci o izvorâre a Celui atotputernic. Căci mai departe despre Aceasta spune: „” (Înț. lui Sol. 7, 27). Cine este așadar Atotputernic, decât Cel care toate le poate?

Așadar, de către Acela se trimite, de la Care izvorăște. Căci astfel este dorită de către cel care O iubea și O dorea pe Ea: „”, zice, „pe Aceea [Înțelepciunea], din sfintele Tale ceruri și pe Aceea de la scaunul măreției Tale, ca să fie cu mine și să lucreze cu mine” (Înț. lui Sol. 9, 10), adică să mă învețe să lucrez, ca să nu mă muncesc [veșnic]. Căci lucrările Ei sunt virtuțile.

Însă una [înseamnă] să fie trimisă [Înțelepciunea lui Dumnezeu] ca să fie cu omul, și alta e că a fost trimisă pentru ca Ea însăși să fie om. Căci „în sufletele sfinte Se comunică și prieteni ai lui Dumnezeu și Profeți întocmește” (Înț. lui Sol. 7, 27), precum de asemenea îi umple pe Sfinții Îngeri și lucrează prin ei toate cele potrivite unor astfel de slujiri.

Deci când a venit plinirea vremii a fost trimisă (cf. Gal. 4, 4), nu ca să îi umple pe Îngeri, nici ca să fie Înger [Vestitor], decât în măsura în care vestea sfatul Tatălui, care și al Ei era, nici ca să fie cu oamenii sau în oameni, căci aceasta și înainte [a fost] în Părinți și Profeți, ci pentru ca Însuși Cuvântul să Se facă trup, adică să Se facă om. În care taină, revelată în viitor, va fi chiar mântuirea celor înțelepți și sfinți, care s-au născut din femei mai înainte ca El Însuși să Se nască din Fecioară, și care mântuire, împlinită și propovăduită, să fie a tuturor celor care cred, nădăjduiesc și iubesc.

Căci aceasta [este] „marea taină a credinței, că S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a apărut Îngerilor, S-a propovăduit în[tre] neamuri, S-a crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” (I Tim. 3, 16).

aequalem Patri
consubstantialem et coaeternum
Sapientia Ejus
manat
lux de luce
Candor est enim Lucis aeternae
obscurior
Et cum sit una, omnia potest
emitte
mitte

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno