Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Hameleonul, „organul răutății”[1], are tupeul de a-și cere scuze (cu ipocrizie, desigur) și de a încerca să facă pace cu Inorogul, printr-un intermediar. Acesta îi răspunde:

primejdiile carile am tras
voii norocului mieu le dau,
carile, până împotrivă îmi va merge,
încă mulți Hameleoni să vor izvodi.

 Iară el acmu să știe că acestea toate
ca cum nu mi le-ar fi pricinit,
așe le-am luat
și ca cum nu mi le-ar fi făcut,
așe le-am uitat.

El, cu trup, cu suflet,
vicleșug și cu stat,
cu fapt,
răutate ieste.
Deci în care parte mă voi uita?
Și căriia iertăciune
sau izbândă să dau
sau să iau?

 Agiunge-i lui, o, Plotune,
singur șie
și lucrătoriu
și izbânditoriu
să-și fie

(că cu vreme celea
ce din singure faptele rele
ochiul dreptății izbândește
și răsplătește,
nici voia împotrivnică,
nici mâna vrăjmășască
mai cu asupră a afla
poate).

 Iară pentru leacul ce mă întreabă,
îi vii spune că altăceva mai mult nu știu,
fără numai visul carile odânăoară
dzic să fie visat,
precum ieste și precum adevăraților onirocriți
să cade să-l tâlcuiască

(că cine spune minciuna,
întâi obrazul își rușineadză,
iară mai pre urmă
sufletul își ucide).

 Iară cela ce oaî de vipere bea
puii prin pântece cu mari chinuri naște,
precum și el, giurământurile înghițind,
pântecele sufletului despicându-i,
pre unde nici să gândește,
pre acolo în ocara a toată lumea
vor să-l scoață.

 Așijderea,
a sulemendriții învățături,
carea spre înghițirea oaâlor viperii le-au îndreptat,
pofta răutăților spre vicleșugul
și călcarea dreptății aducându-l,
cele de apoi mai rele decât cele dintâi i-au arătat,
că[ci] când prin spinii și deasă pădurea visului îmbla,
umbra necunoștinții îl acoperiia
și soarele adevărului nu-l videa,

căci între doaî împotrivnice chipuri
cu cuvinte împleticite îmbla,
umbra minciunilor precum lumina
dreptății va astupa
i să părea.

 Iară când lângă para focului să apropie,
atuncea la ivala
vicleșugurilor sosind,
de la pământ până la nuări,
adecă preste toată lumea cu mari sunete,
vestea răutății lui au ieșit.

 Inorogul precum în munte înalt șede
prin vis i să părea,
iară acmu în bună nedejde stăruit,
unde vicleșugurile lui a agiunge nu pot,
cu linește viața își petrece.

Pasirea neagră (carea Corbul ieste)
cu neprietiniia în cap a i să pune neputând,
din mândria sa gios cădzind,
la pace să pleacă.

 Iară Hameleonul, în groapa carea singur au săpat,
într-aceiași singur au cădzut
;
precum odânăoară pre mine
fălcilor crocodilului nevinovat mă vândusă,
așe acmu același crocodil,
în fălci țiindu-l, nu-l înghite,
ce-l suge,
nu-l amestecă,
ce-l încolțește.

 După aceasta, sfârșitul și izbânda dreptății
în curând să așteaptă,
ca ce au sămănat, aceia să secere,
și ce ș-au așternut,
pre aceia să să culce[2].

Acestea sunt spune cu referire la visul Hameleonului, pe care numai „adevărații onirocriți să cade să-l tâlcuiască”, Inorogul fiind, așadar, un adevărat onirocrit (judecător/ înțelegător al viselor).

În Scriptură avem exemplul Sfântului Iosif Patriarhul, cel ce a dezlegat visele faraonului și a devenit apoi guvernator al Egiptului.

„Ce au sămănat, aceia să secere” reprezintă o altă parafrază biblică, a unui verset (Osea 8, 7) la care Cantemir a mai făcut apel și altădată[3].

În ceea ce privește expresia biblică „în groapa carea singur au săpat,/ într-aceiași singur au cădzut”, despre care am mai vorbit în alt context[4], reproducem aici comentariul lui Al. Andriescu:

„Atât de legat de textul Bibliei în Divan, cu un accent deosebit pus pe psalmi, doar la șase ani de la tipărirea primei sale cărți, Dimitrie Cantemir își schimbă radical atitudinea față de această sursă (n. n.).

Istoria ieroglifică, încheiată în 1705, este practic lipsită de citate biblice (s. n.). Editorii textului, în excelenta ediție academică, Dimitrie Cantemir, Opere complete, IV, îngrijită de Virgil Cândea, identifică, într-un remarcabil efort pe care îl face Nicolae Stoicescu, autorul unor note minuțioase, surse mai numeroase din Noul Testament, și doar câteva din Vechiul Testament, cum ar fi de exemplu Pildele lui Solomon.

Psaltirea este menționată indirect doar cu formularea devenită populară «Cine sapă groapa altuia cade singur în ea», cu trimitere la Pilde, 26, 27, la care se adaugă, în nota 947, o observație de reținut în legătură cu circulația acestui proverb în literatura română, de la Învățăturile lui Neagoe Basarab, până la cronicari: N. Costin, pseudo-Muste, I. Neculce, Radu Greceanu, Zilot Românul și Dosoftei”[5].

În primul rând, am demonstrat, în studiul nostru de față, că apelul lui Dimitrie Cantemir la Scriptură este de natură mult mai amplă și mai complexă decât s-a crezut până acum, deși nu mai avem citate scripturale, ca în Divan, ci parafraze, care, e adevărat, sunt mult mai greu de identificat.

Am descoperit, însă, pe parcursul exegezei noastre, nenumărate exemple care infirmă ipoteza că „Dimitrie Cantemir își schimbă radical atitudinea față de această sursă [Scriptura]”.

Din cercetarea noastră rezultă că autorul și-a păstrat intactă vechea atitudine, numai că a implementat-o la un alt nivel de scriitură, în care fraza scripturală, poetică sau paremiologică, este întrețesută în text.

Și totuși, operația nu este cu totul nouă, pentru că există stilizări ale citatului biblic chiar și în Divan, care „fac de nerecunoscut sursa biblică”[6].

În această privință, înclinațiile din Divan sunt desăvârșite, la nivel literar, în Istoria ieroglifică.


[1] Idem, p. 359. [2] Idem, p. 359-360.

[3] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 1, op. cit., p. 253-256, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/.

[4] A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, op. cit., p. 138-139, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[5] Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004, p. 97-98. [6] Idem, p. 102.

Did you like this? Share it: