Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a.

***

28. Așadar, de la Acela este trimis Cuvântul lui Dumnezeu, din Care este Cuvântul. De la Acela este trimis, din Care este născut. Cel ce naște trimite, Cel ce este născut, este trimis.

Și atunci este trimis fiecăruia, când este de către fiecare, pe cât poate fi cunoscut și înțeles sufletului rațional, pentru ca să ajungă fie să se împlinească în Dumnezeu, fie să fie desăvârșit în Dumnezeu.

Deci Fiul nu se numește trimis pentru că El este născut din Tatăl, ci fie pentru aceea că S-a arătat acestei lumi Cuvântul făcut trup – din care cauză zice: „Am ieșit de la Tatăl și am venit în această lume” (In. 16, 28) –, fie pentru aceea că este înțeles, în timp, de mintea fiecăruia, după cum s-a zis: „Trimite pe Aceea [Înțelepciunea], ca să fie cu mine și să lucreze cu mine” (Înț. lui Sol. 9, 10).

Așadar, pentru că este născut din veșnicie, veșnic este, „căci este strălucirea luminii veșnice” (Înț. lui Sol. 7, 26). Iar pentru că este trimis în timp, este cunoscut de către fiecare. Dar când S-a arătat în trup Fiul lui Dumnezeu, a fost trimis în această lume, la plinirea vremii, făcut din femeie.

„Căci întrucât, în înțelepciunea lui Dumnezeu, nu putea lumea să-L cunoască prin înțelepciune pe Dumnezeu”, deoarece „lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o pe ea”, [de aceea] „I-a plăcut lui Dumnezeu, prin nebunia propovăduirii, să-i mântuiască pe cei credincioși” (I Cor. 1, 21 și In. 1, 5), încât „Cuvântul să Se facă trup și să locuiască în noi” (In. 1, 14).

Deci când ,  în afară de timp, de mintea fiecăruia, [fiind] făcut [cunoscut], se spune într-adevăr că este trimis, dar nu în această lume, căci nu Se arată în mod sensibil, adică nu Se înfățișează simțurilor trupești.

Pentru că și noi, atunci când este ceva veșnic și înțelegem cu mintea pe cât putem, nu suntem în această lume. Iar duhurile tuturor celor Drepți, chiar și ale celor care încă trăiesc în trup, întrucât cunosc cele dumnezeiești, nu sunt în această lume.

Dar Tatăl, când este cunoscut în timp de către cineva, nu se numește trimis, căci nu are de la cine să fie [născut] sau de la cine să purceadă.

Într-adevăr, Înțelepciunea zice: „Eu din gura Celui preaînalt am ieșit” (Înț. lui Iis. Sir. 24, 5)[1]. Și despre Duhul Sfânt se spune: „De la Tatăl purcede” (In. 15, 26). [Dar] Tatăl, cu adevărat, de la nimeni.

29. Așadar, precum Tatăl naște, [iar] Fiul este născut, astfel Tatăl trimite, [iar] Fiul este trimis. Dar, într-un anume fel [paradoxal], Cel care naște și Cel care este născut, la fel și Cel ce trimite și Cel care este trimis, , pentru că Tatăl și Fiul una sunt (cf. In. 10, 30). Astfel și Duhul Sfânt este una cu Ei, pentru că Aceștia trei una sunt.

Căci precum este pentru Fiul , astfel a fi trimis este pentru Fiul . Și precum pentru Duhul Sfânt este , astfel a fi trimis este .

Nici nu putem să spunem că Duhul Sfânt nu purcede și de la Fiul, căci nu degeaba se spune că același Duh este și Duhul Tatălui și al Fiului. Nu văd ce altceva ar fi vrut să însemne când, suflând în fața Ucenicilor, a zis: „Luați Duh Sfânt” (In. 20, 22)[2].

Căci acea suflare trupească, când a ieșit din trup atingând simțul trupesc, nu a fost ființa [substantia] Sfântului Duh, ci arătarea, printr-un simbol potrivit, că nu numai de la Tatăl, ci și de la Fiul purcede Duhul Sfânt[3].

Căci cine, atât de nebun [dementissimus[4]], ar [putea] zice că unul a fost Duhul pe care L-a dat [Apostolilor] suflând [peste ei], și altul Cel pe care L-a trimis după înălțarea Sa (Fapt. Ap. 2, 1-4)? Căci Unul este Duhul lui Dumnezeu, Duhul Tatălui și al Fiului, Duhul Sfânt, Care lucrează toate în toți (cf. I Cor, 12, 6).


[1] Este 24, 5 în ediția latină pe care o folosește Sfântul Augustin și în VUL. În LXX este 24, 3.

[2] Sensul este că Cel ce l-a creat pe om din pământ și „a suflat asupra lui suflare de viață” (Fac. 2, 7), Același este care acum l-a restaurat pe om, prin Învierea Sa, suflând asupra Apostolilor. Nu că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul.

De altfel, Hristos a spus cât se poate de clar că, la Cincizecime, El Îl va trimite pe Duhul Sfânt „de la Tatăl”, pentru că Duhul „de la Tatăl purcede” (In. 15, 26, pasaj citat și de Sfântul Augustin).

Faptul că este numit și Duhul Tatălui și Duhul Fiului nu înseamnă că Duhul purcede și de la Fiul, ceea ce Fiul nu ne-a spus niciodată, ci arată consubstanțialitatea persoanelor, nu nediferențierea atributelor personale. Harul Duhului Sfânt este cel care s-a pogorât la Cincizecime și este de atunci în lume și Duhul Îl revelează atât pe Tatăl, cât și pe Fiul, de aceea este numit când Duhul Tatălui, când Duhul Fiului. Cu atât mai mult cu cât a fost trimis în lume de la Tatăl prin Fiul.

Dar dacă și Fiul purcede pe Duhul din veșnicie, înseamnă că Fiul are un atribut patern. Or tocmai Sfântul Augustin a repetat, de nenumărate ori, mai sus, că Tatăl naște, Fiul este născut, iar Duhul Sfânt este purces. Prin urmare, aceste atribute sunt personale și nu sunt interschimbabile.

Dar dacă și Fiul purcede pe Duhul, atunci ar fi trebuit să spună și chiar să sublinieze, în cele pe care le-a susținut mai devreme Sfântul Augustin, faptul că Fiul nu numai că este născut, dar și purcede. Adică Fiul, în comparație cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ar trebui să aibă două atribute personale, El singur.

Numai că Sfântul Augustin nu a făcut deloc această mențiune. Așa încât este suspect că într-un loc spune una și apoi, imediat, spune altceva.

Pentru că, mai sus, autorul nostru a repetat de mai multe ori faptul că doar Tatăl, fiind nenăscut și nepurces, nu este trimis, fiind singura cauză în sânul Prea Sfintei Treimi. Dar dacă și Fiul purcede înseamnă că apar două cauze, și atunci Fiul se numește trimis cu toate că și El este cauză.

Însă Sfântul Augustin nu afirmă nicăieri că există două cauze în Sfânta Treime. O astfel de teologie ar avea ramificații mult mai bogate în toată demonstrația care se face în această carte. Iar astfel de ramificații nu apar aici, ci ele s-au dezvoltat, abia după schismă, în romano-catolicism.

Așadar, ori Sfântul Augustin se contrazice în mod evident și nu a reușit deloc să remarce această contradicție, ori aceste pasaje, în care se spune că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, sunt interpolări și adaosuri ulterioare.

[3] E adevărat că harul Duhul Sfânt nu a fost în suflarea trupească, ci aceea a reprezentat un gest revelațional. Însă cum se face că tocmai Sfântul Augustin, care cunoștea atât de bine Sfânta Scriptură, după cum ne-a dovedit neîncetat, nu s-a putut gândi deloc la Fac. 2, 7, la suflarea asupra lui Adam (așa cum, când a pus tină pe ochii orbului din naștere, Hristos a arătat că El este Ziditorul), ci exclusiv la faptul că, prin aceasta, s-ar arăta că Duhul purcede și de la Fiul? De unde atâta exclusivism tocmai acum, la el, care în probleme de mare subtilitate teologică s-a exprimat întotdeauna cu multă smerenie și a lăsat calea deschisă dialogului și cercetării mai aprofundate?

[4] Un cuvânt pe care Sfântul Augustin nu l-a mai folosit niciodată la superlativ (după câte îmi amintesc). Judecând după el, autorul ar atinge aici nivelul suprem al vehemenței.

În mod evident, Apostolii nu au primit alt Duh Sfânt la Cincizecime decât Cel pe care li L-a dat Hristos când a suflat peste ei. Însă vehemența de aici nu ține de acest lucru, ci tot de discuția anterioară, privitoare la faptul că Duhul ar purcede și de la Fiul.

Însă, împotriva căror eretici lupta acum autorul, ca să fie atât de vehement? Pentru că aici nu face nicio aluzie la vreo părere eretică, și totuși este violent în exprimare, ca și cum s-ar lupta cu cineva.

În situațiile anterioare, în care autorul a devoalat erezii și a luat atitudine împotriva lor, pe de o parte aceste erezii erau barbare (Hristos nu este Dumnezeu etc.), iar pe de altă parte ele erau dezavuate atât în Răsărit, cât și în Apus.

Să presupunem, deci că în Apus se credea una, iar în Răsărit altceva, cu privire la purcederea Duhului, deși suntem în secolul al IV-lea, nu în secolul al IX-lea al Sfântului Fotie. Să presupunem mai departe și faptul că el ar fi cunoscut că în Răsărit se credea că Duhul purcede numai de la Tatăl, nu și de la Fiul. Însă, dacă era credința Răsăritului, iar Răsăritul nu era în acea vreme în dispută sau în schismă cu Apusul, în condițiile în care acest Răsărit era foarte mare ca întindere și importanță în comparație cu Apusul, la acea dată (Sfântul Augustin însuși convertindu-se după ce a citit viața Sfântului Antonie cel Mare), așadar: cu cine polemizează atât de aprig autorul nostru? Cu Răsăritul?!

Mai degrabă putem crede că aici avem interpolată cearta altora, de peste câteva secole, cu Răsăritul, iar nu polemica Sfântului Augustin, care nici măcar nu ne spune cu cine e în polemică, dacă acesta ar fi cazul.

Did you like this? Share it:
cognoscitur atque percipitur
percipitur
unum sunt
natum esse
a Patre esse
cognosci quod ab Illo sit
donum Dei esse
a Patre procedere
cognosci quia ab Illo procedat