Iubiții mei[1],
în slujba zilei de 28 iunie, din Minei, în ed. BOR 1894, găsim expresia: „poezirea înșelăciunii celui strein”[2]. O expresie care mi s-a părut potrivită pentru începutul acestei predici. Pentru că ne vorbește, deopotrivă, despre intenția fundamentală a demonilor vizavi de noi (ei ne urăsc), dar și despre punerea în practică a dorințelor lor vizavi de noi (ei caută să ne înșele).
Căci cel străin este diavolul, iar prin poezire se înțelege meșteșugirea, punerea la cale, în mod îndelung, a unui plan de păcătuire a noastră. A unei mari înșelări demonice.
De aici: „meșteșugirea înșelăciunii celui străin”. Pentru că diavolul ticluiește/ pune la cale/ meșteșugește înșelări pentru noi.
Și ceea ce el pune la cale sunt lucruri anapoda, împotriva binelui, împotriva rațiunii, însă făcute în mod ingenios.
De aceea, el îți stârnește curiozitatea.
Te face să vrei să încerci.
Să încerci…cu prețul încremenirii tale în înșelare, adică în consimțirea cu planul lui, cu sentimentele lui, cu gândurile pe care el ți le infuzează în sufletul tău. Căci demonii apelează la o ingeniozitate întunecată, hulitoare, pervertitoare…și prin care noi ne vătămăm profund interior.
Căci păcatele sunt neraționale, dar îmbracă aparența binelui. Iar patimile sunt „necuvântătoare”[3], sunt non-doxologice. Ele nu vorbesc despre Dumnezeu, ci împotriva Lui. Ele nu sunt conform rațiunii, ci împotriva rațiunii.
Dar dacă acceptăm ca „rațională” non-raționalitatea demonică a înșelării, non-raționalitatea lor, lipsa lor de minte luminată devine mintea noastră stricată.
Iar dacă experiență mistică întâlnim mai greu, pentru că ea presupune o înaintare continuă pe calea sfințeniei, experiență demonică întâlnim la tot pasul în Biserică și în afara ei. Pentru că ai experiență demonică prin păcătuire.
Orice om, credincios sau nu, poate vorbi lucruri în cunoștință de cauză despre experiența demonică, pentru că cunoaște păcatul. Îl cunoaște în el însuși, nu doar din auzite. Și când curvește, când minte, când înșală, când ucide, când fură, când instigă la corupție, când disprețuiește cele sfinte, el are anumite trăiri în ființa lui.
Trăiri care sunt complet diferite de cele duhovnicești. Căci, pe când cele duhovnicești sunt trăite din cauza harului dumnezeiesc și a conlucrării noastre voite și conștiente cu harul dumnezeiesc, trăirile demonice sunt consecințe ale păcatului și ale împreunării sufletești cu demonii.
Iar dacă binele pe care îl facem ne bucură, ne întărește în smerenie, ne curățește interior, ne luminează, ne împlinește cu totul, răul pe care îl facem în ființa noastră ne zbuciumă, ne neliniștește, ne însingurează, ne face nemilostivi, certăreți, avari, lascivi, înfumurați, ne umple de frică, de neîncredere, de obsesii. Și obsesiile sunt reale, pentru că sunt produse de demoni și nu sunt datorate unor halucinații, ele având rolul de a ne ghetoiza în propriul nostru trup. Pentru că atunci când sufletul nostru se înfricoșează și se teme de oricine și de orice, când se teme de oameni și de nou, de posibile atacuri fizice asupra noastră, devine prizonier în propriul său trup.
Și înșelarea demonică tocmai asta înseamnă: necomunicarea reală cu cineva și considerarea unui gând demonic drept centrul vieții noastre.
Spre exemplu, cineva poate trăi la un moment dat o apariție demonică, sub o anume formă, datorită încrederii nemăsurate în sine, prin care demonul să îi spună sau să îi sugereze că a primit „un dar” anume. Și „darul” dat de draci ar putea însemna: „a ști” o limbi străină fără să o fi învățat vreodată sau a avea „puteri paranormale” sau „a cunoaște” viitorul sau „a putea” să scrii sau să cânți sau să sculptezi la modul genial. Înșelări demonice pe care filmografia contemporană le exploatează din plin și care par cool la televizor. Însă ele nu sunt deloc „drăguțe” în realitate, ci satanizante.
Și în urma primirii acestui „dar”, cel în cauză începe „să uimească” prin ceea ce poate să facă și, totodată, încrederea lui în sine se umflă continuu.
Pentru că el poate să ajungă să scrie ceea ce alții nu pot, el poate să zboare, el poate să apară și să dispară, el poate să facă „minuni” prin care să îi prostească pe creduli și să îi facă să îl urmeze.
Un înșelat de demoni, beneficiind de ajutorul lor direct, se poate „impune” în multe feluri în fața oamenilor, dar nu și în fața oamenilor duhovnicești, care înțeleg drama lui. Pentru oamenii care înțeleg în mod real înșelarea lui, el este un om vrednic de milă și nu de laude.
Însă până când dă el de oameni cu scaun la cap, mii de oameni îl vor ovaționa. Pentru că se vor regăsi în înșelarea lui. Căci înșelarea lui este și înșelarea lor. Cu toții slujesc, mai mult sau mai puțin conștient, demonilor, prin patimile și păcatele și încrederile lor demonice în ei înșiși.
Iar Evanghelia de azi [Mt. 8, 28-34; 9, 1] arată înșelarea demonică și demonizarea în adevărata ei realitate.
Pentru că înșelarea demonică e începutul demonizării, e momentul când îi accepți pe demoni ca și când ar fi Îngerii lui Dumnezeu, iar demonizarea este sălășluirea demonilor în om și exacerbarea manifestării demonilor în om. Căci cei doi demonizați [δύο δαιμονιζόμενοι] ieșeau din morminte [ἐκ τῶν μνημείων], fiind foarte violenți [χαλεποὶ λίαν] [Mt. 8, 28, BYZ].
Pentru că l-a început totul a părut „o joacă” înfrățirea cu demonii, și „joaca” s-a transformat într-o robie dezumanizantă. Și până nu trăiești, cu toată ființa ta, ce înseamnă înșelarea demonică și demonizarea, nu înțelegi ce înseamnă răutatea și perversitatea demonilor. Nu înțelegi de ce vor ei să te mintă prin orice patimă: pentru că vor să te robească, să te posede, să te desfigureze interior. Să facă din tine o epavă, o cârpă de șters pe jos…
Însă la început e păcătuirea, multă și deasă, fără pocăință. Căci „mulți bolnavi [din cauza păcătuirii] nici nu știu că sunt bolnavi [, nu își conștientizează boala sufletească]. Răutatea este boală a sufletului, iar înșelarea [este] pierderea adevărului [din suflet]. Foarte mulți, molipsiți de aceste boli [ale patimilor], trâmbițează că sunt sănătoși, fiind lăudați de mulți.
[Dar] dacă sufletul nu se va vindeca de răutate și nu va dobândi sănătatea cea după fire întru care a fost zidit, de nu se va fi renăscut [se va renaște] întru sănătate de către Duhul, omului nu-i este cu putință să dorească ceva mai presus de fire, propriu Duhului, fiindcă sufletul, câtă vreme este bolnav din pricina patimilor, nu e în stare a simți cu simțirea sa ceea ce e duhovnicesc și nu poate să dorească ceea ce e duhovnicesc”[4].
Dar sănătatea după fire a sufletului, pentru Sfântul Ignatie, înseamnă curățirea sufletului nostru de patimi, iar dorirea lucrurilor celor mai presus de fire înseamnă simțirile și vederile dumnezeiești.
În Viața Sfântului Isaachie Zăvorâtul ni se spune cum a fost înșelat el de doi demoni, care s-au prezentat ca „Îngeri de lumină”. Și redau pasajul extins, nu fragmentar, pentru ca să vedem ce au făcut demonii din el, după ce el i-a acceptat ca „veridici”:
„Într-o noapte, în timp ce Fericitul făcea obişnuitele sale metanii şi spunea psalmii Miezonopticii, a simţit o mare oboseală şi cum puterile îl părăseau, a stins lumânarea şi a şezut.
Şi iată! Deodată întunericul chiliei a fost luminat de o lumină mare! Ce fel de lumină era aceea…? Puternică şi orbitoare ca şi cea a soarelui! Cuviosul a fost nevoit să-şi închidă ochii, neputând să privească liber. În aceeaşi clipă au apărut înaintea lui doi tineri frumoşi cu feţe luminoase.
– „Isaachie, i-au spus cuviosului, suntem îngeri şi am venit să te anunţăm, că, iată, vine Hristos la tine, împreună cu alţi îngeri ai cerului”.
Sărmane omule, al lui Dumnezeu! De unde să-ţi dai seama că în faţa ta erau doar nişte demoni, care veniseră să te înşele! Ai uitat că Satana poate să se prefacă şi «să se înfăţişeze ca înger de lumină şi că slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii (II Corinteni 11, 14, 15.)»?…
Şi-a ridicat deci Cuviosul ochii cu greutate şi ce să vadă! O mulţime de demoni, pe care acesta i-a confundat cu îngerii, cu feţe luminoase, şi între dânşii era unul a cărui faţă strălucea mai mult decât a celorlalţi, iradiind raze luminoase.
– „Isaachie! i-au strigat demonii. Iată-l pe Hristos! Cazi ca să i te închini!”.
Cuviosul, fără să poată distinge înşelăciunea cea diavolească, a uitat să invoce ajutorul Domnului sau să-şi facă semnul Sfintei Cruci, care-i împrăştie pe diavoli. A căzut deci nefericitul şi s-a închinat diavolului ca şi cum ar fi fost Hristos!
În aceeaşi clipă demonii au început să scoată îngrozitoare strigăte de bucurie şi de victorie, strigând biruitori:
– „Al nostru eşti, Isaachie! Al nostru eşti!”.
Apoi l-au înşfăcat pe Cuvios, l-au pus să stea jos pe pământ şi s-au adunat în jurul său. Dintr-o dată chilia s-a umplut [în mod] sufocant de demoni. Atunci cel care se prezentase ca fiind Hristos a spus:
– „Luaţi instrumentele! Apucaţi tobele! Cântaţi sărbătoreşte! Iar Isaachie să ne danseze!”.
S-au înfăţişat deodată mulţi diavoli având în mâini instrumente muzicale şi au început să cânte o muzică asurzitoare şi tulburătoare, cu adevărat demonică. În aceeaşi vreme ceilalţi diavoli l-au ridicat pe Cuvios şi l-au forţat să danseze împreună cu dânşii în ritmul nebunesc al acelei muzici. Dansul acela a ţinut multe ore.
Tot atât de mult a ţinut şi bătaia de joc a demonilor faţă de Cuvios. După ce l-au chinuit în acest hal, l-au trântit jos aproape mort şi au dispărut. Se făcuse deja dimineaţă.
Cuviosul Antonie a venit la ferestruica micii chilii, aducând ca întotdeauna un pic de pâine şi apă.
– „Binecuvântează, Părinte Isaachie!”, a spus cu voce înceată.
Nu a auzit însă niciun răspuns.
– „Părinte Isaachie, binecuvântează!”, a spus din nou şi mai puternic de această dată.
Tăcere.
Cuviosul Antonie mai repetă de două, trei ori salutarea aceasta. Din chilie nu se auzea însă nici cel mai mic zgomot. A crezut atunci că Fericitul Isaachie şi-a predat sufletul său Domnului.
A anunţat atunci să vină Cuviosul Teodosie şi ceilalţi fraţi de la Mănăstire.
Şi într-adevăr, peste puţin timp au venit fraţii, au spart zidul de la intrarea în chilie şi l-au tras afară pe Cuvios, crezând că este mort. Când l-au scos însă afară şi-au dat seama că încă mai trăia. Abia mai respira. Trupul său era însă înlemnit, incapabil să facă şi cea mai mică mişcare. Gura îi era pe jumătate deschisă.
Ochii mari deschişi, cu privirea pierdută. Şi-au dat seama curând că nu se mai putea intra în legătură cu dânsul. Nu putea vorbi şi nici nu înţelegea ceea ce i se spunea.
Cuviosul Antonie a înţeles foarte curând că monahul zăvorât fusese atacat de către diavoli. Din acea clipă l-a luat lângă sine în chilie şi l-a îngrijit, depunând mult efort. Iar atunci când a fost nevoit să fugă din Kiev, prigonit fiind de domnitorul Iziaslav, l-au îngrijit în continuare cuviosul Teodosie împreună cu ceilalţi fraţi din obşte. L-au luat la obşte şi s-au chinuit zi şi noapte ca să-l facă bine şi să-l readucă în simţiri.
Nefericitul Isaachie era într-adevăr într-o stare jalnică. Dezintegrat sufleteşte şi trupeşte, surd şi mut, nu putea să se mişte absolut deloc, nici măcar să se întoarcă pe o parte.
Era tot timpul întins şi nemişcat, având răni pe tot corpul. Cu toate acestea, cu multă dragoste frăţească-l îngrijeau, îl spălau şi-l hrăneau fraţii din obşte, în frunte cu cuviosul Teodosie. Nu putea nici măcar să mănânce. Cu multă greutate abia reuşeau să-i toarne în gura pe jumătate deschisă diverse mâncăruri lichide, pe care cu dificultate le înghiţea”[5].
Și astfel am aflat că demonii apar la noi în mod înșelător și pretind că sunt „buni”, după care ne îmbolnăvesc și ne rănesc.
Fapt pentru care este de admirat sănătatea fizică, robustă, a celor doi demonizați din Evanghelia de azi, care, în ciuda faptului că locuiau în morminte [Mt. 8, 28] și erau posedați de mulți demoni [Mt. 8, 29], n-au murit din cauza unei asemenea presiuni demonice exercitată înăuntru ființei lor.
Însă demonii, care au intrat în porci cu îngăduința Domnului [Mt. 8, 32], știau cine sunt și ce îi așteaptă. Pentru că ei strigă către Domnul și Îi spun: „Ce [este] nouă și Ție, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu [Τί ἡμῖν καὶ σοί, Ἰησοῦ υἱὲ τοῦ θεοῦ;]? Ai venit aici, [mai] înainte de vreme, [pentru] a ne chinui pe noi [Ἦλθες ὧδε πρὸ καιροῦ βασανίσαι ἡμᾶς;]?” [Mt. 8, 29, BYZ].
Însă demonii, în mod insolent, fără rușine, în prima întrebare, afirmă că nu există nicio legătură între ei și Hristos. Ca și când nu Hristos i-a creat pe ei, ci s-ar fi creat de la sine.
Pe când, în a doua, ei afirmă contrariul: nu numai că există o legătură între El și ei, pentru că El e Creatorul și ei sunt creaturile Lui, chiar dacă s-au întunecat prin alegere liberă, ci și faptul că El îi va chinui pe ei veșnic. Iar acum…era mai înainte de vreme, pentru că lumea nu s-a transfigurat încă. Căci demonii știu când începe chinul lor veșnic: după Judecata finală.
Dar acum, în timp, în istorie, când mântuirea oamenilor e în plină desfășurare, demonii încearcă în chip și fel să oprească mântuirea lor. Nu caută să se pocăiască pentru ca să fie iertați de Dumnezeu, ci demonii caută să atragă pe cât mai mulți la ei, în Iad.
Și lupta aceasta continuă dintre noi, cei credincioși, și demoni, se numește război duhovnicesc. Pentru că nici noi nu îi lăsăm pe demoni să se bucure, ci ne luptăm cu ei cu armele duhovnicești ale Bisericii, care sunt dreapta credință și dreapta viețuire ortodoxă.
Însă, dacă nu luptăm împotriva demonilor, ne vom munci alături de ei…Și nu o clipă, ci veșnic…
Într-o mărturie recentă de moarte clinică, a Monahiei Teodora, Pustnica, aceasta ne spune cum a făcut experiența Iadului și a Raiului: „După ce am murit, au venit demonii şi m-au luat cu ei în Iad – şi ce am văzut acolo şi ce am simţit este greu de exprimat în cuvinte şi necuprins de mintea omenească.
De deznădejdea ce m-a cuprins, am început să urlu de durere şi mă rugam Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Iacob să mă scoată din acea muncire înfricoşată.
Vai, părinte, pentru o dulceaţă trecătoare a păcatului şi dezmierdare înşelătoare, ne facem singuri pricinuitori de pierzare, neştiind ce ne aşteaptă!
Acolo, Părinte, am văzut arhierei, preoţi, arhimandriţi, stareţi şi călugări din neamul nostru, care se munceau mai mult decât toţi, ca unii ce au ştiut voia şi poruncile lui Hristos, dar nu le-au împlinit.
După un timp, a apărut Maica Domnului cu Sfântul Ioan Iacob, cu multă slavă şi lumină, şi m-au scos din acele chinuri, spunând către demoni: „De ce aţi răpit acest suflet fără să fie judecat?”.
Imediat Maica Domnului a dispărut şi am rămas singură cu Sfântul Ioan, într-o câmpie întinsă şi înverzită. Sfântul Ioan m-a dus să vizitez locaşurile Drepţilor şi, mergând, am văzut multe frumuseţi de nedescris şi de neînchipuit ale Raiului”[6].
Și observăm din descrierea ei cum sufletul, despărțit de trup, are memorie și cunoaște cele pe care le vede și resimte durerea și bucuria cu mare intensitate. Că Iadul și Raiul sunt două locuri și stări ale veșniciei, în care acum se află suflete ale oamenilor, iar după învierea de obște vor fi oameni în integralitatea lor, transfigurați, și ele nu sunt „ficțiuni teologice”.
Însă, spre exemplu, teologia adventistă vorbește despre starea sufletului după moarte ca despre „o stare de inconștiență temporară în timp ce persoana așteaptă învierea. [Fapt pentru care], în repetate rînduri, Biblia numeşte această stare intermediară somn”[7]. Adică adventiștii înțeleg în mod literal moartea ca somn, adică ca stare de inconștiență a sufletelor.
Dar cei care au avut experiența vederii Iadului și a Raiului vorbesc despre suflete conștiente în amândouă locurile veșnice.
Adormirea se referă la moartea fizică, prin care trupul e îngropat. Însă sufletul nu „doarme” în Iad sau în Rai, ci el e conștient de sine și de locul unde se află. Dar mai ales e conștient de faptul că locul în care se află e o consecință directă a vieții lui de pe pământ și nu e „o întâmplare”.
Pe baza stipulării acestei utopice „inconștiențe” a sufletelor, adventiștii neagă orice viață personală a sufletelor după moarte, în veșnicie. Astfel „explică” ei „de ce nu avem nevoie de Sfinți” și „de ce nu avem nevoie de pomenirea celor adormiți”.
Și considerând Hadesul/ Iadul drept mormântul[8], adventiștii consideră că „cel mort va rămîne în starea de inconştienţă, în mormînt, pînă la înviere, cînd mormîntul (hades) va da înapoi morţii lui (Apoc. 20, 13)”[9].
Așadar, pentru adventiști, doar Dumnezeu și Îngerii sunt vii în veșnicie, pentru că sufletele oamenilor „dorm”, sunt „inconștiente” până la a doua Sa venire întru slavă.
Iar la a doua Lui venire întru slavă, adventiștii spun că „El va reveni, morţii neprihăniţi vor fi înviaţi şi împreună cu neprihăniţii cei vii vor fi glorificaţi şi luaţi la cer, dar cei nelegiuiți vor muri”[10]. Cu alte cuvinte „doar adventiștii” vor fi slăviți, pe când ceilalți…vor fi nimiciți.
Pentru că, spun ei, „moartea a doua este pedeapsa finală a păcătoșilor nepocăiți – toți aceia ale căror nume nu sînt scrise în cartea vieţii – şi care va avea loc la sfîrşitul celor o mie de ani. Din această moarte nu există înviere. Odată cu nimicirea lui Satan şi a celor nelegiuiţi, păcatul este eradicat şi însăşi moartea este nimicită (1 Cor. 15, 26; Apoc. 20, 14; 21, 8). Hristos a dat asigurarea că „cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte” (Apoc. 2, 11)”.
Și, mai pe scurt, eretica eshatologie adventistă vorbește despre nimicirea/ desființarea demonilor și a păcătoșilor și nu despre o chinuire veșnică a lor, așa cum spune Scriptura și Tradiția Bisericii. Căci Origenis [Ωριγένης][11], ereticul, a fost condamnat și pentru că afirma faptul că „Judecata viitoare înseamnă distrugerea trupului şi că sfârşitul istoriei va fi unul de stare imaterială şi că, după aceea, nu va mai fi materie deloc, ci numai spirit”[12]. Pe când adventiștii vorbesc despre o nimicire integrală a demonilor și a oamenilor, adică despre o desființare ontologică a lor.
Însă adevărul e unul singur: că sufletele după moarte sunt vii și conștiente de cine sunt și că ele merg acolo unde hotărăște Dumnezeu la judecata particulară a fiecărui suflet.
Sufletele oamenilor nu hălăduiesc prin spațiu, ci ele trăiesc în Iad sau în Rai, potrivit voii lui Dumnezeu, hotărâtă potrivit vieții oamenilor, însă sufletele celor Sfinți vin în ajutorul oamenilor și li se arată lor, după cum dorește Dumnezeu, spre a-i ajuta și îndrepta.
Așadar nu există case sau locuri „bântuite” de sufletelor celor adormiți – pentru că sufletele celor păcătoși sunt în Iad –, ci locurile sau casele sau cimitirele bântuite sunt locașuri ale demonilor și nu ale sufletelor celor adormiți. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare, în rugăciunile sale de exorcizare, vorbește despre demoni care locuiesc în mare, în râu, în pământ, în fântână, în dărâmături, în groapă [de mort], în baltă, în trestii, în noroaie, în loc pustiu, în luncă, în pădure, în copaci, în băi, în mormânt idolesc[13].
La care putem adăuga: în locașuri și biserici eretice, în locașuri sataniste, în bordeluri și în morgi, în spitalele unde se avortează, în casele de oameni necredincioși, eretici și păgâni, în casele vrăjitorilor, ale celor care ghicesc cu demonii, ale falșilor „spiritiști” care pretind că vorbesc cu morții etc.
Pentru că demonii vin și locuiesc peste tot unde sunt primiți. Numai la Biserică se simt rău, când se slujește și oamenii se roagă. Și, mai ales, se simt rău în cei care încep să își vină în fire și să se pocăiască.
Așadar, iubiții mei, a fi sub influența demonilor înseamnă a prefera păcatul în locul binelui. Și când preferăm păcatul în locul binelui…trebuie să ne aducem aminte imaginea evanghelică de astăzi: că demonii au intrat în porci și i-au omorât în mare [Mt. 8, 32]. Căci și cu noi demonii fac același lucru: ne aruncă în marea rușinii, a disperării, a singurătății, în care trăim Iadul începând de aici.
Dar dacă dorim să ne vindecăm de moarte, de moartea păcatului, de Iad, trebuie să ieșim din el prin pocăință și să îi ajutăm și pe alții să facă același lucru. Pentru că ieșirea din moartea păcatului prin pocăință este o reală înviere din morți.
Iar această a 5-a duminică după Cincizecime și prima a lui iulie ne vorbește despre robia demonilor tocmai pentru ca să ne scape de ea.
Pentru că trebuie să cunoaștem cât de rea și de urâtă e gândirea și făptuirea demonică.
Iar întreaga Tradiție a Bisericii ne ajută să înțelegem gândurile demonilor și modul în care ei îi atacă pe cei care se nevoiesc. Dar atunci când oamenii care slujesc diavolului mai și mărturisesc ceea ce vor să facă, cu atât mai mult trebuie să cunoaștem aceste lucruri și să ne ferim de ele.
Din acest motiv am tradus Biblia Satanică[14] în română: pentru ca să înțelegem cu toții că adepții ei o implementează pe fiecare zi în viața lumii de azi și că ea stă la baza deconstructivismului ontologic al postmodernității.
Pentru oamenii Bisericii am tradus-o și nu pentru sataniști!
Căci ideologia postmodernității dorește să facă din lumea noastră o lume fără fundamentare în Dumnezeu, o lume care să nu mai facă apel la trecut, ci să trăiască numai în prezent.
Și vedem la tot pasul oameni care trăiesc pentru aici și acum, care trăiesc teribilist, excentric, grandoman…și nu se gândesc la cum mor și la ce o să se petreacă cu ei după moarte. Neraportându-se la Dumnezeu în viața lor, sfârșitul vieții lor e fără preot, fără iertarea păcatelor, fără Dumnezeiasca Euharistie.
Au trăit, s-au distrat, s-au dus…și toți i-au uitat!
Asta e mentalitatea postmodernă: profit de toate oportunitățile și mor fără scop!
De aceea palierul distracțiilor este enorm în ziua de azi, dar palierul cărții și al vieții spirituale e ocultat. Găsești cartea în încăperi mici, Bisericile sunt după blocuri, ele sunt de dimensiuni mici în comparație cu un mall sau cu un supermarket, pe când noile turnuri comerciale, apărute peste noapte, acoperă totul.
Ne astupă multul necalitativ.
Înotăm în materie dar nu mai avem timp de sufletul nostru.
Vara a devenit un anotimp al pierderii în senzații plăcute, dar nu și al nevoinței. Nevoința rugăciunii, a postului, a citirii, a metaniilor, a stării la slujbe e abandonată pentru bronzarea la plajă și pentru diverse cancere de piele.
Deși relaxarea e pentru oameni care muncesc mult și greu, relaxarea s-a democratizat ca și onlineul: toată lumea se relaxează și e în online, dar mai puțin la muncă.
Însă ortodocșii sunt ortodocși și vara! Sau mai ales vara, când pot să muncească și să se nevoiască mai mult decât pe vreme geroasă și friguroasă.
De aceea, nu pierdeți timpul verii cu statul la soare, ci adunați-vă comori în voi înșivă! Adunați înțelepciune, adunați cumințenie, adunați răbdare, adunați bun simț, adunați milostivire! Toate acestea nu se învechesc niciodată și toți au nevoie de ele, dacă le avem în noi înșine.
Dumnezeu să ne întărească întru toate! Amin.
[1] Predică scrisă în dimineața zilei de 2 iulie 2015, zi de joi, foarte călduroasă.
[2] Mineiul pe luna iunie, ed. BOR 1894, p. 278.
[3] Idem, p. 272.
[4] Sfântul Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicești pentru cei osteniți și împovărați. Experiențe ascetice, vol. III, trad. de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, București, 2001, p. 73-74.
[5] Cf. http://www.pateric.ro/cuviosul-isaachie-zavoratul/.
[6] Cf.
http://www.familiaortodoxa.ro/2012/10/15/marturia-unei-pustnice-ce-traieste-nevazut-in-muntii-neamtului-despre-cei-ce-plang-si-se-roaga-pentru-lume/.
[7] A se vedea: http://www.adventist.ro/index/convingeri/doctrine-fundamentale/203-moartea-si-invierea.html.
[8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Ibidem.
[11] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Origene.
[12] Cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2009/09/25/anatemele-impotriva-lui-origen-ale-sinodului-al-v-lea-ecumenic/.
[13] Molitvele [rugăciunile] Sfântului Vasile cel Mare, în Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 363.
[14] O găsiți aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/12/biblia-satanica-editie-exclusiv-online-ro/.
†