† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a.

*

Între p. 371-385: Tâlcuire liturgică din Manuscrisul nr. 111, aflat în Biblioteca Arhiepiscopiei Sibiului. Studiul de față reprezintă o lucrare de seminar a autorului, din timpul doctoratului său, întocmită sub îndrumarea Părintelui Braniște. Și a fost publicat în rev. Studii Teologice, XXVI, nr. 1-2, 1974, p. 79-88.

Manuscrisul 111 cuprinde o tâlcuire a Sfintei Liturghii, p. 371, și a fost scrisă de Ioan Moldoveanul, despre care autorul nu știe nimic, p. 372. Însă, deși prima filă, cu pagina de titlu, lipsește, autorul și-a dat seama că Ioan a copiat o carte tradusă în română, din grecește, de Eremia Cacavela, și care a fost tipărită la Iași, cu titlul: Învățătura svântă adecă a Svintei și Dumnezăeștii Liturghii, p. 372. Iar cartea tradusă de Cacavela a fost a lui Nicolae Vulgaris, numită Învățătură sfântă, adică explicarea Dumnezeieștii și Sfintei Liturghii și examinarea celor ce vin la hirotonie, dimpreună cu multe altele, p. 372-373.

Vulgaris s-a născut în Creta, în 1614, pe când Cacavela în 1651, tot în Creta. În 1686 Cacavela era la București, iar în 1687 a ajuns egumen la Mănăstirea Plăviceni, p. 373.  Cunoștea limbile greacă, latină, ebraică, italiană și română, p. 373. Din 1698 a predat limba greacă la Iași, la Academia Domnească înființată de Vasile Lupu, p. 373.

În traducerea tipărită, cartea lui Vulgaris are 165 de file, p. 373. Însă ÎPS Streza consideră traducerea lui Cacavela „greoaie și pentru faptul că urmărește aidoma topica textului grecesc, deosebită de cea românească. Urmărește, uneori, să redea în românește chiar modul, timpul, cazul și genul grecesc”, p. 374.

O traducere exactă nu e niciodată „o eroare”, chiar dacă textul pare mai greu. Pentru că o traducere exactă e mai aproape de text și nu o interpretare laxă a textului.

„Preoția chivernisește harul”, p. 374.

Stiharul înseamnă „strălucirea veșmintelor lui Hristos”, epitrahilul este „jugul lui Hristos”, brâul vorbește despre „frumusețea cu care S-a încins Hristos”, mânecuțele sunt „grija” preotului pentru lucrările Bisericii, felonul vorbește despre harul Sfintei Treimi, p. 376. Orarul e podoaba duhovnicească prin care  se arată că diaconii îi imită pe Heruvimi, nabedernița e sabia Duhului Sfânt, omoforul indică oaia cea rătăcită, sacosul este cămașa lui Hristos, p. 376.

Folosim pâine dospită la Euharistie și nu azimă, așa cum spune cardinalul romano-catolic Joanne Bona în Rerum liturgicarum libri duo, Roma, 1671, p. 377.

Sfântul Simeon al Tesalonicului subliniază faptul că numai Agnețul se preface în Trupul Domnului, p. 378. Însă toți cei pomeniți se împărtășesc de sfințenia Domnului, p. 378. Tămâierea de la Proscomidiar înseamnă mirurile Sfintelor Femei Mironosițe sau darurile Magilor, p. 378.

Mișcarea Sfântului Aer, de la Crez, vorbește despre „ridicarea pietrei de pe mormântul Mântuitorului”, cf. Sfântului German al Constantinopolului, p. 381.

Manuscrisul lui Ioan Moldoveanul are scris „foarte îngrijit, caligrafic, fiind ușor de citit. Copistul folosește scrierea cursivă. Pentru împodobirea textului folosește cerneală roșie la scrierea diferitelor inițiale și texte biblice, scrise pe margine. Nu folosește însă alineatele, literele mari, semnele de punctuație adecvate între propoziții și fraze, spațiile între cuvinte, prepozițiile fiind întotdeauna unite cu cuvântul următor”, p. 384.

Did you like this? Share it: