Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la nașterea Sfântului Ioan Botezătorul [24 iunie 2015]

nasterea Sfantului Ioan BotezatorulIubiții mei[1],

nașterea Sfântului Ioannis Botezătorul a fost o naștere minunată, la bătrânețe, din pântece sterp, care nu născuse niciodată. Pentru ca să ne încredințeze pe toți că e lucrarea lui Dumnezeu aici, așa după cum, în pustie, Domnul a dat lui Israil apă din piatră [Num. 20, 11]. Pentru că numai El poate să facă roditor un cuplu infertil, după cum poate face să răsară lăstari dintr-o rădăcină uscată.

O naștere mult dorită de Dumnezeu și anunțată prin Arhanghelul Gavriil, același care a vestit și nașterea Domnului.

Iar minunea acestei nașteri constă în aceea că niște Sfinți părinți bătrâni, Zaharias [Ζαχαρίας] și Elisavet [Ἐλισάβετ] [Lc. 1, 5, BYZ], care fuseseră sterpi până atunci, au născut un copil plin de har și un mare ascet dumnezeiesc, pe Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului.

Sfântul Zaharias, Preotul, era din ceata preoțească a lui Abia [ἐξ ἐφημερίας Ἀβιά], pe când Sfânta Elisavet era dintre fiicele lui Aaron [ἐκ τῶν θυγατέρων Ἀαρών] [Lc. 1, 5], adică tot din seminție preoțească.

Și Sfântul Arhanghel Gavriil i-a vestit lui Zaharias bucuria nașterii lui Ioannis în timp ce acesta slujea la templu [Lc. 1, 8-20]. Dar pentru că n-a crezut în cuvintele Arhanghelului, Zaharias a fost mut [σιωπῶν] până la nașterea fiului său [Lc. 1, 20, BYZ].

Iar Dumnezeu Și-a început minunile Sale cele prea mari, legate de iconomia mântuirii noastre, printr-o naștere „afară de vârstă”[2], printr-o naștere petrecută dincolo de posibilitățile umane obișnuite de a procrea, adică la bătrânețe. Pentru că cei care nasc, nasc la tinerețe, până când pot procrea. Dar pentru ca să ne certifice din nou și din nou că Dumnezeul nostru e minunat, că El face minuni fără seamăn, fără termeni de comparație, tocmai de aceea îi vestește lui Zaharias, după cum i-a vestit și lui Avraam, fiu la bătrânețe [Fac. 18, 10].

Și pentru că Zaharias nu a crezut făgăduința Arhanghelului, el a fost mut până la 8 zile după nașterea lui Ioannis [Lc. 1, 59-64]. Adică până în ziua când copilul trebuia tăiat-împrejur [Lc. 1, 59].

Sfântul Ioannis s-a născut din împreunare trupească, dar dincolo de perioada procreării. Atunci când părinții nu mai pot naște copii. Și în aceasta a constat minunea nașterii lui.

Iar numele copilului a fost ales de către mama lui. Și ea l-a numit Ioannis [Ἰωάννης] [Lc. 1, 60, BYZ].

Sfânta Scriptură a Noului Testament este scrisă în limba greacă și acesta e numele Profetului în limba greacă. Noi îl avem românizat ca Ioan, însă în greacă numele lui este Ioannis.

Iar când citez din Vechiul Testament, eu citez din Septuagintă [LXX], adică din traducerea în limba greacă a Scripturii vechitestamentare, pentru că Septuaginta e Vechiul Testament al Bisericii. Și când citez din Scriptură, de aceea eu citez numele din Scriptură în grafie grecească.

Însă în limba ebraică, în limba sa nativă, numele Profetului este Iohanan [יוֹחָנָן], care înseamnă dăruit de către Dumnezeu sau Iehohanan [יְהוֹחָנָן], care înseamnă Dumnezeu este dăruitor[3]. Pentru că Ioannis a fost și este perceput de către toți ca un mare dar primit de la Dumnezeu.

Și darul nașterii lui anunța marea și cutremurătoarea și preabucuroasa naștere a Domnului, singurul eveniment nou de sub soare.

Căci dacă nașterea lui Ioannis a fost dincolo de hotarul procreării, dar ca rezultat al împreunării trupești al părinților lui, zămislirea Domnului în uterul Preacuratei Fecioare Maria a fost „zămislire fără de sămânță”[4], mai presus de fire, cum niciodată nu s-a mai petrecut și nici nu se va mai petrece.

De aceea, marea taină a întrupării Domnului a fost vestită de nașterea minunată a lui Ioannis. Căci Dumnezeu ne-a învățat să gândim paradoxal, să gândim în perimetrul minunii, să gândim la un loc pe cele care sunt diferite, dar pe care Dumnezeu le unește.

Fiindcă avem o naștere minunată, la bătrânețe, nașterea lui Ioannis, și astfel nașterea și bătrânețea nu se mai exclud reciproc, ci sunt împreună, dar avem și o feciorie care nu exclude zămislirea și nașterea, pentru că Domnul S-a întrupat mai presus de fire din Maica Sa și nu a stricat fecioria ei, Maica lui Dumnezeu fiind pururea Fecioară.

…Ioannis s-a născut dintr-un tată mut. Amuțit de Arhanghel pentru necredința lui. Sfânta Elisavet i-a pus numele. Iar tatăl a confirmat numele ales de mamă [Lc. 1, 63]. Și când a fost de acord cu numele ales de mama pruncului, Sfântului Zaharias „îndată i s-a deschis gura lui și limba lui și vorbea binecuvântând pe Dumnezeu [Ἀνεῴχθη δὲ τὸ στόμα αὐτοῦ παραχρῆμα καὶ ἡ γλῶσσα αὐτοῦ, καὶ ἐλάλει εὐλογῶν τὸν θεόν]” [Lc. 1, 64, BYZ]. Și i-a cuprins frica pe toți vecinii lui și în tot muntele Iudeii s-a dus vestea despre cele petrecute [Lc. 1, 65].

Însă cu 3 luni înainte de nașterea lui Ioannis, Dumnezeu, prin Gavriil, i-a binevestit Preacuratei Fecioare Maria nașterea Domnului, dar i-a spus și faptul că Elisavet, rudenia ei, cea care era stearpă [στείρος], a zămislit fiu la bătrânețea ei și că acum ea se află în luna a șasea [μὴν ἕκτο] [Lc. 1, 36] de graviditate.

Și aceasta, pentru că „nu va fi cu neputință la Dumnezeu tot cuvântul” [οὐκ ἀδυνατήσει παρὰ τῷ θεῷ πᾶν ῥῆμα]” [Lc. 1, 37, BYZ] pe care El îl vestește. Pentru că tot ceea ce ne revelează Dumnezeu, El va și împlini.

Lucru care ne încredințează iar și iar despre toate lucrurile pe care Dumnezeu nu le-a făcut încă…dar pe care ne-a făgăduit că le va face.

Pe scurt, asta prăznuim astăzi: nașterea minunată a Sfântului Profet Ioannis, Cel care L-a vestit pe Domnul. Și slujba zilei numai despre asta vorbește și despre consecințele nașterii Sfântului Ioannis. Căci el este „hotarul Profeților și începutul Apostolilor, înger pământesc și om ceresc, glasul Cuvântului, ostașul și mergătorul-înainte al lui Hristos, cel [născut] din făgăduință, cel ce mai înainte, în pântece, a săltat și a fost cel dintâi și care, mai înainte de nașterea sa, L-a propovăduit pe Soarele dreptății”[5], pe Domnul nostru.

Însă cei mai mulți dintre creștinii noștri nu știu ce se prăznuiește astăzi…dar știu că azi sunt Sânzienele sau Drăgaica.

Și vă amintesc ce spunea Sfântul Caesarius de Arles într-o predică a sa referitor la lucrurile superstițioase pe care creștinii, ca și azi, din păcate, le făceau în această zi: „Nimeni să nu îndrăznească, de praznicul Sfântului Ioan, să se scalde în izvoare sau în mlaștini sau în râuri, noaptea sau dimineața în zori. Căci acest obicei vrednic de plâns a rămas de la păgâni”[6].

Și el spunea acest lucru în sec. 5-6 d. Hr.[7], vorbind despre un obicei păgânesc, adică de dinainte de Hristos.

Căci demonii, după cum se observă, îi învață pe oameni să perpetueze ritualuri păgâne și vrăjitorești, să cheme demonii și să se închine la demoni, să caute la ei „sprijin”, „vindecare”, „căsătorie”, viață „prosperă”, ascendent social și bani. Și, totodată, ei caută să strice obiceiurile creștinești și credința în oameni, să semene în oameni îndoiala, hula, necredința, abătându-le atenția de la calea mântuirii. Așa se explică de ce oamenii știu din plin superstiții, vrăji, cred în „noroc” și în zodii, citesc în cafea, cred în vorbirea cu morții și au un apetit nesățios pentru violență, pentru cruzime și pentru ritualuri satanice, dar nu doresc să citească teologie și să se curățească de patimi.

Pentru că lucrurile demonice le dau senzația de „putere”, de „neînfricare”, de „siguranță”, când acestea toate îi umplu de trufie și de necredință.

Ziarele tabloide dar și televiziunile, la fiecare mare praznic, pun la un loc teologia sărbătorii cu superstițiile. O fac în mod tactic, pentru că știu că ortodocșii instruiți sunt „mai puțini” decât cei neinstruiți. Iar pe ultimii îi interesează mai degrabă ce superstiții să facă pentru ca „să le meargă bine” decât să se pregătească pentru dusul la Biserică.

De aceea, în titlul articolului din Libertatea, din 21 iunie 2015, dedicat „nopții de Sânziene”, ni se spune că vom citi despre „ce nu ai voie să faci și ce poți păți dacă nu respecți tradiția[8]. Iar prin „tradiție”, acum, în acest context, trebuie să înțelegem superstiție. Pentru că toată pledoaria articolului este despre un ritual păgânesc perpetuat de demoni de-a lungul a două milenii de Ortodoxie pe pământ românesc.

Articolul e nesemnat, e format din idei preluate din diverse surse, și ne spune următoarele: că azi-noapte, între 23-24 iunie 2015, a fost o noapte „magică”, că „minunile au fost posibile, [pentru că] forțele benefice, dar și cele negative au ajuns la apogeu”[9].

Adică nu mersul la Biserică, de acum, e sărbătoarea…ci azi-noapte a fost sărbătoarea, în care unii au făcut vrăji.

Și de ce au ajuns la apogeu „forțele” tocmai azi-noapte, prin forțe benefice și negative lăsându-ne să înțelegem că e vorba despre Îngeri și demoni? Evoluează Îngerii și demonii și, azi-noapte, au trecut vreun examen aparte? Bineînțeles că fraza nu are nicio noimă. Pentru că nicio superstiție nu e din adevăr, ci din minciună. Din necunoașterea credinței ortodoxe.

Superstitio, în limba latină, înseamnă ceea ce e dincolo de ceea ce este (super + stitia), ceea ce e în afară de adevăr. Pentru că este o credință irațională cu pretenție de religiozitate. Cu pretenția că s-a născut din evlavie, când ea e născută din fantezie religioasă.

Pentru că superstițiile sunt invenții semidocte cu pretenție de religiozitate, fiecare inventând „un ritual” anume prin care crede că poate „obține” ceva de la Dumnezeu sau de la demoni.

Cine sunt însă „sânzienele”? Niște ființe inventate. Sunt niște „zeițe” cu chip uman, care ar trăi prin păduri și câmpii, asta într-o perspectivă asupra lumii în care „zânele” ar exista. Numai că „zânele” nu există și nici „divinități antropomorfe”, ci numai Îngeri și demoni.

Dar „sânzienele” sunt imaginate ca „zeități”, care se prind în horă și dau „puteri vindecătoare” florilor și buruienilor. Asta fiind o poveste prin care vrăjitoarele vor „să explice” credulilor de unde au ele plante „tămăduitoare”.

Iar azi-noapte, între 23 spre 24 iunie, ele, „sânzienele”, au zburat prin aer…dar au mers și pe pământ. Și nu au mers degeaba, pentru că „ele cântă și împart rod holdelor, femeilor căsătorie, înmulțesc păsările și animalele, tămăduiesc bolnavii, apără semănăturile de grindină”[10].

De la cine așteptăm noi toate acestea? De la Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Stăpâne, ale Sfinților și ale Îngerilor Lui. Cei care au inventat basmul acesta al „sânzienelor” nu așteaptă de la Dumnezeu rodirea holdelor, căsătorie, înmulțirea animalelor și a păsărilor, vindecare și ferire de rele, ci de la niște „divinități” inexistente.

Și cine ar putea să întrețină o asemenea credință falsă în popor, decât cei necredincioși și rău-voitori? Păgânii și ereticii, vrăjitorii și necredincioșii au inventat tot felul de astfel de basme, pentru ca creștinii ortodocși să le creadă pe ele în locul adevărului.

Însă un ortodox dus la Biserică și care citește teologie, înțelege că o asemenea credință în existența unor „zeități” e o prostie. Cum e o prostie luarea ta după horoscop, după ce ți se pare că vezi în bobi, în cărți, în cafea, în globul de cristal, în animale tăiate pentru ghicire. Căci toate aceste pretinse „aflări” ale viitorului personal nu sunt decât încercări de a-L exclude pe Dumnezeu din ecuație. Căci doar El știe adevărul despre noi și cunoaște cât vom trăi noi.

Ghicitorii și vrăjitorii nu fac decât să ne mănânce banii, să ne spună prostii cu ghiotura și să ne umple de necredință. Iar cei care, dintre credincioși, dar, și mai grav, dintre preoți, care pretind că prin „deschisul cărții” sau prin alte invenții, ca „rugăciunea de vineri noaptea”, „ne ajută” în viață, nu fac decât să ne strice credința în Dumnezeu și să ne facă să căutăm binele nostru în afara ascezei, a teologiei și a împărtășirii cu Domnul.

Și pentru ca cei creduli să se înfricoșeze și să creadă prostește în „sânziene”, li se spune că „dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără, devenind surate bune cu înrăitele Iele sau Rusalii. Sânzienele se răzbună pe femeile care nu țin sărbătoarea de pe 24 iunie, pocindu-le gura. Nici bărbații nu scapă ușor. Pe cei care au jurat strâmb vreodată, sau au făcut alt rău, îi așteptă pedepse îngrozitoare, despre Sânziene știindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate”[11].

Însă „sânzienele” nici nu sunt „mari iubitoare de dreptate” și nici nu „se răzbună”, pentru că ele nu există. După cum nu există nici vampiri, vârcolaci, extratereștri, zeități, omul păianjen, ștrumfi[12], gnomi[13], avatare, zburători etc.

Dar există demoni. Există doar demoni, care încearcă în chip și fel să ne convingă că sunt Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu.

Ce se făcea însă în vechime în România, în această zi și era o manifestare păgână? Noaptea, flăcăii aprindeau focuri, iar fetele mari culegeau de pe câmp flori de sânziene, care sunt galbene, și își împleteau cununi. Nu se pregăteau pentru ca să se împărtășească a doua zi, la Liturghie, ci împleteau cununi pe câmp, noaptea…timp în care se puteau petrece multe…

Veneau cu ele acasă și le aruncau…peste coșul casei, pentru ca să se lovească sau să se agațe de coș. Și dacă atingea sau rămânea agățată cununa de flori de coș…ea „știa” că se va mărita în curând[14].

Însă măritatul nu ține de coș…ci de alegere. Iar alegerea trebuie chibzuită, trebuie făcută după multă rugăciune și sfătuire cu oameni cu experiență, și nu în pripă.

În dimineața praznicului de azi, potrivit „tradiției” inventate a „sânzienelor”, flăcăii, adică tinerii neînsurați, „se adunau în cete și străbăteau satele, cu flori de sânziene la pălării. Își alegeau Drăgaica. Era propusă o fată dintr-un grup de șapte fete. Ea trebuia să fie cea mai frumoasă, cea mai cuminte și cea mai bună dintre fetele satului. Va fi împodobită cu spice de grâu. Celelalte tinere se îmbracă în alb. Astfel format, alaiul Drăgaicei pornește prin sat și pe ogoare. La răscruci fetele fac o horă și cântă voioase”[15].

Dar dacă plecau cu alaiul prin sat și pe ogoare…atunci nu mai aveau cum să ajungă și la Biserică și să le poți predica, de aceea rămâneau în „știința” lor.

O „știință” a neștiinței.

O „știință” înfumurată și prostească, pe care o întâlnim adesea în satele noastre, dar și în orașe.

În ultima vreme, la oraș, superstițiile par tot mai multe, pentru că neștiința teologică e tot mai extinsă. Și cei care vin la Biserică vor „minuni imediate”, vor „examene luate”, vor „spor în casă”, dar mai nimeni nu vrea să se pocăiască și să își schimbe viața.

Pentru că astăzi îl pomenim pe Botezătorul Domnului, dar, în același timp, și pe cel care le-a cerut israiliților să se pocăiască. Căci pocăința e începutul, conținutul și împlinirea vieții cu Dumnezeu.

„Ceremonialul cuprindea apoi întreg satul. Gospodarii primeau câte un spic de grâu, pe care îl așezau pe grindă, în șură. Ei sperau ca până la acea înălțime se li se adune grânele. Bătrânii vorbesc că în noaptea de Sânziene, ielele se adună și dansează în pădure. Cine le vede rămâne mut pentru totdeauna sau damblagește. Tot ei cred că cine nu respectă Drăgaica poate avea parte de multe nenorociri: cel care spală, coase sau mătură în acea zi poate muri fulgerat”[16]. Și Drăgaica era, de fapt, fata „cea mai” din sat.

Însă mă îndoiesc că era „cea mai” dacă credea în superstiții de tot plânsul.

Ce se mai spune în articol…dar și „în popor”? „În popor” nu se spune din ce au auzit la Biserică sau din cărțile teologice pe care le-au citit. Ci „în popor se spune că fetele care vor să se mărite repede trebuie să se spele cu rouă. Însă, pentru ca acest scăldat ritual să aibă efectul scontat, se respectă anumite condiții: în zori, din locuri necălcate, babele strâng roua Sânzienelor într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storc într-o oală nouă. În drum spre casă, ele nu vorbesc deloc și mai ales nu trebuie să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea sunt împlinite, cine se spală cu roua respectivă va fi sănătos și drăgăstos peste an. Femeile măritate pot face și ele acest ritual, ca să fie iubite tot anul de soț și să aibă copii frumoși și sănătoși”.

Adică „marele ritual” al „drăgăicii” sau al „sânzienelor” constă în…spălatul cu rouă pe față.

„Babele” din text, care știu „locurile necălcate” de oameni și care aduc „roua” care te face „sexy”, „o bunăciune” – pentru că drăgăstos asta înseamnă – sunt de fapt vrăjitoare. Așa se numesc, pentru că aceasta le e ocupația. O ocupație blestemată de Biserică.

Iar unele vrăjitoare își fac reclamă la TV, altele în ziar, altele online, și nu strâng numai „rouă”, ci și oase de om mort, oase de animal, excremente de animal, diverse lucruri scârboase, pe care le ard, le prepară, le sfărâmă, le amestecă în tot felul de băuturi și mâncăruri…și le dau credulilor pe bani. Iar credulii cumpără cu bani mulți aceste lucruri descântate, vrăjite, „închinate” demonilor și, pentru că sunt păcătoși și nebisericoși, se demonizează. Apoi vin ca să îi exorcizăm, și recunosc cu lacrimi și cu multă durere cum de au ajuns în această situație.

Simplu: au dorit „să ajungă pe scurtătură”, cu ajutorul demonilor, la ceea ce și-au propus, fără să-L întrebe pe Dumnezeu dacă e bine sau rău ceea ce ei doresc. Pentru că ei știau că e un lucru rău ceea ce ei își doresc. Așa cum a făcut împăratul Saul când s-a dus la o ventrilocă vrăjitoare[17].

Mai pe scurt, cât de mare și de frumoasă e această zi, când se naște în mod minunat Înaintemergătorul Domnului și noi ne ocupăm cu superstiții păgâne!

Însă, dacă nu vorbim despre relele credințe și obiceiuri din viețile creștinilor, ele se înmulțesc. Și se înmulțesc pentru că sunt inventate mereu altele, pe măsura neștiinței lor teologice. Pentru că marea plagă a creștinilor ortodocși de azi e neștiința teologică. Neștiind ce spun Scriptura, Tradiția, dogmele, canoanele, slujbele Bisericii, oamenii își creează în mintea lor tot felul de explicații demonice, puerile la culme, prin care încearcă să aibă „o cunoaștere” a lumii.

Însă cunoașterea teologică și a lumii nu se naște din necunoaștere, ci din revelarea lui Dumnezeu și din experiența Sfinților Lui. Dacă dobândim această știință sfântă din Tradiția Bisericii, ca ortodocși care ne nevoim continuu să ne curățim de patimi și să ne sfințim, putem mai apoi să dialogăm, fără complexe, cu știința, cu filosofia, cu cultura lumii, pentru că știm care sunt fundamentele cunoașterii. Pentru că fundamentele cunoașterii umane sunt revelaționale și eclesiale. De la Dumnezeu și în Biserica Lui, alături de Sfinții Lui ajungem să cunoaștem cine e Dumnezeu, de ce a creat El lumea, care e scopul vieții noastre, ce se va petrece cu fiecare dintre noi și cu cosmosul în integralitatea lui.

Dacă nu acceptăm revelația lui Dumnezeu, adică ceea ce El ne-a arătat nouă, prin Sfinții Lui, ne predestinăm neștiinței și chinurilor veșnice, pentru că nu acceptăm să Îl cunoaștem pe El și comuniunea cu El.

Așadar, iubiții mei, când vorbim de praznicele lui Dumnezeu, de sărbătorile Lui, ele încep și se termină în Biserică și nu pe câmp, nu în pădure, nu aiurea!

Praznicele Lui sunt formate din slujbă și din pomeniri și din sfințiri și din predică și din nimic altceva. La mari praznice gustăm ceva împreună, și, în mod mai bogat, mâncăm împreună la hramul Bisericii, în Biserică sau în curtea Bisericii, dar praznicul nu e format din mâncarea de după Dumnezeiasca Liturghie, ci din Vecernia, Utrenia și Liturghia praznicului.

Praznicul e format din teologia lui și din modul în care noi o respirăm la slujbă, dar, mai întâi de toate, e format din închinarea și revărsarea noastră de inimă în fața lui Dumnezeu.

Prăznuirea e în lăuntrul nostru și în relațiile dintre noi, cei care slujim împreună, cler și credincioși.

Prăznuirea e a întregii Biserici și ea constă în bucuria și în sinceritatea și în adevărul și în frumusețea de suflet pe care cu toții le trăim.

Căci Îi slujim lui Dumnezeu și ne bucurăm cu El și între noi, slăvindu-L pe El pentru toate. Iar dacă facem toate acestea cu inimă curată, spovedită și împărtășită, atunci noi suntem în prăznuire, pentru că întreaga noastră ființă e o cântare duhovnicească adusă lui Dumnezeu, o frumusețe personalizată.

La mulți ani celor care îl aveți drept patron duhovnicesc pe Sfântul Ioan Botezătorul! Și să călătorim pe drumul postului până pe 29 iunie, de Sfinții Apostoli Petru și Pavel, când vom mânca de dulce, bucurându-ne. Amin!


[1] Sfânta Icoană am preluat-o de aici: http://www.parohiagherghiceanu.ro/images/parohiagherghiceanu/nodes/1549/original/nasterea-sf-ioan-botezatorul.jpg.

[2] Mineiul pe luna iunie, ed. BOR 1894, p. 225.

[3] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/John_%28given_name%29.

[4] Mineiul pe luna iunie, ed. BOR 1894, p. 225. [5] Idem, p. 228.

[6] Cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/02/25/predica-a-4-a-despre-teologia-sfantului-ierarh-caesarius-de-arles/.

[7] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Caesarius_of_Arles.

[8] Idem: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/sanziele-dragaica-noaptea-de-sanziene-ce-nu-ai-voie-sa-faci-540844.html.

[9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem.

[12] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98trumf.

[13] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnom.

[14] Idem: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/sanziele-dragaica-noaptea-de-sanziene-ce-nu-ai-voie-sa-faci-540844.html.

[15] Ibidem. [16] Ibidem.

[17] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 252. Poate fi downloadată de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2015/06/12/teologia-dogmatica-ortodoxa-vol-1/.

Did you like this? Share it:

Previous

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [14]

Next

Cartea care trebuie în metroul care trebuie

3 Comments

  1. Voicu Elena

    Da,aveți dreptate,se pune mult prea mult accent pe aceste denumiri străvechi,anticreștine și semnificația lor păgânească! Dar,aș dori să vă întreb,nu tocmai Biserica prin pomenirea lor în calendarul creștin-ortodox,și sincer mi se pare incredibil cum Nașterea Sf.Ioan Botezătorul apare echivalentul acestor Sânziene sau Pogorârea Duhului Sfânt cu Rusaliile,are o mare vină ??? Nu are niciun rost menționarea lor în calendarul Ortodox și până nu faceți ceva în acest sens nu se va schimba nimic. Cu respect…

  2. Ioana

    Sânzienele sunt draci. După cât știu eu românescul „sânziană” vine din latină „sancta Diana” aceasta fiind zeița vânătorii la romani. Iar zeii neamurilor sunt idoli și demoni, cum ne spune Scriptura, și împotriva lor au propovăduit Sfinții Apostoli și Mucenici și din cauza lor au murit în chinuri pentru că nu au vrut să se închine lor. Și iată-ne pe noi popor creștin ortodox de 2000 de ani, creștinați de Sfântul Andrei, cum ne batem joc de credința noastră și ne căutăm ursitul și facem jocuri diavolești când ar trebui să prăznuim pe prototipul pustnicilor isihaști la care alergăm, la Moaște, ca să ne vindece.
    Îmi aduc aminte de anul trecut când l-am sărbătorit pe Sfântul Antim Ivireanul că acesta predica împotriva horelor care se făceau duminica și a jocurilor populare cu dans și muzică (nu mai știu în ce predică daar pot să caut).
    Vă mulțumim că vă luptați pentru adevăr și ca Ortodoxia Părinților să iasă la lumină. Binecuvântați, Domnul să vă întărească și să vă ajute!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Aveți dreptate, doamnă Ioana! Amestecarea mitologiei cu credința creștină e inadmisibilă. Vă mulțumesc pentru comentariu și pentru rugăciune! Să aveți parte de multă bucurie și pace!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén