[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a

*

Din p. 117 începe secțiunea I. 5. Ființă și adevăr, „dublul adevăr”, adevăr și persoană. În care autorul spune că „omul vorbește de adevăr nu pentru că îl poate defini sau înțelege ca principiu…ci pentru că existența i se impune ca experiere de paradoxuri”, p. 117. Adevărul e apodictic, p. 117, e un lucru necesar, care nu poate fi altfel, și el ni se impune „ca o realitate interioară, ca principiul fundamental al ființei, persoanei și vieții mele”, p. 117.

Iar pentru teologie „a spune că există adevărul înseamnă a spune că există Dumnezeu. [Pentru că] Dumnezeu e adevărul, pentru că El garantează ca Persoană absolută ființa, veracitatea și destinul existenței. [Căci] Adevărul nu e o suveranitate, un principiu, o ordine inerentă (logică sau substanțială) a ființei sau o garanție impersonală ci e Persoana absolută”, p. 118-119.

De aceea, dacă „adevărul ar fi exclusiv al rațiunii, atunci adevărul lumii ar fi omul și rațiunea lui. [Însă] experiența ne arată…că adevărul nu este o reușită a rațiunii umane”, p. 125, ci el ne transcende.

Dar unde s-a identificat adevărul cu rațiunea s-a ajuns la o aporie, adică la teoria „dublului adevăr”, p. 126. Această teorie a apărut în evul mediu occidental, în scolastică și a continuat până azi și stipulează faptul că numele unui lucru e altceva decât lucrul, p. 126, adică este diferit adevărul revelat de cel înțeles de către om, p. 126.  Tot în p. 126, autorul consideră că este „o idee teologică” faptul că „pământul este centrul universului și soarele se învârte în jurul lui”.

Însă autorul ne spune că „adevărurile științifice, artistice și filosofice trebuie să se deschidă spre posibilitatea adevărului teologic. Adevărul uman – științific, artistic sau filosofic – nu contrazice ci indică adevărul teologic sau divin, pentru că adevărul uman are, în ultimă instanță, aceeași sursă ca și cel teologic: Dumnezeu”, p. 129.

Pentru Țuțea, ideea „dublului adevăr” a fost construită pentru a crea iluzia că gândirea filosofică este autonomă, p. 130. Iar în p. 131, Părintele Remete subliniază faptul că ideea „adecvării intelectului la lucru”, impusă de Toma de Aquino, este și astăzi învățată de către papalitate, citându-l în acest sens pe papa Ioan Paul al II-lea, p. 131, n. 431.

Însă adevărul, spune autorul, „nu este calcul, demonstrație sau logică, ci evidență”, p. 131. Pentru că „adevărul e adevărat în mișcare: a vedea adevărul înseamnă a număra spițele în roata care se învârte. [Dar totodată] știm însă că adevărul roții nu sunt spițele ci rotirea lor”, p. 132. Iar „Iisus Hristos, singura persoană nemincinoasă din istorie și singurul martor al Adevărului, este proba totală că adevărul nu se demonstrează logic, că e suveran nu prin logică ci prin prezență și evidență”, p. 133.

Filosofia practică „o înțelegere gnoseologică, pe când teologia este interesată mai degrabă de existență ca dinamism și istorie”, p. 134. De aceea, „contrar aparențelor, filosofia e mai abstractă decât teologia”, p. 134. Fapt pentru care, „pentru teologie, a socoti adevărul numai rațiune sau intelect înseamnă a-l restrânge, a-l abstractiza și înțepeni”, p. 134.

„Adevărul este experiență și viață”, p. 135. Știu că ceva este adevărat numai după ce îl experiez, p. 135. De aceea, „a căuta și a afla adevărul înseamnă a afirma persoana”, p. 135.

În p. 139, Părintele George citează condacul al 10-lea din Acatistul Buneivestiri dar și pe Sfântul Nicolae Velimirovici.

Platon și Aristotel au identificat adevărul cu rațiunea, p. 141. Însă „adevărul nu poate fi decât capacitatea persoanei de a transfigura natura (lumea) și a revela Persoana absolută”, p. 143, pe Dumnezeu.

Uneori, autorul are și note în textul supra, ceea ce înseamnă că a avut cartea într-o altă redactare. Sau că au existat mai multe variante de redactare ale cărții.

Raportându-se la afirmația că „rațiunea sălășluiește în minte, dar înțelegerea în inimă”, p. 145, autorul spune că adevărul este „potrivirea lucrului cu inima”, p. 145. Pentru că „rațiunea e inteligența pe termen scurt, [pe când] binele e înțelegerea pe termen lung, infinit. Rațiunea calculează, binele nu calculează iar inima e mai deșteaptă și mai dreaptă decât mintea. A fi adevărat înseamnă a fi bun, pentru că binele înseamnă înțelegerea, [căci] binele este adevărul existenței. Numai cel bun înțelege. Nu mintea, ci inima înțelege: mintea calculează și prelucrează, dar nu creează. Numai inima înțelege binele, de aceea numai ea creează, adică naște binele”, p. 146.

Adevărul este hrana noastră duhovnicească, p. 148. Iar „teologia își permite să spună că a fi adevărat înseamnă a fi în Biserică, iar a trăi în afara Bisericii înseamnă a trăi în afara adevărului, tocmai din cauză că ea identifică adevărul cu viața și cu comuniunea”, p. 149.

Did you like this? Share it: