[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a.

*

„Pentru filosofie, timpul înseamnă moarte”, însă pentru teologie moartea e în relație cu persoana și nu cu timpul, p. 249. Iar „omul nu se poate nega pe sine însuși”, p. 250, și el experiază lumea „ca pe ceva deosebit de sine”, p. 250-251.

Părintele Remete subliniază faptul că „numai teologia…poate să găsească un sens și o rezolvare” a morții, p. 252, pentru că moartea „a fost asumată de însuși Dumnezeu”, p. 257.

Prohodul Domnului este o „expresie indiscutabilă a Sfintei Tradiții” a Bisericii, p. 257.

Însă „înțelegerea creștină a morții este unică și totală nu numai pentru că este singura în care Dumnezeu asumă moartea, ci mai ales pentru că este singura în care omul biruiește moartea”, p. 258-259.

Heidegger considera timpul finit, p. 266, dar „nu recunoaște[a] eternitatea”, p. 266. Pentru că el considera că „filosofia nu poate vorbi despre eternitate”, p. 275.

Pentru Lévinas „moartea impune solidaritatea, responsabilitatea sau legătura inalienabilă a omului cu semenii săi”, p. 279.

Credința noastră în nemurire este „o certitudine teologică”, p. 288.

Partea a doua a cărții începe în p. 289: Ființă, rațiune, înțelegere, cunoaștere și viață. Și primul segment al acestei a doua părți este cel intitulat: II, 1. Ființă, rațiune, intelect, raționalitate.

Pentru teologia ortodoxă „organul cunoscător al sufletului este mintea…care lucrează prin rațiune”, p. 295. Însă în aceeași p. 295, autorul numește drept „sfânt” pe episcopul romano-catolic Francisc de Sales care a trăit în sec. 16-17.

Lotze considera drept rătăcirea cea mai ciudată a omului îndoiala față de propria sa existență, p. 296.

Raționalitatea e doar personală, p. 298. Iar ea „nu oferă numai informație ci și relație vie”, p. 299.

II, 2. Logosul și logosurile: Dumnezeu, omul și lumea începe în p. 303.

În p. 304, autorul se îndoiește de titulatura de „epocă postmodernă” pentru lumea noastră, pentru că „o asemenea încercare este cu totul iluzorie și sinucigașă; omul nu poate trăi fără sens, adică fără raționalitatea existenței: nu poate trăi sinucigându-se”, p. 304.

Însă o mare parte din populația lumii trăiește azi fără apelul la teologie și Biserică. Pentru că nu îi mai interesează unde se duc după moarte, ci să trăiască aici bine, prosper. Așa că postmodernitatea nu e doar teoretizată ci e trăită ca atare. Ea e un fapt de viață. Și viața postmodernului este indiferența totală față de sens, față de valoarea veșnică a omului, față de Dumnezeu. Prezenteismul e filosofia de viață a postmodernității.

Referindu-se la expresia „E deștept al dracului!”, Părintele George afirmă că „inteligența diabolică, oricât de iscusită ar fi, este tot prostie în ultimă instanță. Căci răutatea este prostie în sine, adică neînțelegerea sensului și realității ultime”, p. 304.

Pentru filosofie însă rațiunea este un „bine impersonal”, p. 304 și nu personal ca în teologie. Căci pentru noi Logosul e Fiul lui Dumnezeu, p. 305.

În p. 306 autorul are o formulare nefericită: „Din momentul în care S-a întrupat în persoana lui Iisus din Nazaret”, dând o mărturie nestoriană în hristologie, atâta timp cât Fiul (o persoană) S-a întrupat în Iisus din Nazaret (o altă persoană). Însă Fiul lui Dumnezeu întrupat este Iisus din Nazaret și nu sunt două persoane într-un singur trup. Sper să fie doar o simplă scăpare a autorului…

Tot în p. 306 nu pot fi de acord cu sintagma „patristică târzie”, în care e înglobat Sfântul Νικήτας Στηθᾶτος. Căci dacă sec. 11 ne oferă deja o patristică „târzie” înseamnă că Sfinții Părinți „s-au terminat” pentru autor în primul mileniu. Cei din al doilea mileniu nu mai sunt Sfinți Părinți? Ei nu mai au niciun aport pentru teologia Bisericii? Însă Biserică îi recunoaște ca Sfinți Părinți ai Bisericii pe toți Sfinții de până azi ai Bisericii și de la toți putem învăța teologie și viață ortodoxă.

„Teologia arată…că rațiunea umană e ininteligibilă și ne-afirmabilă fără lumina Rațiunii Supreme, a lui Dumnezeu: nu Rațiunea Supremă se vede în lumina rațiunii umane, ci logosul uman e real întrucât e fundamentat în Dumnezeu, Logosul Absolut”, p. 309.

În p. 311, Ioan al Crucii e cinstit ca „sfânt” de către autor. Se pare că autorul nostru îi consideră „sfinți” și îi cinstește ca atare și pe cei pe care catolicii „i-au canonizat” după 1054. Care e un lucru grav pentru un teolog ortodox și pentru un profesor de teologie.

Însă îi dau dreptate întru totul autorului în afirmația următoare: „Ceea ce este deosebit și excepțional la Sfântul Maxim [Mărturisitorul] este grija [sa] de a distinge identitatea sau specificul fiecărei raționalități în același timp cu unificarea lor în Rațiunea supremă, și totodată acuitatea cu care percepe unitatea în diversitate sau armonia în specificuri, atât rațional cât și ființial. Nimeni n-a precizat mai exact și mai organic distincția și totodată cuprinderea tuturor în elanul vital al Logosului Suprem”, p. 315.

În p. 315-316 autorul citează două cântări liturgice, pe când, anterior, a citat din Rilke, Eminescu și Blaga, p. 310.

Însă, ca și Părintele Stăniloae, citează cântările liturgice după cărțile de cult în uz, fără să citeze ediția folosită și fără să se ducă la edițiile grecești ale cărților noastre de cult, ca să vadă dacă textul nostru corespunde…cu textul grecesc. Pentru că textul nostru liturgic, adesea, nu corespunde cu textul grecesc, după care se presupune că a fost tradus. Adică citează neștiințific cultul Bisericii, ca și Părintele Stăniloae, deși cultul Bisericii e tot la fel de teologic ca tratatele Sfinților Părinți.

Tot la fel, când vrei să citezi un poet, trebuie să dai și ediția citată pentru ca să fii credibil. Nu poți fi credibil doar la filosofi și teologi dar nu și la poeți și la cărțile de cult.

Mai pe scurt, sfatul meu pentru teologi e acesta: să își citeze toate sursele, cu onestitate, pentru ca să putem să îi urmărim la modul transparent. Pentru că pe mine mă interesează să văd sursele citate și modul în care au fost interpretate sursele dar și modul în care autorii și-au tradus textele din alte limbi. Fiindcă toate acestea ne spun despre modul în care ei s-au implicat în scrierea cărții.

Căci Părintele Remete, spre exemplu, a folosit cel mai adesea traduceri românești pentru filosofii citați și nu și-a pus deloc problema să facă critică textuală pe traduceri. Adică să ia traducerea românească și să o confrunte cu originalul german sau grec. Sfinția sa e traducător de limbă germană și mă așteptam ca la Heidegger sau la Nietzsche să confrunte traducerea cu originalul și n-a făcut-o.

De aceea, eu mă bucur mult de efortul său filosofico-teologic din aceste două volume publicate până acum, îl consider o realizare extraordinară a teologiei românești, însă asta nu mă face să nu văd faptul că autorul a citat texte neverificate la problematica de fond. A citat din Plotin, a citat din Platon, a  citat din Heidegger, a citat din Nietzsche, din mulți alții, dar n-a cunoscut deloc textul cărții lor în original. Deși greaca, latina, germana sunt limbi pe care le acoperă.

Însă această verificare l-ar fi întârziat mult în scris. Dar l-ar fi făcut să fie mai aproape de cerințele de acum ale modului în care se scrie teologie. Pentru că autorul își dorește, în mod evident, să îl continue pe Părintele Stăniloae dar…ca în anii 70 ai secolului al 20-lea și nu ca astăzi.

Exigențele în teologia științifică au crescut mult și fără munca pe texte nu mai poți fi credibil. Comentariul teologic trebuie să plece de la texte, cunoscute și traduse acurat, și nu să survoleze pe deasupra lor sau să le folosească în mod tangențial.

E adevărat faptul că Părintele Dumitru Stăniloae a adus o contribuție importantă în teologia românească prin ocuparea sa de „legătura rațiunilor lumii cu Dumnezeu”, p. 317. Însă trebuie să precizăm faptul important și anume că elaborarea sa teologică e un comentariu la teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul referitor la această problemă. L-a tradus pe Sfântul Maxim și l-a comentat în cunoștință de cauză. Tocmai de aceea, știind textul maximian în original a putut să îl comenteze și să îl actualizeze. Lucru care îmi confirmă afirmația anterioară: că până nu ajungem să traducem textele sau să le verificăm nu putem fi credibili în teologia de azi.

Pentru că noi scriem în română…și ni se pare că putem folosi orice traduceri din Sfinții Părinți și dacă le cităm, îi cităm pe Sfinții Părinți. Dar cei care scriu în greacă și în arabă și în rusă și în sârbă și în chineză și în engleză…se duc la textele sursă și văd că noi nu le-am cunoscut. De aceea, când ajung să cunoască și textele noastre teologice din română, înțeleg că ele nu au nicio importanță teologică pentru că s-au făcut în necunoștință de cauză.

Dar dacă vrem să scriem o teologie compatibilă cu a celorlalți teologi ortodocși din alte părți ale Biserici trebuie să cităm și să cunoaștem textele sursă în original.

În p. 319, autorul subliniază o altă contribuție a Părintelui Stăniloae: „deplina raționalitate a lumii și omului și garanția sensului lor se vede numai prin Iisus Hristos”. Însă și această nouă contribuție stăniloesciană e un comentariu patristic actualizat. L-a tradus pe Sfântul Atanasie cel Mare și a actualizat hristologia acestuia.

Adică Părintele Dumitru i-a tradus pe Sfântul Maxim și pe Sfântul Atanasie, ei l-au fascinat, l-au făcut să gândească în felul lor și de aici a început reactualizarea lor. Bineînțeles, aportul personal al Părintelui Stăniloae este incontestabil. Însă teologia lui a pornit de la câțiva Sfinți Părinți pe care i-a tradus și cu a căror teologie el a dialogat la modul creator. Lucru pe care fiecare dintre noi trebuie să îl facem la modul nostru propriu. Dar pentru a face asta trebuie să cunoști textul, ce spune de fapt Sfântul respectiv, pentru ca el să stârnească în tine o direcție personală de studiu și de scriere.

Did you like this? Share it: