Iubiții mei[1],

pentru adevărul lui Dumnezeu trebuie să avem urechi bune, smerite, ascultătoare. Urechi care să audă cu inima, să audă cu conștiința, să audă cu tot sufletul și astfel să se schimbe întregul om. Căci dacă oamenii „au urechile astupate”, spune Domnul, nici „cuvântul Meu nu poate să pătrundă la ele”[2].

Și cum se astupă urechile noastre…care aud foarte bine tot ceea ce se întâmplă în lume, dar nu aud și ceea ce trebuie să facem ca să ne mântuim? Ne răspunde tot Sfântul Ieronim: prin invidie.

Comentând Mc. 1, 27: „Și s-a dus vestea despre El în tot ținutul Galileei”, Sfântul traducător al Vulgatei[3], Sfântul Ieronim [347-420][4], spune: vestea despre Domnul „nu [s-a dus] în Iudeea…[nici] în Ierusalim…din pricină că învățații iudeilor Îl invidiau pe Iisus [și de aceea] nu îngăduiau să I se ducă vestea [în popor]. Știau până și Pilat și ceilalți că din invidie L-au predat fariseii pe Iisus. [Căci]…vestea se duce în urechile acelea pe care nu le închide invidia[5].

Și dacă nu ne închide invidia inima, ochii, urechile și nu ne leagă mâinile și picioarele, atunci putem să propovăduim binele pe care îl fac alții. Dar dacă nu dorim să propovăduim binele altora e semn că viața noastră nu e statornicită în bine. Căci cei plini de evlavie și de bine, adică de muncă teologică și ascetică și care au o viață sfântă, se bucură să spună altora binele pe care l-au auzit și l-au citit, se bucură să vorbească despre oamenii lui Dumnezeu și nu să-i denigreze.

Și „de ce zic toate astea? Fiindcă I s-a dus vestea în toată Galileea. A ajuns în toată Galileea și nu a ajuns în niciun sătuc din Iudeea. De ce spun toate astea? Fiindcă e greu ca sufletul, odată ce-a fost posedat de invidie, să primească virtuțile. Aproape că este cu neputință să tămăduiești sufletul pe care invidia l-a posedat”[6].

Însă ce înseamnă să invidiezi pe cineva? Înseamnă să îl urăști din cauza lucrurilor bune pe care le face. Iar ca să urăști pe cineva trebuie să îl fi admirat și iubit cândva și iubirea pentru el să se fi îmbolnăvit de ură. Pentru că invidia e o iubire bolnavă pentru cineva. E o iubire care s-a îmbolnăvit pe măsură ce a privit cu ochi rău binele din cel iubit.

Însă cum am ajuns să îl urâm pe cel pe care l-am iubit? Pentru că l-am desconsiderat în inima noastră, nu l-am socotit capabil de mai mult, iar el, cel iubit de noi, ne-a întrecut așteptările. Noi nu îl credeam „în stare” de un anumit lucru măreț, nu credeam că e în stare să facă un asemenea lucru bun, și tocmai de aceea nu l-am mai putut iubi pentru cine era, pentru că el ne-a întrecut așteptările noastre. Îl iubeam când „părea ca noi” sau „credeam că e ca noi”…Dar nu l-am mai putut iubi când el a devenit mai mult decât noi, când el ne-a întrecut cu totul.

Iar învățații lui Israil, fiind excedați cu totul de viața, faptele și învățătura Fiul lui Dumnezeu întrupat, îl urau…cu o invidie plină de răutate, cu o invidie neconsolată, pentru că simțeau, vedeau și înțelegeau că nu se pot compara niciodată cu El. Dar în mintea lor ei doreau…să fie „mai presus” de El…

Dar de ce ar vrea cineva să fie mai presus de cineva atât de sfânt, dacă nu se simte capabil de sfințenie? De ce ar vrea cineva să fie preot, medic, avocat, profesor, dacă simte că nu e capabil de așa ceva? De ce ar vrea să se facă de râs, într-un mod atât de penibil, dacă simte că el ar fi mult mai capabil la munca câmpului sau ca șofer, brutar, paznic? Mai pe scurt, de ce ne facem de râs dorind lucruri care nu sunt pentru noi?

Din cauza unei infatuări nejustificate. Trăim aroganța de a crede că „suntem capabili” de ceva anume pentru că nu ne dăm seama că suntem penibili. Pentru că numai un om care nu înțelege că e de râsul lumii sau pe care nu îl interesează normalitatea, e în stare să îi sfideze pe toți cu anormalitatea lui.

Și vedem la tot pasul oameni de un penibil grosier, cocoțați acolo unde nu le e locul și care îi invidiază pe cei care le demonstrează că s-au „urcat” unde nu trebuie. Unde nu era pentru ei. Unde nu le era locul.

Dar dacă cineva te invidiază pentru ceva anume și el e „mai presus” de locul tău în societate și în Biserică, asta arată că el știe că tu ești mult mai propriu pentru locul lui în comparație cu el. Căci de aceea te și invidiază și, în același timp, arată că „te disprețuiește”: pentru că îl incomodezi cu cine ești și ce faci.

Dar de ce să îl incomodezi pe cineva cu ceea ce tu faci…atâta timp cât tu nu faci pentru el ceea ce faci ci pentru tine? Ceea ce facem bun, facem pentru noi, pentru mântuirea noastră. Nu facem binele pentru alții, ci pentru noi. Însă invidia, ca orice patimă, nu are logică, ci ea urăște pentru că dorește să fie mai mult decât poate.

La polul opus invidiei, omul cu conștiință reală de sine, care privește smerit lucrurile pe care le face, se raportează continuu la Dumnezeu și nu la ceilalți. Binele pe care îl face, el îl face cu Dumnezeu și nu pentru ca „să fie remarcat cu obstinație” sau pentru ca „să se ia la întrecere” cu te miri cine. Pentru că binele real se face cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu și nu în indiferență față de Dumnezeu și de ochii lumii.

…Așadar, dacă avem urechile încăpătoare pentru cuvintele lui Dumnezeu și nu închise, putem să auzim mereu ceea ce El ne vorbește prin creația Sa, prin Scriptură, prin Sfinții Lui, în rugăciune, în oamenii pe care îi întâlnim, în tot ceea ce se petrece cu noi.

Putem să auzim vocea Lui, luminarea Lui, înțelepțirea Lui pentru noi, dacă ne curățim mereu pentru a-L asculta pe El.

Căci ne-a spus Domnul: „când are să vină Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi/ povățui/ învăța pe voi întru tot adevărul [Ὅταν ἔλθῃ ἐκεῖνος, τὸ πνεῦμα τῆς ἀληθείας, δηγσει ὑμᾶς εἰς πᾶσαν τὴν ἀλήθειαν] [In. 16, 13, BYZ].

Și, în noi, de la Botez a venit harul Treimii! De aceea trebuie să ne lăsăm călăuziți/ povățuiți/învățați de către harul lui Dumnezeu în tot ceea înseamnă adevăr al Bisericii.

Căci harul lui Dumnezeu ne îndeamnă numai la bine și niciodată la rău! El nu ne îndeamnă să invidiem, să furăm, să mințim, să batjocorim sau să omorâm pe cineva, ci ne învață că e bine să cercetăm toate adevărurile Bisericii și să le aprofundăm personal și comunitar.

Pentru că aici, la Biserică, noi trăim și ne bucurăm de Dumnezeu și de adevărurile Lui în mod personal și comunitar în același timp. Fiecare dintre noi aude și înțelege voia lui Dumnezeu din ceea ce se citește și se cântă în Biserică și, în același timp, împreună, toată Biserica, înțelegem și ne bucurăm de adevărurile lui Dumnezeu. De faptele Lui pe care le-a făcut în mijlocul lumii, pe care El a făcut-o și care nu e un produs al întâmplării.

Lumea aceasta atât de profundă și de frumoasă, de bogată în rațiune și în frumusețe, e lucrarea Dumnezeului treimic, ca și omul. Pentru că Dumnezeu ne-a făcut casa mai întâi, apoi ne-a făcut pe noi, pe oameni. L-a făcut pe om din pământ și din suflet creat de către El. Din pământ a alcătuit trupul și sângele și oasele și creierul nostru, deși ele par deosebite și neavând de-a face cu pământul, deși se întorc în pământ, dar sufletul pe care El ni l-a dat, care e spiritual și nemuritor, ține toată această frumusețe trupească în viață și o locuiește. Pentru că sufletul conlocuiește cu trupul atâta timp cât noi suntem în viață, aici, pe pământ.

Dar odată cu moartea, cu despărțirea sufletului de trup, el, sufletul nostru, rămâne viu și reprezintă identitatea noastră personală, cine am fost și suntem noi, pe când, la cimitir, se odihnește doar trupul nostru. Pe care Domnul îl va ridica din moarte și din transformarea lui în pământ, la a doua Sa venire întru slavă, și va face din sufletul și din trupul nostru înviat și transfigurat o singură făptură nouă, duhovnicească, care știe ce a fost în viața istorică, care știe ce s-a petrecut cu ea în veșnicie, dar care va avea conștiință de sine și atunci, când va sta în fața Dreptului Judecător, la Judecata de obște, ca să primească după faptele și vorbele și gândurile sale.

Mai pe scurt: noi suntem conștienți tot timpul. Și aici și în veșnicie. De aceea, a dori „să ne facem de cap”, „să uităm de noi înșine” e o încercare copilărească de a fugi de noi înșine, pentru că sufletul nostru înregistrează tot ceea ce suntem noi.

Din acest motiv, singura noastră împlinire nu e uitarea de sine, ci cunoașterea de sine, conștientizarea stării noastre interioare și pocăința pentru relele pe care le-am făcut. Și noi conștientizăm cine suntem și ce am făcut dacă aprofundăm continuu voia lui Dumnezeu cu noi.

Spre exemplu, noi trebuie să-L mărturisim pe Dumnezeu, pentru că de la început, de la începutul vieții noastre, de la Botez, suntem cu El [In. 15, 27]. Trebuie să vorbim despre El oamenilor, din cât Îl cunoaștem noi, pentru ca oamenii să facă cele bune. Pentru ca ei să își schimbe viața.

Dacă nu Îl mărturisim pe El cu viața, cu cuvintele, cu scrierile, cu faptele noastre, păcătuim groaznic. Pentru că ne facem exemple rele pentru oameni.

Domnul vrea ca să rămânem întru El și cuvintele Lui să rămână întru noi [In. 15, 7]. Dar ca să rămână El în noi trebuie să rămână slava Lui în noi. Și cuvintele Lui rămân în noi și sunt vii în noi, dacă și slava Lui e în noi. Iar slava Lui trebuie să fie mereu în noi, pentru că asta dorește El și asta și face în Sfinții Lui.

Slava Lui e simțită în mod conștient de Sfinții Lui, și aici și în veșnicie, pentru că toată sfințenia Sfinților e conștientă și conștientizată de fiecare în parte. Ei știu că sunt plini de slava lui Dumnezeu și că, împreună cu El, cunosc, lucrează, înțeleg. Faptul că nu o recunosc în gura mare sau nu o spun tuturor, asta e altă treabă.

Pentru că Sfinților nu le plac „admiratorii” care nu înțeleg nimic din viața lor. Și ar fi o pierdere de timp să le spună ceva unora care nu-i pot înțelege.

Însă ei, Sfinții, atunci când au ucenici sporiți în sfințenie sau când întâlnesc oameni duhovnicești sau când consideră că trebuie să folosească pe cineva cu experiența lor, vorbesc altora despre sfințenia vieții lor, despre luminările, minunile, vedeniile pe care le-au avut cu harul lui Dumnezeu.

Căci toate lucrurile bune se fac în noi, atunci când slava Treimii este în noi. Când fiecare, prin slava Treimii, ne facem una [ἓν] [In. 17, 21, BYZ], o unitate duhovnicească interioară, adică trupul și sufletul nostru se supun și ascultă și lucrează la unison cu harul dumnezeiesc.

Când devenim o unitate duhovnicească interioară, atunci mărturisim tuturor prezența lui Dumnezeu în noi prin slava Sa, și numai astfel dăm mărturie despre El prin tot ceea ce suntem și facem. Căci arătăm că noi trăim, gândim și acționăm duhovnicește, fiind învățați de către harul lui Dumnezeu, și nu trupește.

Însă de ce trebuie să fim duhovnicești și nu trupești? De ce numai omul îmbisericit și înduhovnicit poate să Îl cunoască pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu Se sălășluiește prin harul Său în el? Pentru că aceasta este voia Treimii. Căci Treimea noastră, Dumnezeul nostru treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, dorește „ca toți să fie una [ἵνα πάντες ἓν ὦσιν] [In. 17, 21, BYZ]. Dorește ca fiecare în parte să fim o unitate duhovnicească interioară și, totodată, ca toți, întreaga Biserică, să fim o mare și sfântă și preafrumoasă unitate duhovnicească interioară. Și așa și suntem câți ne sfințim viața!

Fiecare om sfânt e o unitate duhovnicească și toți Sfinții la un loc sunt o unitate duhovnicească în Împărăția Lui. Sfințenia ne unifică interior și ne unește cu fiecare Sfânt din Împărăția Lui. Dar sfințenia ne face, în același timp, responsabili și compătimitori cu fiecare creație a lui Dumnezeu. Ne face să ne pese de fiecare. Pentru că și lui Dumnezeu îi pasă de fiecare creatură a Lui, indiferent cât de mică este ea pentru noi.

Din acest motiv, reponsabilitatea noastră pentru viața oamenilor, pentru sănătatea, liniștea și adevărul lor, e o responsabilitate sfântă. Pentru că noi nu trebuie să deranjăm pe nimeni, din răutate și invidie, ci să îi ajutăm să conștientizeze pașii pe care trebuie să îi facă pentru ca să se vindece de patimile lor.

Și tot la fel de sfântă e responsabilitatea noastră pentru mediul înconjurător, adică pentru munți, păduri, ape, vegetație, animale, resurse de tot felul. A distruge pădurile, a omorî animalele, a omorî păsările, a omorî gâze de tot felul din distracție bolnavă sau pentru a produce dezastre ecologice înseamnă a păcătui împotriva creației lui Dumnezeu și a oamenilor.

Pentru că El dorește ca toți să fim una. Dar nu în sens colectivist, așa cum dorea ideologia comunistă, ca toți să nu avem nimic, dar să primim de la stat cu rația, ci în mod personalist. În sensul că fiecare dintre noi trebuie să se sfințească și toți trebuie să ne sfințim, pentru ca Biserica să fie o unitate duhovnicească, și noi, în Împărăția Lui, să fim o unitate duhovnicească, având fiecare personalitatea lui, pentru că în fiecare și în toți deopotrivă locuiește Dumnezeu prin slava Lui.

Căci noi trebuie să fim una, „precum Tu, Părinte, în Mine, și Eu în Tine, ca și ei în Noi să fie una [καθὼς σύ, πάτερ, ἐν ἐμοί, κἀγὼ ἐν σοί, ἵνα καὶ αὐτοὶ ἐν ἡμῖν ἓν ὦσιν]” [In. 17, 21, BYZ].

Treimea este una pentru că are aceeași ființă Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Umanitatea are aceeași ființă, dar fiecare suntem persoane de sine stătătoare. Noi putem fi una interior, pentru că ne putem face trupul și sufletul, prin harul Lui, să fie o unitate duhovnicească, dar noi, toți cei credincioși, suntem uniți fiecare cu Dumnezeu, în Biserică, și suntem una întru El, deși noi suntem mulți și diferiți. Și suntem una întru El, căci El S-a unit cu fiecare dintre noi de la Botez, dar fiecare creștem întru El pe măsura râvnei noastre, de aceea fiecare dintre noi avem personalitatea noastră și nu suntem identici.

Dar Domnul ne-a mai spus, că numai astfel, uniți interior și trăind cu toții în comuniunea Bisericii, noi dăm o mărturie reală, profundă, mântuitoare pentru lume. Căci astfel lumea poate să creadă că Tatăl L-a trimis pe Fiul în lume [In. 17, 21].

Pentru că adevărata credință trebuie să se vadă prin aceea că îi mântuiește pe oameni. Dacă credința noastră ne mântuiește, dacă ea ne sfințește, dacă ea ne îndumnezeiește încă de acum, atunci e credința lui Dumnezeu, e credința cea dreaptă.

Dar dacă credința pe care o avem nu ne sfințește e semn că ea nu este de la Dumnezeu. Că ea este o filosofie umană sau o credință eretică dar nu credința mântuirii.

Pentru că aceasta, credința mântuirii, credința Bisericii noastre, e credința Sfinților din- totdeauna. E credința despre care Sfântul Iudas spune că este dată Sfinților odată pentru totdeauna [ἅπαξ] [Iud. 1, 3, BYZ]. Căci e credința pe care o confirmă Dumnezeu, în viața oricărui Sfânt în parte, prin slava Lui și prin minuni nenumărate.

De aceea, când vreți să cunoașteți credința Sfinților, cunoașteți, dimpreună cu ea, și confirmările credinței din viața lor. Pentru că credința nu e doar câteva zeci de fraze, pe care le-am memorat din cărți teologice, ci reprezintă tot adevărul lui Dumnezeu, revelat de El, pe care Biserica îl explică și îl învață și prin care noi avem o relație cu Dumnezeu și Îl iubim pe El și ne nevoim întru slava Lui și primim încredințări continue de la El și întru care ne îndumnezeim continuu.

Însă, dacă în proiectul traducerii Scripturii urmăresc să ofer textul cât mai acurat al Scripturii, pentru că nu avem unul până acum, din păcate, iar în Teologia Dogmatică Ortodoxă urmăresc să aprofundez teologia Scripturii și a Sfinților Bisericii, adică adevărul de credință, în al treilea proiect început de curând, la care scriu împreună cu doamna preoteasă, acela al Vieților Sfinților, urmărim să arătăm credința Sfinților și confirmările credinței lor din partea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a fost și este tot la fel de prezent în viețile Sfinților Bisericii, ca și în viețile Sfinților cuprinși în Scriptură.

Așa că cele trei proiecte editoriale pe care le derulez acum, cu harul lui Dumnezeu, sunt un tot unitar. Pentru că ele prezintă revelația lui Dumnezeu față de oameni și modul cum au receptat oamenii sfinți voia lui Dumnezeu cu ei.

De aceea, iubiții mei, dacă credem că avem credința cea dreaptă, să arătăm și faptele cele sfinte ale credinței! Iar dacă nu avem nici credință dreaptă și nici fapte bune, trebuie să ne nevoim, cu harul lui Dumnezeu, să învățăm credința Lui de la Sfinții Lui și, tot de la ei, cum să ne sfințim viața. Pentru că Biserica are Sfinți care s-au sfințit la orice vârstă, și prunci și tineri și maturi și bătrâni și foarte bătrâni, și ne învață că și noi, oricare am fi, ne putem mântui dacă credem în Dumnezeu cu toată ființa noastră și facem voia Lui întru toate.

Dumnezeu să ne întărească întru toate și să ne facă și mai fierbinți, în dragostea noastră pentru El, decât soarele canicular de afară. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 17 iulie 2015, zi caniculară de vineri.

[2] Fericitul [Sfântul] Ieronim, Omilii la Evanghelia după Marcu. Omilii diverse, trad. din lb. lat., introd. și note de Alin-Bogdan Mihăilescu, Ed. IBMO, București, 2014, p. 83.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Biblia_vulgata.

[4] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3813/sxsaintinfo.aspx.

[5] Fericitul [Sfântul] Ieronim, Omilii la Evanghelia după Marcu. Omilii diverse, ed. cit., p. 64-65.

[6] Idem, p. 65.

Did you like this? Share it: