Prezentați prin două articole.
Primul: a împlinit ieri 65 de ani. Fost premier al României, profesor universitar, creator de online cu un public stabil și numeros: Prof. Dr. Adrian Năstase.
Al doilea: neurochirurg eminent și diacon ortodox: Prof. Diac. Dr. Ștefan Mindea.
Doi oameni care merită citiți, ascultați, apreciați și iubiți.
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Istoria începe de oriunde o privești
(vol. 5)
*
Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a.
*
101. Lolitele din Omulețul roșu
Doina Ruști, în romanul Omulețul roșu[1], ne vorbește despre curva protejată sau despre Lolita. Protejată de oameni în vârstă, care dețin puterea. Lolita primă este studenta lui Neica, integrată peste noapte în personalul editurii, „genul de femelă care se poartă acum: cu fizic de puştoaică fără ciclu, dar cu mişcări nostime, agresive şi mature”[2].
Lolita, pusă într-un poziție de decizie, devine „dominatoare”[3]. Însă are „faţă de copil răsfăţat, [știe doar] câteva lucruri învăţate pe de rost, plus [este expertă în] tutuirea adversarului”[4]. Iar pentru că nu știe că e penibilă, se prezintă ca „specialistă-n în Heidegger”[5].
Însă „Lolita e o păsărică incultă, dar care nu se lasă”[6]. Nu se lasă până nu își demonstrează prostia. Vrea să te încredințeze de faptul că e proastă, că e bâtă în discuția în cauză, dar vrea să o crezi expertă. De aceea și prozatoarea a folosit în mod intenționat substantivul păsărică, pentru că prin acest diminutiv a spus, deopotrivă, că Lolita e folosită doar pentru sex dar și că e o femeie proastă.
Numai că Lolita lui Neica e doar una dintre multele de azi, pentru că azi, subliniază Ruști, e vremea lolitelor[7], adică a curvelor atotștiutoare. Iar când „lolită hotărăşte […] hotărârile ei sunt literă de lege. Lolita discută cu aplomb absolut despre orice, are păreri filozofice, gândeşte repede, are fantezie, iar dacă un individ blazat şi plin de sine, care stă-n nădejdea lecturilor lui de tinereţe, cum este Neica, se întreabă meditativ oare ce-o fi vrut să înţeleagă Hegel când a zis Dumnezeu este Dumnezeu doar în măsura în care ştie el însuşi, Lolita trece la speculaţii ordinare, fără gânduri”[8]. Adică fără mustrări de cuget.
În fața altora, Lolita „priveşte cu seriozitate în ochii lui Neica, nu se uită pe sub gene, nu este indecentă, este copilul genial, serios şi interesat pe bune de filozofie. Îi aduce aminte bietului Neica să fie dascăl şi să se ruşineze că-l strânge şliţul”[9]. Însă pe Neica îl strânge șlițul…tocmai pentru că nu are raporturi intelectuale cu Lolita ci sexuale. Și de aceea a parașutat-o la editură: pentru favoruri sexuale. Dar ea mimează, în mod ridicol, statutul de angajat avizat, pentru ca oamenii să nu râdă de ea. Dar toți râd de Lolita, pentru că îi cunosc statutul real: acela de profitoare sexuală.
Lolita minte cu nerușinare, pentru că nu știe să muncească[10]. Ea dorește să parvină pe baza muncii altora[11]. Iar cel care o întreține, Neica, „bărbatul bătrân și în mod sigur urât mirositor”[12], e însă „prelucrat”[13] de către ea. Căci „scumpa Lolita” dorea să fure manuscrisul dicționarului, pentru ca să îl publice pe numele ei[14].
În cap. al 3-lea, autoarea însă încearcă să însiropeze imaginea Lolitei pentru ca să nu pară una sexistă. Pentru că ne spune că „o lolită nu e o curvă, ci doar o femelă în timpul ei”[15]. Însă femela la timpul ei sau femeia conștientă de sexualitatea ei, știe să profite când e vorba să se aranjeze la nivel social. Și aranjatul social pe bază de sex înseamnă tot…curvie.
Lolita nu „lucrează” numai la editură ci și la facultate. E asistentă universitară. Și asistenta este „o lolită subţirică și serioasă, cu figură de copil rău”[16]. Sau tocmai de aceea și asistenta universitară este lolită: pentru că și ea a ajuns la facultate după ce a trecut…și trece prin patul cuiva.
În cap. al 8-lea, Doina Ruști își amintește de „Neica și de lolita lui”[17]. Dar există o lolită și la Radio[18], în cap. al 9-lea al romanului, iar ea este o „femeie-copil genial, serioasă, preocupată de chestiuni sobre, dar care promite să presteze”[19]. Și prin a presta, autoarea o întoarce pe lolita la ocupația ei de bază: aceea de a fi o curvă.
Șefii, în același cap. 9, sunt „mameluci infecți”[20], ei fiind cei care…întrețin lolitele.
„Liza, lolita dracului”[21], a fost cu Lucian la Predeal[22]. Pe când în cap. al 15-lea apare „genul clar de lolită în vacanță”[23], care, de această dată, este scriitoare dar și asistentă la Litere[24]. Pe asistenta de la Litere o cheamă Crissina (poate Cristina), are „privirea dusă, vocea gravă şi carnea de pe picioare îi tremură în grupuri vineţii, dezvelită până aproape de şolduri. Duhneşte a vin, îmi dau seama că e uşor alcoolizată şi că de aici îi vine gravitatea”[25]. Gravitatea în vorbire.
Crissina e lolită pentru că „s-a învârtit bine ş-a prins un post de asistentă”[26]. Și după ce s-a învârtit bine prin patul celui care a făcut-o asistentă universitară, neștiind ce să scrie ca să publice și ea o carte, „a adunat cu răbdare scrieri de-ale studenţilor, în special lucrări de seminar, şi a încropit o carte de eseuri”[27]. Dar cartea ei s-a pierdut la editură[28]…Din acest motiv, autoarea pune ștampila pe Crissina: este „o lolită beată şi fraierită”[29].
În p. 120, lolita Crissina este „o jangheliţă”. Cred că a vrut să spună: o janghinoasă. Dar există și jangoliță, care înseamnă o „femeie înaltă, grasă și groasă”, cf. DAR 2002. Iar aceeași Crissina, în p. 411, este „o lolită decăzută”. Dar e decăzută, pentru autoare, nu din cauza curviei ci a beției, când decadența se bazează pe ambele patimi.
Crissina „spune[a] cu lejeritate vulgarităţi şi gugumănii”[30], dar, inexplicabil, e găsită moartă într-un lift și plină de sânge[31].
În pagina 426 apare „d-na Luminița”, care nu e declarată lolită dar, din tonul prozatoarei, ghicim că e din același mănunchi de femei. „D-na Luminița” predă la facultate, probabil tot la Litere, și era „o femelă care arăta ca o gâscă blazată”[32]. În loc de o voce profesorală, Luminița avea „o voce needucată, cu inflexiuni şi stridențe, şi un ton supărat, mai degrabă de om jignit iremediabil”[33].
[1] Doina Ruști, Omulețul roșu (roman), ed. a II-a, Ed. Vremea, București, 2012, 498 p. Downloadat de aici: https://www.bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Omuletul_rosu_Doina_Rusti.pdf.
[2] Idem, p. 6. [3] Idem, p. 7. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 8. [10] Ibidem. [11] Idem, p. 9. [12] Idem, p. 14. [13] Ibidem. [14] Idem, p. 15. [15] Idem, p. 22. [16] Idem, p. 23. [17] Idem, p. 53. [18] Idem, p. 59. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 60. [21] Idem, p. 80. [22] Ibidem. [23] Idem, p. 101. [24] Ibidem. [25] Ibidem. [26] Idem, p. 102. [27] Ibidem. [28] Ibidem. [29] Ibidem. [30] Idem, p. 411. [31] Idem, p. 419, 421. [32] Idem, p. 426. [33] Idem, p. 427.
Traduceri patristice
*
vol. 5
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*** 
Sfântul Augustin,
Episcopul Hipponei
(13 noiembrie 354-28 august 430,
pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)
*
Despre Sfânta Treime
[cartea a patra]
*
Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a.
***
Dar că [harul Duhului] a fost dat de două ori [, acest lucru] a fost, în mod cert, pogorământul unei semnificații despre care vom discuta, la timpul potrivit, pe cât va da Dumnezeu. Căci zicând Domnul, așadar: „pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl” (In. 15, 26), a arătat pe Duhul și al Tatălui și al Fiului. Dar, atunci când zisese: „Pe Care Îl va trimite Tatăl”, adăugase „în numele Meu” (In. 14, 26).
Totuși nu a zis: Pe Care Îl va trimite Tatăl de la Mine, [ci] într-un anumit sens a zis: „pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl”, arătând în mod clar că Tatăl este principiul [principium] întregii divinități [totius divinitatis], sau, dacă spunem mai bine, [al întregii] dumnezeiri [deitatis][1].
Așadar, Cel ce purcede de la Tatăl și de la Fiul[2], Se întoarce/ este trimis înapoi la Cel [ad Eum refertur] din Care este născut Fiul.
Și ceea ce spune evanghelistul [, că] „Duhul încă nu era dat, pentru că Iisus încă nu era proslăvit” (In 7, 39), în ce fel se înțelege decât în acesta, în mod sigur, că a fost o dare sau o trimitere a Duhul Sfânt, după proslăvirea lui Hristos, de un asemenea fel, în care niciodată mai înainte nu fusese?
Căci [nu se spune] că înainte nu era deloc [dat], ci că nu fusese [dat] în acest fel. Căci dacă înainte nu s-a dat Duhul Sfânt, de cine [atunci] fiind plini, au grăit Profeții? Când Scriptura spune clar și arată în multe locuri că ei au vorbit prin Duhul Sfânt. Când și despre Ioan Botezătorul s-a zis: „Se va umple de Duhul Sfânt încă de acolo, din pântecele maicii sale” (Lc. 1, 15). Iar Zaharia, tatăl său, s-a aflat plin de Duhul Sfânt, pentru ca să vorbească unele ca acestea despre el.
Și Maria [s-a umplut] de Duhul Sfânt, pentru ca să propovăduiască unele ca acestea despre Domnul, pe care Îl purta în pântece (cf. Lc. 1, 41-55).
De Duhul Sfânt [s-au umplut] și Simeon și Ana, încât să recunoască slava micuțului Hristos (cf. Lc. 2, 25-38).
Așadar, în ce fel „Duhul încă nu era dat, pentru că Iisus încă nu era proslăvit” (In 7, 39)”? Decât numai pentru că acea dare sau dăruire sau trimitere a Duhului Sfânt avea un anumit caracter al său [quamdam proprietatem suam] în însăși [această] venire, în genul căreia nu mai fusese niciodată.
Căci nicăieri nu citim despre oameni vorbitori în limbi pe care nu le cunoșteau, când a venit Duhul Sfânt în ei, precum s-a făcut atunci, când trebuia să fie dovedită venirea Sa prin semne sensibile, pentru ca să arate toate marginile pământului și pe toate neamurile, constituite în limbi diferite, că vor crede în Hristos prin darul Duhului Sfânt. Și ca să se împlinească ceea ce se cântă în psalm: „Nu sunt vorbiri și nici cuvântări, cărora să nu se audă glasurile lor. În tot pământul a ieșit sunetul lor și [până] în marginile sferei pământului cuvintele lor” (Ps. 18, 4-5, cf. VUL).
30. Și astfel, omul este unit Cuvântului lui Dumnezeu și într-un anumit mod amestecat, întru/ spre unitatea persoanei, când, venind plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu este trimis în această lume, făcut din femeie, ca să fie și Fiul omului pentru fiii oamenilor.
O persoană cu fire îngerească a putut, mai înainte, să-L prefigureze, pentru ca să Îl prevestească, fără să I se substituie [Lui], fără să fie El Însuși[3].
Capitolul XXI
Despre arătarea sensibilă[4] a Duhului Sfânt, fie prin vederea porumbiței (Mt. 3, 16), fie prin limbile de foc (Fapt. Ap. 2, 3), întrucât o creatură supusă [lui Dumnezeu] și slujitoare, prin mișcări și forme [schimbătoare] în timp, a arătat firea Lui neschimbabilă, împreună veșnică și egală cu a Tatălui și a Fiului, [și] întrucât [vreunul din chipurile respective[5]] nu era conjugat în unitatea persoanei Sale, precum trupul întru care a fost făcut Cuvântul (cf. In. 1, 14), [de aceea] nu îndrăznesc să spun că nu s-a făcut nimic de acest fel înainte[6].
Dar spun cu toată credința că Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, având una și aceeași fire, Dumnezeu Creatorul, Treimea atotputernică lucrează în mod nedespărțit.
Dar în acest fel nu poate fi arătată în mod nedespărțit printr-o creatură care este cu totul inferioară[7] și mai ales prin una care este [în aparență] trupească[8]. Precum prin glasurile noastre, care, desigur, sună trupește[9], nu pot să fie numiți Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt [deodată], [ci] doar [rostind fie- care nume] în intervalul său de timp și propriu, deosebit prin separare evidentă [de al celuilalt], [timp] pe care îl ocupă silabele fiecărui cuvânt în parte.
[1] Adevărații susținători ai lui Filioque, de mai târziu, nu vor mai spune că există un singur principiu în Sfânta Treime, ci vor vorbi de două principii.
[2] Dacă Tatăl este unicul principiu în Dumnezeire, cum se poate afirma atunci că și Fiul Îl purcede pe Duhul? Oare Sfântul Augustin nu își dădea seama de o contradicție atât de evidentă și de tulburătoare?
[3] Sfântul Augustin consideră că vederile profetice ale Sfinților Proroci din vechime au fost împlinite de Îngeri, care au prevestit astfel pogorârea și întruparea Fiului lui Dumnezeu.
[4] Nu este vorba de vedere obișnuită, ci tot de o vedere extatică, atât în cazul epifaniei de la Botez, cât și în cazul limbilor de foc, dar care, prin îngăduința lui Dumnezeu, a putut fi sesizată de mai mulți.
[5] Porumbița sau limbile de foc.
[6] Vrea să spună că pogorârea și întruparea Cuvântului nu este de același fel cu vederile care au indicat pogorârea Duhului la Botezul Domnului sau la Cinci- zecime. Acestea au fost vederi extatice care au arătat oamenilor, într-un anume fel, prin niște simboluri văzute, ceea ce se petrecea.
Însă Duhul Sfânt nu este nici porumbiță, nici limbi de foc, nici nu le-a asumat pe vreuna din acestea în persoana Sa, precum a asumat Hristos firea omenească.
De aceea, în Ortodoxie, este necanonică acea icoană a Treimii în care, alături de Hristos, apare Tatăl ca un bătrân și Duhul Sfânt ca o porumbiță. Pentru că atât bătrânul, cât și porumbița au reprezentat niște chipuri/ simboluri aparte în cadrul unor vederi extatice, ele neindicând nimic despre firea veșnică și neschimbabilă a Tatălui sau a Duhului Sfânt, ci doar revelând câte ceva despre lucrările Lor cu oamenii.
Și, cu toate că este necanonică, această icoană se regăsește în multe Biserici ortodoxe.
[7] În comparație cu Sfânta Treime.
[8] Care îmbracă o formă trupească.
[9] Au sunet material.
