Iubiții mei,

când cinstești pe cineva înseamnă că îi cunoști viața și știi că el e un om valoros, un om care a făcut multe lucruri bune pentru societate. Sau chiar dacă nu știi multe lucruri despre el, persoana lui ți se impune ție, conștiinței tale, atunci când o auzi și când o vezi, pentru că a-l cinsti înseamnă a-l înțelege. Pentru că, numai în măsura în care îl înțelegi pe cineva îl și apreciezi, iar aprecierea lui e pe măsura inimii tale. Pe cât ai inima de mare și sufletul de bun, pe atât și cei pe care îi vezi și îi înțelegi și vorbești despre ei sunt în tine într-un mod tot mai propriu.

De aceea nu trebuie să ne mire că mulți oameni au o părere proastă despre cineva anume, atâta timp cât niciunul dintre cei care îl vorbesc de rău nu au stat de vorbă cu el îndelung și nu l-au cunoscut îndeaproape.

Ci oamenii de încredere sunt cei care l-au cunoscut pe omul luat în cauză, care l-au cunoscut îndelung și au avut puterea de a-l vedea interior, de a-l înțelege. Pentru că nu e de ajuns să stai pe lângă cineva și să-l auzi, pentru ca să îl înțelegi, ci trebuie să ai puterea duhovnicească și mentală de a-l înțelege.

Cum îi cunoaștem pe cei care înțeleg o carte sau viața unui om? Prin ceea ce spun și scriu despre carte și despre om. Profunzimea comentariului arată profunzimea înțelegerii. Iar înțelegerea cuiva înseamnă intimizare cu viața și cu vorbele și cu scrisul lui și cu faptele lui și nu o simplă privire asupra lui.

Așa stând lucrurile, faptul că Domnul nu era înțeles și cinstit ca atare de diverși oameni arată că ei nu doreau să aibă intimitate cu El. Să aibă prietenia Lui.

Căci cineva care dorește să te înțeleagă, rămâne lângă tine și te ascultă și te urmează. Dar cine nu dorește să te înțeleagă, te consideră bun de nimic. Căci de aceea nu dorește să te înțeleagă: pentru că disprețuiește viața ta. Te consideră impropriu lui, prieteniei lui, mai înainte de a vedea ce fel de om ești tu.

Însă cine L-ar fi văzut pe Domnul, pentru o clipă, pe pământ, și L-ar fi înțeles, cu harul Lui, nu ar mai fi plecat de lângă El. Așa cum și noi, cei care am crezut în El, am rămas cu El, chiar dacă au existat mii de motive pentru care viața noastră „ar fi fost mai ușoară” fără credință. Însă acest „mai ușor” ar fi însemnat „fără El”. Iar fără Dumnezeu viața este o noapte neagră, o noapte fără lumină și o carceră a singurătății.

Pentru că adevărata singurătate e aceea în care știi că nimeni nu te iubește cu adevărat. Că ești complet singur, pentru că nimeni nu te iubește și nici nu te înțelege. Dar când ți se descoperă faptul că Dumnezeu, Cel mai înainte de veci, „în[tru] El [ἐν αὐτῷ]”, adică în Fiul Lui, „ne-a ales pe noi [mai] înainte de întemeierea lumii [ξελξατο μς πρὸ καταβολῆς κόσμου], [pentru] a fi noi sfinți și fără prihane înaintea Lui, în iubire [εἶναι ἡμᾶς γους καὶ μμους κατενώπιον αὐτοῦ ἐν ἀγάπῃ]” [Efes. 4, 1, BYZ], atunci înțelegem că viața noastră, pentru Dumnezeu, nu a început în timp, ci în veșnicie. Pentru că din veci Dumnezeu ne-a ales pe noi, cei ce credem în El, să fim Sfinți, să fim oameni nepăcătoși, prin iubirea pentru El și pentru oameni.

Și alegerea noastră pentru sfințenie e alegerea lui Dumnezeu pentru noi. E ceea ce dorește Dumnezeu de la noi. Căci Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt ne-a ales pe fiecare dintre noi pentru a fi Sfinți și fără prihane. Iar prihană înseamnă păcat.

Așadar, dacă Dumnezeu ne-a ales și ne-a chemat pe fiecare dintre noi la sfințenie, mai înainte de a zidi lumea și pe noi, a trăi nesfânt înseamnă a trăi neconform cu statutul de om pe care îl dorește Dumnezeu.

Pentru că a fi Sfânt, pentru Dumnezeu, înseamnă a fi om. Iar a nu dori să fii Sfânt înseamnă a dori să trăiești subuman.

Numai că Dumnezeu ne chemă pe toți la „înfierea întru Iisus Hristos [υοθεσαν διὰ Ἰησοῦ χριστου]” [Efes. 1, 5, BYZ], pentru ca să primim „răscumpărarea prin sângele Lui [τν πολτρωσιν διὰ τοῦ αἵματος αὐτοῦ], iertarea păcatelor [τὴν ἄφεσιν τῶν παραπτωμάτων], după bogăția harului Lui [κατὰ τὸν πλοῦτον τῆς χάριτος αὐτου]” [Efes. 1, 7, BYZ].

Iar înfierea, răscumpărarea și iertarea păcatelor noastre le-am trăit fiecare dintre noi la Sfântul Botez, moment în care ne-am născut din nou, devenind din oameni trupești oameni duhovnicești, iar în viața duhovnicească noi trebuie să înaintăm veșnic. Pentru că sfințenia pe care ne-o cere Dumnezeu e tocmai înaintarea veșnică în sfințenia pe care El a pogorât-o în noi la Botez.

Adică sfințenia e tot de la El, dar numai împreună cu El, zi de zi, noi ne umplem de sfințenia Lui.

Și dacă simțim cum ne umplem zilnic de sfințenia Lui, tocmai de aceea suntem și veseli interior, și încredințați continuu de prezența lui Dumnezeu în viața noastră, pentru că noi nu trăim nicio clipă fără El.

Însă ce face cel care nu are Dumnezeu? Adică cel care nu-L acceptă pe Dumnezeu. Ce bucurii veșnice și netrecătoare are el, când frica și singurătatea și puținătatea ființei lui îl agasează continuu?

Pentru că omul caută divertisment, caută oameni diverși și mulți, caută noutăți, pentru ca să scape de plictiseala din el, de lipsa de viață din el. Caută să vadă oameni în mișcare, oameni dinamici, oameni frumoși, oameni inteligenți, oameni care să îl binedispună, pentru că el nu are ce oferi. Sau ceea ce el oferă e mai puțin decât ar dori să i se dăruie.

Pe când omul duhovnicesc nu fuge după divertisment în afara lui, ci el își găsește bucuria, împlinirea, plăcerea, în lucrurile care îl împlinesc: în rugăciune, în slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui, în citire, în scris, în muncă, în pocăință.

Pocăința este o mare bucurie și plăcere duhovnicească, pentru că naște bucurie și plăcere sfântă. Iertarea noastră de păcate, simțământul profund al iertării, pe care îl primim de la Dumnezeu, e bucuria și încântarea duhovnicească pe care le trăim. Căci noi ne pocăim pentru păcatele noastre, dar Dumnezeu, Cel ce ne miluiește pe noi, nu numai că ni le iartă, ci ne și umple de harul Lui, de cel întru care noi începem să ne mișcăm în bine și să trăim bine, curat, duhovnicește.

Traiul bun al omului e traiul duhovnicesc, e viața sfântă. Pentru că oamenii nu au nevoie doar de sănătate, bani, casă, familie, bunăstare ci și…de ei înșiși. Oamenii au nevoie de ei înșiși mai întâi, adică de înțelegerea stării lor interioare și de mântuire. Mântuirea e binele, adevăratul nostru bine interior, adică simțirea continuă a slavei Lui în noi. Căci mântuirea e locuirea lui Dumnezeu în noi, dimpreună cu Care noi trăim, existăm și sun- tem.

…Evanghelia de azi [Mt. 9, 1-8] ne spune același lucru: curățirea de păcate și sănătatea duhovnicească sunt mai importante decât sănătatea fizică…aceasta pe care noi ne-o dorim mult, cheltuim mult pentru ca să o avem, dar nu ne zbatem pe potrivă și pentru cea duhovnicească.

În timp ce o operație pe inimă sau o înlocuire de rinichi sau o extirpare de tumoare costă mii și sute de mii de euro, noi venim la Spovedanie ca să ne aflăm în treabă, ca să împlinim „o datorie creștină” sau pentru că „așa se face înainte de Paști sau în post”, fără să ne conștientizăm păcatele, fără să ni le plângem, fără să dorim să ne schimbăm interior…dar dorim să fim „iertați” de Dumnezeu.

Însă iertarea sacramentală de păcate începe înainte…de a ne spovedi păcatele. Începe prin pocăința noastră pentru fiecare păcat în parte, începe prin scrierea pe hârtie a fiecărui păcat în parte, prin durerea pentru ele, apoi le mărturisim la preot, el ne dezleagă de păcate, prin harul lui Dumnezeu…dar noi continuăm pocăința noastră și îndreptarea noastră din păcate. Pentru că a avea păcatele tale înaintea ta întotdeauna, așa cum ne învață Sfântul David, Profetul, înseamnă a avea conștiință vie, plină de pocăință, în care noi trăim, mereu și mereu, iertarea lui Dumnezeu prin preot, dar, în același timp, simțim că prin toată asceza noastră El ne iartă mereu și ne curățește mereu de păcatele noastre.

Și din modul în care disprețuim și minimalizăm Dumnezeieștile Taine ale Bisericii, care sunt mântuirea noastră, se vede credința noastră plină de îndoieli și de necredință.

Căci Sfânta Taină a Mărturisirii, Spovedania, în esența ei costă mai mult decât toate operațiile medicale ale lumii. Pentru că ea ne vindecă și sufletul și trupul, pentru că boala trupului e din suflet. E consecința păcatelor din suflet.

De aceea, Domnul, paraliticului adus pe pat de către oameni credincioși [Mt. 9, 2], nu îi face o operație chirurgicală pentru îmbunătățirea sănătății lui fizice, ci merge la esența decadenței lui: la bolile lui din suflet. Căci, deși paralizia era o singură boală în trupul lui, în suflet el avea multe boli. Tocmai de aceea și Domnul îi spune: „Iertatu-ți-s-au ție păcatele tale [ἀφέωνταί σοι αἱ ἁμαρτίαι σου]!” [Mt. 9, 2, BYZ].

În ediția BYZ, verbul ἀφέωνταί este la perfect pasiv. Și nu trebuie să înțelegem că bolnavul fusese de mult iertat de Domnul și el tot bolnav rămăsese, ci că de atunci, de când El a văzut credința lor [Mt. 9, 2], a acelora care îl purtau pe paralitic, de atunci l-a și iertat.

Căci El când vede durerea noastră, vede activ. Vede mântuitor pentru noi. Vederea noastră de către Dumnezeu înseamnă începutul vindecării noastre, întărirea noastră în viață. De aceea tot se strigă în rugăciunile Bisericii: „nu ne trece pe noi cu vederea” sau „vezi neputințele noastre, Bunule”.

Pentru că atunci când Dumnezeu ne vede…e semn că și noi am început să dorim să Îl vedem pe El. El ne vede…când noi ne vedem păcatele și dorim iertarea Lui.

Dumnezeu ne vede și când noi nu ne vedem și când noi nu vedem pe nimeni. El este atoatevăzător și atoatecunoscător. El nu are nevoie să îi spună cineva cum stau lucrurile cu noi și cu întreaga lume…dar noi avem nevoie să ne venim în fire și să dorim iertarea Lui.

…Multe boli erau în paralitic…și multe sunt și în noi. Pentru că El i-a iertat păcatele [αἱ ἁμαρτίαι] [Mt. 9, 2, BYZ]. Însă păcatele sunt, cel mai adesea, consecința patimilor din noi. Și când El iartă, El iartă și păcatul și patima din noi, dându-ne vindecare desăvârșită…dar noi ne întoarcem mereu la rele, la a păcătui din nou. Căci până nu ajungem, în mod deplin, în mod desăvârșit, la conștiința că păcatul este boala noastră și nu „o binecuvântare” sau „o relaxare” a ființei noastre, îl vom săvârși iar și iar.

De aceea ne tot spovedim: pentru că păcătuim mereu dar ne luptăm continuu cu patimile din noi. Și fără Spovedanie noi nu putem avea iertarea păcatelor și îndreptarea vieții noastre. De aceea ea este absolut importantă în viața noastră, ca și împărtășirea euharistică cu Domnul. Fără aceste două mari Taine ale Bisericii, viața duhovnicească este o metaforă și nu o realitate interioară. Pentru că nu avem viața lui Dumnezeu în noi, ci doar „o bună” și falsă părere despre noi înșine. Fiindcă ni se pare că suntem „vii”, că „gândim bine”, că „nu ne lipsește nimic”, dar noi suntem morți duhovnicește, pentru că slava Treimii nu e în noi.

…Bolnavul a devenit sănătos pentru că a fost iertat de Domnul. Operația lui „chirurgicală” a fost pe suflet și nu pe trup. Căci El i-a vindecat sufletul și, odată cu el, și trupul. Căci sufletul, păcatele făcute de suflet, îi îmbolnăviseră trupul, deși, atunci când păcătuim și ne simțim „bine”… nu ne dăm seama că viermele păcatului roade din mărul ființei noastre și, cândva, ne va pune la pat. Însă când boala ne pune la pat…atunci înțelegem că păcatele ne-au ros pe dinăuntru. Că păcatele, ca niște microbi hulpavi, ne-au ros cele dinăuntru, pentru că noi le-am tratat cu indiferență.

…Domnul l-a vindecat pe bolnav…dar „unii [dintre] învățați au zis în ei înșiși [τινὲς τῶν γραμματέων εἶπον ἐν ἑαυτοῖς]: «Acesta blasfemiază [Οὗτος βλασφημεῖ]!»”.

Grammateii/ învățații/ cărturarii (cum spune Scriptura de la 1688) nu spuneau în ei înșiși ceea ce spuneau…pentru că erau oameni cu carte, oameni școliți…pentru că și oamenii fără școală pot să te înjure ca la ușa cortului. Sau, mai degrabă, omul fără școală ți-o spune fără perdea, pe când intelectualul poate îmbrăca insulta, pentru că știe să o facă, în cuvinte părut „frumoase”.

Ci grammateii gândeau ce gândeau și spuneau ce spuneau pentru că…Îl invidiau, nu Îl credeau, Îl ironizau…pentru că nu Îl cunoșteau. Ei Îl priveau „de sus” pe Domnul, ca pe „un impostor”.

Căci nu știința de carte te face nesimțit, ci ura și invidia. Iar ura și invidia și nesimțirea crasă și înfumurarea prostească și parvenitismul și escrocheriile de tot felul la un intelectual sunt mai rușinoase decât la un om fără carte, pentru că intelectualul care se comportă ca un om fără minte arată că are studii, dar nu și conștiință, nu și coloană vertebrală, nu și decență.

Cărturarii Îl urau: acesta e adevărul! Îl urau…și, în același timp, erau contrariați continuu de faptele și vorbele Lui, pentru că El nu greșea niciodată în ceea ce făcea și spunea.

Ei pretindeau că sunt oameni „credincioși”, oameni „știutori ai Legii”, oameni „drepți” – și erau în felul lor – dar care nu suportau o înțelepciune și o viață mult mai înalte decât ale lor. Reduceau totul la propria lor perspectivă…și nu Îl înțelegeau pe Cel care le vorbea.

De aceea, oricare altul ar fi venit și ar fi spus că el „iartă păcatele”, ar fi fost un impostor…și ar fi hulit/ blasfemiat pe Dumnezeu, căci numai El iartă păcatele oamenilor.

Iar grammateii aveau dreptate că oamenii nu pot ierta păcatele…numai că, în fața lor, nu era un om, ci Dumnezeu întrupat. De aceea, ura și invidia lor erau și mai groaznice, pentru că ei Îl urau tocmai pe Făcătorul lor, pe Creatorul întregii existențe.

Însă imensa bunătate și smerenie a Fiului întrupat se vede din aceea că El nu i-a pedepsit pe cei care Îl huleau…dar necredința lor și lupta lor împotriva lui Dumnezeu era cea mai mare pedeapsă. O pedeapsă groaznică asumată. O pedeapsă pe care și-o asumă până azi tot cel care drăcuie pe Dumnezeu, Îl blesteamă, care neagă Tradiția Bisericii, care neagă Biserica, care îi drăcuie pe Sfinți, care ia în batjocură cele sfinte.

Și faptul că nu suntem pedepsiți imediat ce păcătuim e iarăși o mare milostivire a lui Dumnezeu față de noi, pentru că El așteaptă îndelung îndreptarea noastră și nu moartea noastră.

…Dar pentru ca să le arate iar și iar cine este…Domnul, care cunoștea gândurile lor [Mt. 9, 4]…și le cunoaște și pe ale noastre și pe ale tuturor…i-a întrebat: „Pentru ce cugetați voi rele în inimile voastre [Ἵνα τί ὑμεῖς νθυμεσθε πονηρὰ ἐν τας καρδαις ὑμῶν;]?” [Mt. 9, 4, BYZ].

Însă cei care neagă rațiunii legătura ei cu inima, pot să spună că aici avem de-a face cu „un non-sens”. Pentru că mintea, în perspectiva lor, „n-are de-a face” cu inima.

Dar pentru noi mintea se pogoară în inimă. Se pogoară în inimă prin nevoință și rugăciune neîncetată. „Iar inima fără gânduri, lucrată de Duhul, este altarul adevărat încă înainte de viața viitoare. Căci toate se săvârșesc și se grăiesc acolo duhovnicește. Iar cel ce nu a dobândit aceasta încă de aici e o piatră pentru alte virtuți, bună pentru zidirea bisericii dumnezeiești, dar nu biserică și preot al Duhului”[1]. Căci „inimă fără gânduri”, pentru Sfântul Grigorie Sinaitul, înseamnă rugăciune fără închipuiri. Rugăciune în care ne închidem mintea în cuvintele rugăciuni, pentru ca mintea, în mod simplu și unitar, să coboare în inimă.

Iar mintea coborâtă în inimă, fiind plină de har dumnezeiesc, este adevăratul altar la care noi slujim înaintea lui Dumnezeu.

Căci atât credincioșii, mireni sau monahi, cât și membrii ierarhiei trebuie să slujească lui Dumnezeu, mai înainte de toate, în inimile lor.

Iar ca preot, dacă Îi slujești lui Dumnezeu în inima ta, oriunde te duci și orice faci, știi să slujești cu delicatețe și cu inimă bună, cu frumusețe duhovnicească și la Altar, în fața Sfintei Mese.

De aceea, evlavia ortodoxă nu poate fi învățată din regulile tipiconale ale slujbelor, ci din relația vie cu Dumnezeu. Dacă știi când se pleacă capul, în fața Sfintelor Icoane, atunci când cădești, dacă știi cum se acoperă Sfintele Vase la Dumnezeiasca Liturghie, dacă știi cum se țin mâinile în sus la invocarea harului Treimii, din toate acestea și din multe alte prescripții asemănătoare, din cărțile de cult, nu înveți evlavia reală, iubirea reală pentru Dumnezeu, iubirea reală pentru slujbe și nici bucuria slujirii. Ci rostul fiecărui gest liturgic îl înțelegi și îl trăiești cu revărsare de inimă, dacă ești intim cu Dumnezeu, dacă ai îndrăzneală la El, dacă vii întru curăție la El și trăiești tot timpul întru dreptate.

Fără relația vie cu El totul e ritualism mort, totul e slujire fără raportare vie la Dumnezeu, totul e automatism liturgic. Căci, de la o vreme, înveți pe de rost ectenii, rugăciuni, slujbe și faci de la sine, din obișnuință, cădiri și gesturi liturgice.

Însă evlavia nu se învață din cărți, ci de la Dumnezeu! Inima noastră, în relația cu El, e altarul Lui, și noi suntem preoții Lui cei adevărați. Căci preotul adevărat e cel care aduce jertfe și rugăciuni întru dreptate și în curăția inimii sale.

De aceea, iubiții mei, a trăi sfânt înseamnă a trăi cu Dumnezeu. Cu Cel care ne ridică mereu din moartea păcatelor și ne face vii întru El, pentru ca să ne luăm patul vieții și să călătorim continuu. Căci cel vindecat și-a luat patul și s-a dus la casa lui [Mt. 9, 6], după porunca Domnului.

Dar noi trebuie să facem un pat de odihnă din fiecare clipă a vieții noastre, în care să ne odihnim întreaga persoană. Pentru că clipa de azi, ce facem acum e bun făcut, iar ceea ce nu facem azi, nu știm dacă vom mai face mâine.

Acum, aici și oriunde, e viața în care trebuie să ne odihnim! Viața cu Dumnezeu e viața în care ne odihnim sufletul și trupul. Iar tot ceea ce nu e făcut cu Dumnezeu e, inevitabil, păcat, e, inevitabil, moarte

Și din moarte…noi ne ridicăm numai prin mâna Lui întinsă până la noi, care ne ridică mereu la viața cu El.

Dumnezeu să ne întărească întru toate și să ne dea putere să trecem vremea caniculară de afară cu inimă bună! Amin.


[1] Sfântul Grigorie Sinaitul, Cuvinte felurite despre porunci, dogme, amenințări și făgăduințe, ba și despre gânduri, patimi și virtuți; apoi despre liniștire și rugăciune, în Filocalia românească, vol. 7, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977, p. 93.

Did you like this? Share it: