[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

*

Pentru Părintele Profesor George Remete, raționalismul a denaturat cuvântul și rațiunea omului, p. 332.

„era betonat în convingerea lui”, p. 333. Cine? Descartes. Care credea într-un raționalism „absolut”, considerând că Dumnezeu este accesibil omului pe cale rațională, p. 333.

În p. 334, autorul vorbește despre geniu și spune că el e „întreg spiritul uman ca putere de cunoaștere și ființare” dar absolutizarea genialității „este tot un raționalism și o enormitate”. Dar „și mai simptomatică pentru gândirea raționalistă sau faustică este, în lumea românească, ideea „mântuirii prin cultură”, preconizată de Constantin Noica. Foarte probabil că autorul ei n-a vrut-o absolută; totuși, formula însăși este faustică, atribuind rațiunii și produsului ei (cultura) în chip impostor absolutul și idolatrizând-o”, p. 334.

Părintele Remete consideră teologia naturală expresia cea mai puternică a raționalismului. „Acesta este cel mai izbitor raționalism, pentru că exprimă cea mai crasă impostură a gândirii”, p. 334.

În p. 336, el spune că „teologia lui Toma de Aquino nu este catafatică ci raționalistă”. Toată teologia scolastică „a fost o teologie raționalistă, pentru că a crezut că orice adevăr de credință trebuie verificat, pătruns, cuprins și exprimat rațional”, p. 336.

Raționalismul a absolutizat rațiunea, p. 336. Până azi teologia romano-catolică e raționalistă, p. 337.

În p. 340, autorul nu e de acord cu catalogarea lui Petre Țuțea „ca simplu eseist”. Pentru Remete, Țuțea e un filosof și el a pus „punctul românesc pe i-ul raționalismului” atunci când a afirmat că „în fața lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul”, p. 340. Prin această afirmație, „niciodată, nimeni în lume n-a exprimat mai tranșant, mai categoric și mai limpede situația raționalismului în fața cunoașterii. Formula lui P. Țuțea este excepțională, pentru că nu vrea să nuanțeze ci ne obligă să recunoaștem că rațiunea, informația și calculul nu se identifică cu înțelegerea și cunoașterea”, p. 340.

„Raționalismul de-naturează rațiunea și ucide…viul și sensul”, p. 340. Și „încercarea sau pretenția rațiunii umane de a accede și cuprinde Rațiunea infinită este ne-rațională, adică nebună”, p. 341.

Raționalismul are patru fundamente: principiul non-contradicției, principiul identității, principiul rațiunii suficiente și principiul autonomiei, p. 342.

Însă, subliniază autorul nostru, „autonomizarea omului este o iluzie, o prostie și o întunecare, căci înseamnă iluzia ochiului că ar putea vedea prin propria sa putere, fără lumină”, p. 345. Căci „autonomia [omului] nu este putere și independență ci rupere de izvorul cunoștinței și izolare”, p. 346.

În p. 348, autorul spune însă ceva capital: „evenimentul maxim al istoriei gândirii, care a omorât raționalismul și l-a depășit, a fost definiția dogmatică a Sinodului 4 ecumenic de la Calcedon, din anul 451, care a decretat unirea incredibilă a principiilor ireductibil opuse – divinul și umanul, absolutul și relativul, eternitatea și timpul, materia și spiritul, viața și moartea – cu depășirea suverană a umanului, relativității, timpului și morții de către absolut, divin, eternitate și viață, dar nu prin anulare, distrugere, înghițire sau confundare ci prin unirea ca asumare suverană. Nicio gândire și nicio idee n-a imaginat măcar o asemenea posibilitate și formulare. De aceea, definiția dogmatică de la Calcedon rămâne summum-ul gândirii filosofice și teologice. Ea a dovedit că rațiunea poate și trebuie să fie răstignită, adică depășită”.

Dar după o asemenea afirmație copleșitor de adevărată, autorul îl socotește pe Ioan al Crucii „sfânt”, amestecând pe Sfinții Bisericii cu pseudo „sfinții”. Însă de ce îl numește pe Ioan al Crucii „sfânt”, dacă pe Toma de Aquino nu-l numește? De ce această preferință non-ortodoxă la un teolog ortodox?

În p. 350, autorul ne îndeamnă să ne mântuim de „boala culturii și [de] idolatria cunoașterii”. Căci „cunoașterea, viața și realitatea ultimă nu se identifică cu cultura sau știința” umană, p. 350.

Did you like this? Share it: