urcarea la cer a Sfantului Ilie

Iubiții mei[1],

în LXX, la I Împ. 17, 1, numele celui pomenit astăzi e acesta: Profetul Iliu Tesvitis, din Tesvonul Galaadului [Ηλιου ὁ προφήτης ὁ Θεσβίτης ἐκ Θεσβων τῆς Γαλααδ].

În WTT, în același loc, Profetul este numit Eliahu ha-Tișbi [אֵלִיָּ֙הוּ הַתִּשְׁבִּ֜י] din Gilead [גִלְעָד].

În VUL, numele său este Helias Thesbites din Galaad.

Iar dacă în greacă avem Iliu, în ebraică Eliahu, iar în latină Helias, numele Sfântului Profet Ilie are următoarele grafii pentru alte popoare ale lumii: în engleză este numit Elijah the Tishbite [în KJV], în franceză e numit Elie, le Tishbite [în TOB], în germană e numit Elija, der Tischbiter [în ZUR], în italiană e numit Elia, il Tisbita [în NRV], în spaniolă e numit Elías, el tesbita [în CAB], în rusă e numit Илия Фесвитянин [în RST].

Însă în toate limbile lumii, numele său are înțelesul originar, cel din ebraică, unde Eliahu [אֵלִיָּ֙הוּ] înseamnă Dumnezeul meu este Domnul[2].

Adică numele său e teoforic. El ne trimite la Dumnezeu sau la raportarea reală, deplină, fundamentală a omului care trebuie să fie raportarea lui la Dumnezeu. Pentru că omul se împlinește cu adevărat numai dacă recunoaște că Domnul vieții lui este Dumnezeu.

Și după cum spuneam în TDO 1, Dumnezeu i-a revelat lui Israil faptul că El este Domnul, cu sensul că El este „Cel care se ocupă de ei, Cel care îi va elibera, îi va mântui, îi va răscumpăra”[3] în mod minunat. Adică prin multe și mari minuni.

Tot la fel, Domnul ne-a încredințat pe noi, după ce ne-a răscumpărat prin unice și preaminunate minuni, că va fi mereu cu noi. Atunci când ne-a spus: „Eu sunt cu voi [în] toate zilele, până la plinirea veacului [ἐγὼ μεθ᾽ ὑμῶν εἰμι πάσας τὰς ἡμέρας ἕως τῆς συντελείας τοῦ αἰῶνος] [Mt. 28, 20, BYZ]. Și asta nu înseamnă că atunci când veacul istoriei se va plini, El nu va mai fi cu noi, ci a vrut să ne spună că istoria nu e lipsită de prezența Lui. Că El va fi cu noi în istorie, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin harul Lor în noi, pentru că va fi cu noi, cei ai Lui, în toată veșnicia.

Însă Sfântul Ilie, Profetul Domnului, e cunoscut tuturor, din păcate, nu pentru viața lui mistică, plină de asceză și transfigurare, prin care a fost găsit vrednic să fie mutat cu trupul la cer, în veșnicie, fără ca să adoarmă în istorie, ci prin ceea ce face pentru noi.

Noi îl cunoaștem utilitarist. Pentru ceea ce face pentru noi.

Și el e cunoscut de tot creștinul prin aceea că ne dă ploaie prin rugăciunile sale bineplăcute către Domnul.

Pe mamaia Floarea, când tuna în timpul ploii, o auzeam uneori spunând: „Ploaie pe bostan, Doamne!”…adică peste pepeni și dovleci, care au cea mai multă nevoie de apă. Ea „știind” (nu știu de unde) că Sfântul Ilie „lovește cu biciul” și „aduce ploaie”. Lucru pe care l-am auzit și din gura altor consăteni ai mei.

Și îmi aduc aminte într-un an…cred că eram în clasele 1-4, că a fost o mare secetă vara…Și toată lumea se plângea de vipia mare și de lipsa apei. Și pentru că aveau conștiința că cei în vârstă sunt păcătoși, ne îndemnau pe noi, copiii, să facem niște omuleți din pământ, să îi aruncăm în fântână și să ne rugăm pentru ploaie. Era ori cu o zi înainte de Sfântul Ilie, ori după…pentru că la Scrioaștea se obișnuia să se împartă mere de Sfântul Ilie…iar mărul finii Rița era plin cu mere…și eu la ea la fântână am făcut omulețul de lut și m-am rugat pentru ploaie.

Era după-amiază, când cerul era fără niciun pic de nor și nu puteai de zăpușeală. M-au pus să mă rog pentru ploaie…mamaia Floarea și cu fina Rița (numele ei era Tudora…nu știu cum de îi ziceam toți Rița), dar nu m-au luat în serios. Ele și-au văzut de treabă…pe când eu am început să mă rog, fără ca să știu cum să mă rog. Însă m-am rugat din tot sufletul lui Dumnezeu ca să aibă milă de oameni și să le dea ploaie, pentru ca să nu mai fie triști și să nu Îl mai drăcuie pentru că n-au ploaie.

Rugăciunea mea a durat o vreme, nu știu cât, dimpreună cu toată grija de a face omulețul de lut și de a-l arunca în fântână. Mă rugam stând pe vine și scârmând prin pământ, modelând omulețul din apă și din lut. Din când în când mă uitam spre cer…și vedeam că se adună norii. Și acest lucru mă încuraja tot mai mult să mă rog. Nu știam să îmi fac semnul Sfintei Cruci când mă rugam, deși, când eram dus la Biserică mi-l făceam. Nu cred să mă fi închinat în timpul acelei rugăciuni…Dar eram încredințat, cu totul sufletul, că Dumnezeu ascultă rugăciunea celui care se roagă Lui și ne va milui pe toți cu ploaie.

…Și ploaia, atât de mult dorită de cei în vârstă (de mine nu, pentru că nu îi simțeam lipsa…ci eu m-am rugat pentru că alții își doreau ploaia), a venit…

A plouat foarte mult atunci, toată lumea a fost mulțumită, dar nimeni n-a devenit „mai credincios”…însă eu nu am spus la nimeni ceea ce făcusem atunci, că mă rugasem…dar am știut că Domnul a trimis ploaie pentru că eu m-am rugat Lui…

Și cred că acea zi a fost ziua când Dumnezeu m-a învățat să mă rog…când m-a învățat că rugăciunea trebuie să fie stăruitoare, că rugăciunea trebuie să fie o angajare totală a omului în rugăciune, în așteptarea voii lui Dumnezeu. Că ploaia nu vine pentru că noi ne rugăm…ci pentru că Domnul Se milostivește de noi, care credem cu totul că de la El este bucuria și împlinirea noastră.

Mai apoi, întâlnindu-l pe Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu[4], pe Părintele duhovnicesc al vieții mele, pe omul care m-a născut la viața duhovnicească prin sfintele lui rugăciuni, numele de Ilie are o rezonanță profundă în ființa mea, datorită unui om sfânt care mi l-a adus în prim-plan pe Sfântul Ilie, Profetul. Pentru că trebuie nu numai să avem nume de Sfinți, ci și să fim Sfinți, pentru ca să nu înjosim numele lor. Să nu se bârfească și să se hulească numele nostru, datorită vieții noastre rele, și, odată cu asta, și numele Sfântului pe care îl purtăm.

Cine a fost Sfântul Ilie Profetul/ Prorocul? Fiul lui Sovac [Σωβὰκ], din seminția lui Aaron. Și când el s-a născut, tatăl său, Sovac, a văzut în mod extatic doi bărbați, plini de lumină dumnezeiască, care, numindu-l Ilias, l-au înfășat cu foc și i-au dat să mănânce o flacără de foc. Și când tatăl său a mers la Ierusalim și le-a spus preoților vedenia lui, aceia i-au spus că el va fi Profetul Domnului și că va judeca Israilul cu sabie cu două tăișuri și cu foc.

Sfântul Ilie a avut darul profetic timp de 25 de ani și a prorocit nașterea Domnului Hristos cu 816 ani mai înainte ca ea să se petreacă. El a coborât de trei ori foc din cer, a oprit ploaia timp de 3 ani și 6 luni și apoi a dat ploaie pe pământ și a înviat morți. În muntele Horib [ὅρος Χωρὴβ], el a avut o vedere extatică, ca unul care a fost văzător de Dumnezeu.

Și apoi, la schimbarea la față a Domnului, a fost văzut, în mod extatic, pe Tabor, împreună cu Sfântul Profet Moisis[5].

Pentru că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii duhovnicește, al celor vii pentru totdeauna, adică al Sfinților.

În Viața sa românească[6], Sfântul Ilie e prezentat drept „văzătorul [de Dumnezeu] cel slăvit și învățătorul poporului celui depărtat de Dumnezeu, mustrătorul împăraților celor fărădelege și pedepsitorul proorocilor mincinoși, minunatul făcător de minuni și râvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus și cerul i-a dat ascultare”[7], care trăiește până acum în trup, în Împărăția lui Dumnezeu[8], și care va fi „mergător înainte la a doua venire a lui Hristos”[9].

James Playfair susține că nu se cunoaște unde era situată Thesba, localitatea unde s-a născut Sfântul Ilie[10]. Însă în română găsim că Tesvi era dincolo de Iordan și învecinată cu Arabia[11]. Se presupune că ar fi vorba de el-Ishtib, o localitate aflată la 22 de mile în sudul Mării Galileei, între munții Gileadului[12].

Iar Sfântul Ilie, din prima clipă a vieții lui, a fost mărturisit ca Sfânt al Lui.

El a trăit în feciorie, se ruga în locuri pustii, iar rugăciunea sa era „fierbinte, arzând ca un Serafim de dragoste înfocată către” El[13]. Rugăciunea sa era ascultată, iar el se mâhnea mult pentru păcatele poporului său[14]. Căci numai când ești cu Dumnezeu, când ești plin de sfințenia Lui, îți pasă de viața poporului tău. Compătimirea și întrajutorarea semenilor noștri sunt consecințe ale credinței vii în Dumnezeu.

Pentru că cel care nu se raportează la Dumnezeu este indiferent de ce se petrece cu ceilalți. Dacă are el, nu-l mai interesează de ceilalți. Se închide în sine…și tace!…

Numai că această muțenie interioară a egoismului duce la sapă de lemn o țară. Dacă nimeni nu mai lucrează pentru binele comun, ci numai pentru el însuși, totul decade și cu toții pierdem.

De aceea Sfântul Ilie se roagă pentru pocăința poporului și pentru întoarcerea lor la Dumnezeu. Dar poporul nu se îndreaptă. Atunci el Îi cere lui Dumnezeu să primească harul de a-l pedepsi el. Și îl primește. Și când mai aude că și împăratul Ahaab [Αχααβ] este idolatru, atunci el profețește faptul că nu va mai cădea nici rouă și nici ploaie pe pământ [I Împ. 17, 1, LXX][15].

Cerul s-a închis la rugăciunea Sfântului…

Însă Ahaab nu se îndreaptă, ci face și mai mari rele: „prigonind și ucigând pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credință”[16].

Tot pământul era însetat…pentru că era uscat. Dar cum era de uscat pământul, tot la fel erau de uscate, de neroditoare, și sufletele celor păcătoși.

„Pieriseră toate roadele pământului, grădinile, țarinile și câmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu puteau nici să are, nici să semene. Izvoarele apelor se uscaseră, râurile erau mici și pâraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuținaseră.

Tot pământul [lui Israil și țările dimprejur] rămăsese[ră] fără apă și uscat[e], încât oamenii, dobitoacele și păsările mureau de foame”[17].

Și când ne uităm afară, la noi, și ne închipuim ce s-ar petrece fără apă 3 ani și jumătate…înțelegem ce dramă a trăit Israilul. Ce pedeapsă pentru păcatele sale.

Și când poporul suferea de sete și de foame, Domnul l-a trimis pe Ilias la pârâul Horrat [Χορραθ] [I Împ. 17, 3, LXX] și acolo a trăit ca un binecuvântat de Dumnezeu, bând apă din pârâu și fiind hrănit de corbi [I Împ. 17, 4]. Dar corbii cei hulpavi nu i-au adus de mâncare pentru că au fost „milostivi” cu Sfântul, ci pentru că Dumnezeu le-a poruncit acest lucru [Ibidem].

Iar corbii s-au comportat mai presus de comportamentul lor firesc și i-au adus pâine și carne, și dimineața și seara, iar pârâul Horrat, când toate pârâiele secaseră, a fost viu din porunca Domnului. Pentru ca să ne arate tuturor că Sfântul e vrednic de hrana lui și de băutura lui, pentru că le primește în dar de la Dumnezeul Căruia Îi slujește.

Iar când suntem nemulțumitori și indiferenți față de darurile lui Dumnezeu, El ne privează pedagogic de ele pentru ca să le vedem importanța în viața noastră. Și noi vedem cât de importantă e sănătatea, cât de importantă e casa, cât de important e salariul…numai după ce nu le mai avem. Căci atunci când le avem, le considerăm „ale noastre” și nu darurile lui Dumnezeu în viața noastră.

Însă, prin corbii cei nemilostivi și hrăpăreți, Sfântul Ilie a fost îndemnat la milostivire față de oameni.

Pârâul Horrat a secat [I Împ. 17, 7]…și când a secat pârâul, Dumnezeu l-a trimis pe Ilias în Sarepta Sidoniasului [Σαρεπτα τῆς Σιδωνίας]. Unde a poruncit unei femei văduve ca să îl hrănească [I Împ. 17, 8-9, LXX]. Și l-a trimis la o văduvă tot pentru ca să îl învețe mila față de oameni, pentru că acolo s-a întâlnit cu sărăcia lucie.

Dar l-a trimis în momentul când femeia era pe punctul de…a muri de foame. Când femeia mai avea mâncare doar pentru o masă, ea având și fii de întreținut [I Împ. 17, 12, LXX].

În ed. BOR 1988, la III Regi 17, 12, femeia spune că are…un fiu. Însă în Septuaginta, în LXX, la I Împărați 17, 12, femeia vorbește despre „fiii mei [τοῖς τέκνοις μου]”.

Iar femeia l-a crezut pe Ilias, care i-a spus, din partea Domnului, că „vasul făinii nu va scădea și vasul uleiului nu se va împuțina până în ziua [când] Domnul va da ploaie pe pământ [ἡ ὑδρία τοῦ ἀλεύρου οὐκ ἐκλείψει καὶ ὁ καψάκης τοῦ ἐλαίου οὐκ ἐλαττονήσει ἕως ἡμέρας τοῦ δοῦναι κύριον τὸν ὑετὸν ἐπὶ τῆς γῆς]” [I Împ. 17, 14, LXX].

Însă când fiul femeii moare [I Împ. 17, 17], Sfântul Ilie se roagă pentru copil [I Împ. 17, 21] și se întoarce sufletul copilului în trupul său și copilul strigă [I Împ. 17, 21-22], fiind reîntors la viață.

Sfântul Ilie se roagă pentru întoarcerea sufletului acelui copil în trupul său și acest lucru se petrece. Pentru că sufletele nu dispar după moarte, ci sunt vii.

Iar când femeia își vede copilul înviat din morți, ea spune: „Iată, am cunoscut că tu ești omul lui Dumnezeu și cuvântul Domnului [este] cu adevărat în gura ta [ἰδοὺ ἔγνωκα ὅτι νθρωπος θεο εἶ σὺ καὶ ῥῆμα κυρίου ἐν στόματί σου ληθινν]!” [I Împ. 17, 24, LXX].

După trei ani de neploaie, Domnul l-a trimis pe Ilie la Ahaab, vestindu-i că El va da ploaie peste fața pământului [ἐπὶ πρόσωπον τῆς γῆς] [I Împ. 18, 1, LXX]. Căci fața pământului e creația preafrumoasă pe care El a făcut-o pe pământ. Și ea arată ca o față, ca un chip frumos, pentru că e creația Lui, cea plină de frumusețe. Pământul e frumos, e plin de viață și de dinamism, pentru că e creat de Cel Preafrumos. Însă acolo unde noi urâțim fața pământului, acolo facem pământul să semene cu patimile din noi.

Când s-a întâlnit cu Ahaab, împăratul idolatru l-a acuzat pe Ilias că el a adus nenorocire [ὁ διαστρέφων] peste Israil [I Împ. 18, 17]. Dar Ilias i-a spus adevărul, pe care împăratul nu-l suporta: el și casa lui au adus nenorocirea peste Israil, pentru că L-au părăsit pe Domnul Dumnezeu și au mers după Baalim [τῶν Βααλιμ] [I Împ. 18, 18, LXX].

În greacă, Βααλιμ e forma de plural a cuvântului, iar idolul arăta astfel:

Baal

Unor astfel de statui se închinau idolatrii din Israil[18].

Iar Ilias îi cere lui Ahaab să se adune tot Israilul în muntele Carmilios [ὄρος τὸ Καρμήλιον], dimpreună cu profeții rușinii [τοὺς προφήτας τῆς αἰσχύνης], care erau 450 și cu profeții poienilor [τοὺς προφήτας τῶν ἀλσῶν], care erau 400, și care mâncau la masa lui Iezabel [Ιεζαβελ], a împărătesei [I Împ. 18, 19].

În ed. BOR 1988 nu găsim sintagmele din LXX, și anume profeții rușinii și profeții poienilor, ci „proorocii lui Baal” și „proorocii Așerei”. Dacă pe Baal l-am văzut cum arată, Așera arăta așa[19]:

Asera

Și ei i se închinau, după cum ne spune sintagma profeții poienilor, prin poieni, pe câmpuri, aceasta fiind o zeiță a sexualității.

Și când toți s-au adunat pe Carmilios[20], Sfântul Ilie le-a propus să se roage pentru ca Dumnezeu să audă în[tru] foc [ἐν πυρί] [I Împ. 18, 20, 24]. Să răspundă coborând foc peste jertfă.

Și când idolatrii s-au făcut de rușine [I Împ. 18, 29], Ilie a cerut ca jertfa lui să fie udată de trei ori, cu câte 4 vase de apă [I Împ. 18, 33-35]. Căci patru Evanghelii avem și ele vorbesc despre Dumnezeul nostru treimic. Și cine nu ajunge să cinstească Treimea când citește Scriptura e semn că nu a citit Scriptura în harul Treimii și conform Tradiției Bisericii. Ci a citit Scriptura fără sfințenia ei, nefiind călăuzit de Dumnezeu în timpul citirii.

Jertfa lui Ilie era plină de apă…

Dar când el s-a rugat Domnului Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac și al lui Israil, ca să-l audă pe el în foc și poporul să-L cunoască [I Împ. 18, 36], „a căzut foc de la Domnul, din cer, și a mistuit arderea de tot și lemnele și apa din mare și pietrele și țărâna au fost linse de foc [ἔπεσεν πῦρ παρὰ κυρίου ἐκ τοῦ οὐρανοῦ καὶ κατέφαγεν τὸ ὁλοκαύτωμα καὶ τὰς σχίδακας καὶ τὸ ὕδωρ τὸ ἐν τῇ θααλα καὶ τοὺς λίθους καὶ τὸν χοῦν ξλιξεν τ πρ]” [I Împ. 18, 38, LXX].

Totul a fost mistuit de către focul ceresc, pentru ca să le arate că de la Dumnezeu a ieșit acel foc.

Iar cei din Israil, văzând această minune dumnezeiască – care se petrece și cu noi, în mod tainic, la fiecare slujbă a Bisericii, unde se pogoară harul lui Dumnezeu –, au căzut pe fețele lor și au mărturisit: „Cu adevărat Domnul este Dumnezeu. [Căci] Acesta [este] Dumnezeu [ἀληθῶς κύριός ἐστιν ὁ θεός αὐτὸς ὁ θεός]” [I Împ. 18, 39, LXX].

Ei au mărturisit că El există numai când El li S-a arătat cu putere, deși ei trebuiau să știe acest lucru de la părinții lor. Însă idolatria le sucise mințile și le întunecase credința. Și a fost nevoie ca Dumnezeu să Se arate întru slava Lui, pentru ca ei să creadă.

Și după ce Ilie se roagă pe vârful Carmiliosului [I Împ. 18, 42], „cerul s-a întunecat de nori și vânt și a fost ploaie mare [οὐρανὸς συνεσκότασεν νεφέλαις καὶ πνεύματι καὶ ἐγένετο ὑετὸς μέγας]” [I Împ. 18, 45, LXX]. Ploaie după 3 ani și șase luni.

Însă când Iezabel află că i-au fost uciși toți profeții mincinoși [I Împ. 19, 1], vrea să îl omoare pe Ilie [I Împ. 19, 2]. Care se înfricoșează de împărăteasă și vine în Birsabee [Βηρσαβεε] [I Împ. 19, 3, LXX].

Însă Îngerul Domnului se atinge de Ilie [I Împ. 19, 7] și el merge, postind, 40 de zile și 40 de nopți, până la muntele Horib [I Împ. 19, 8]. Aici trăiește vedenia prea minunată, despre care am vorbit în Teologia vederii lui Dumnezeu (p. 23-26), apoi luarea sa la cer, în mod preaminunat (p. 27-31)[21]. Luare la cer despre care ne vorbește Sfânta Icoană de deasupra, în care lumina dumnezeiască este roșie, adică plină de înfocarea dragostei pentru Dumnezeu. Pentru că Sfântul Ilie a fost, după cum spuneam la început, plin de înfocarea dragostei dumnezeiești ca un Serafim.

Și după cum spuneam în sfârșitul predicii de ieri, trebuie să ne rugăm Domnului ca să ne umple de înfocarea dragostei Sale, pentru că numai astfel putem trece prin zăpușeala acestei vieți. Pentru că avem nevoie, din destul, ca să fim plini de dragoste de Dumnezeu și de oameni ca să putem să rezistăm în fața tuturor ispitelor care ne stau înainte.

Avem nevoie de înfocarea dragostei Lui pentru a fi echilibrați, pentru a fi smeriți, pentru a fi muncitori, pentru a fi respectuoși.

Avem nevoie de iubirea Lui înfocată pentru a nu dori nimic mai mult decât pe El, pentru că El e mai prețios decât orice existență.

Iubiții mei, Sfântul Ilie Tesviteanul, Profetul Domnului, ne învață râvna pentru Dumnezeu, ne învață să Îl propovăduim pe El în fața tuturor, ne învață să fim coerenți în vorbele și în atitudinile vieții noastre. El ne învață să fim ascetici și totodată mistici, ne învață să fim liturgici și eclesiali, ne învață să privim viața noastră din perspectivă eshatologică. Pentru că El a venit la noi și este cu noi și fiecare clipă a noastră în trup este o clipă a comuniunii cu Dumnezeu, pe care vrem să o înveșnicim. Vrem ca mereu, veșnic să fim cu Dumnezeul mântuirii noastre, pentru că El e viața și bucuria noastră!

La mulți ani și multă întărire și pace în tot ceea ce faceți! Amin.


[1] Am preluat Sfânta Icoană de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0d/Ilia_chariot.jpg.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Elijah.

[3] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 82. A se vedea:

http://www.teologiepentruazi.ro/2015/06/12/teologia-dogmatica-ortodoxa-vol-1/.

[4] A se vedea:

http://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

[5] Date din Sinaxarul grecesc, cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/168/sxsaintinfo.aspx.

[6] Cf. Viețile Sfinților pe luna iulie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 1997, p. 387-401.

[7] Idem, p. 387. [8] Ibidem. [9] Ibidem.

[10] James Playfair, A System of Geography: Ancient and Modern, vol. 5, Edinburgh, 1819, p. 105.

[11] Viețile Sfinților pe luna iulie, ed. cit., p. 389.

[12] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Tishbite.

[13] Viețile Sfinților pe luna iulie, ed. cit., p. 389.

[14] Idem, p. 389-390. [15] Idem, p. 390-391. [16] Idem, p. 391. [17] Ibidem.

[18] Imaginea de deasupra e preluată de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/df/Baal_Ugarit_Louvre_AO17330.jpg. Statueta se află în muzeul Louvre din Paris.

[19] Tot din Muzeul Louvre. Preluată de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d3/Statuette_Goddess_Louvre_AO20127.jpg.

[20] Pe Carmel: https://en.wikipedia.org/wiki/Mount_Carmel.

[21] Cf. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia vederii lui Dumnezeu. Studii și traduceri, Teologie pentru azi, București, 2009, 252 p. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/teologia-vederii-lui-dumnezeu/.

Did you like this? Share it: