Am prăznuit de curând nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Iar cântările de la slujbele adiacente ne-au reamintit împrejurările zămislirii sale minunate și ale nașterii sale. Și, pe când maica sa, Sfânta Elisavet, era în luna a șasea, a primit și Preacurata Fecioară bunavestire de la Arhanghelul Gavriil și astfel Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât și S-a sălășluit în pântecele ei.

Nu știm ce vârstă avea Sfânta Elisavet, dar ni se spune că i s-a dezlegat stârpiciunea pântecelui ei la bătrânețe. Trebuie să fi fost o vârstă destul de înaintată, din moment ce Sfântul Zaharias s-a arătat îndoielnic față de vestirea Arhanghelului (cf. Lc. 1, 18-20).

Nu știm dacă avea cumva 90 de ani, ca Sfânta Sarra, sau mai mult sau mai puțin…

Însă știm că Preacurata Stăpână avea 15 ani. Pentru că a fost adusă la templu la vârsta de 3 ani și a locuit acolo 12 ani până la Bunavestire.

Și aflăm că Preacurata s-a dus la ruda (verișoara) sa, Sfânta Elisavet, care era cu mult mai în vârstă decât ea, și că aceasta „cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău!  Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Lc. 1, 42-43).

De unde vedem că întâietate are sfințenia mai mare, atunci când există oameni duhovnicești care văd, prin harul Duhului Sfânt, ceea ce trebuie să vadă.

În mod aparent, avem o femeie bătrână care s-a închinat până la pământ în fața unei copile și s-a considerat nevrednică de întâlnirea cu ea.

Lucru anormal, dacă judecăm după aparențe și după ierarhiile din capul oamenilor…

Pentru că, deși toată istoria, viața și experiența ortodoxă sunt pline de paradoxuri, oamenii nu le iubesc deloc, nici până în ziua de astăzi, ci caută să se ghideze numai după conformitatea pe care și-au făcut-o ei în minte…despre cum trebuie să arate un sfânt, un om duhovnicesc, sau despre ceea ce trebuie să li se predice.

Cu alte cuvinte, căutăm și în cele duhovnicești tot conformism și tabloidizare…nu un răspuns neașteptat de la Dumnezeu.

Pentru că atunci când cauți cu adevărat…aștepți cu înfrigurare fără să cunoști mai dinainte ceea ce ți-a pregătit Dumnezeu.

Crezi că El ți-a pregătit ceea ce este mai bine pentru tine…dar aștepți orice El are să-ți spună sau să-ți arate sau să-ți dea…fără să știi ce este aceasta.

Căci dacă tu cunoști mai înainte care este voia lui Dumnezeu cu tine sau ce răspuns are El pentru o anumită nevoie a ta, atunci ce nevoie mai ai…să cauți luminare?

Înseamnă că Îl întrebi de flori de măr sau că…tu Îi indici Lui ce trebuie să-ți spună.

Iar asta nu se numește căutare, ci autosuficiență și infatuare.

Pentru că mulți spun că pleacă în căutare de părinți sau de lucruri duhovnicești, neavând nicio așteptare înfrigurată și nicio rugăciune în suflet pentru a afla voia paradoxală a lui Dumnezeu cu ei.

Ei știu foarte bine, de dinainte, ce vor și pentru ce se duc unde se duc, căutând numai ceea ce concordă cu imaginea lor mentală.

Și așa citești, în viețile Sfinților, și vezi cum de-a lungul secolelor întregi de Creștinism, creștinii noștri au făcut și fac mereu aceleași erori cu oamenii Sfinți.

Vezi cum oamenii care pretind că sunt hrăniți cu teologie ortodoxă și cu hagiografii repetă orbește aceleași tâmpenii pe care le-au mai făcut și mulți alții, înaintea lor, doar pentru că le e foarte greu să deschidă puțin mai mult ochii și inima și să asculte mai mult de Dumnezeu, oricât de paradoxal sau anormal li s-ar părea, și mai puțin de „râvna indescriptibilă” de care socotesc ei că ascultă.

Pentru că e foarte ușor, după cum vedem astăzi la tot pasul, să confunzi pizma și cruzimea din inima ta cu râvna pentru Dumnezeu. Căci „vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (In. 16, 2).

Și aceasta se întâmplă pentru că oamenii nu cântăresc bine roadele duhovnicești, ci socotesc adesea roade pe cele care sunt mai puțin sau chiar numai în aparență, pentru că le măsoară în mod tabloid, iar nu prin simțirea harului, pe care nu îl cer și nici nu îl așteaptă, cu adevărat, ca să le deschidă ochii și să le trezească conștiința.

Adică nu așteaptă să se întâmple nimic minunat în viața lor și a lumii…La nicio surpriză dumnezeiască…mai mare decât ceea ce știu ei și se așteaptă să se petreacă.

Și, deși spunem că suntem ortodocși și nu neoprotestanți, mulți avem mai degrabă o raportare raționalistă și foarte calculată față de tot ceea ce se petrece în jurul nostru.

Însă Dumnezeul nostru e paradoxal pentru rațiunea omenească și toate câte a făcut și face pentru mântuirea noastră sunt paradoxale, tocmai pentru a ne smulge din încrederea noastră orbească în liniaritatea judecății noastre.

Noi, ortodocșii, care ne închinăm la Sfintele Icoane, credem și în rugăciunea fără imagini, despre care ne-au vorbit atât de mult Părinții noștri isihaști. Pentru că imaginile mentale sunt anti-iconice. Căci, deși sunt imateriale, sunt proiecțiile noastre false despre realitatea duhovnicească, sunt profund telurice și grosiere.

Icoanele sunt paradoxale, pe când falsele icoane mentale sunt imaginații pământesc-conformiste, descriind o realitate pe care preferăm să ne-o conturăm în cap ficțional, în loc să primim de la Dumnezeu înțelegerea celei duhovnicești.

Did you like this? Share it: