Inmultirea celor 5 paini si a celor 2 pesti

Iubiții mei[1],

nouă, oamenilor comozi, ne place cel care dăruie. Care dăruie mult și ne bucură prin darul lui. Care dăruie mult și nouă nu ne cere niciun efort major. În afară de acela de a sta după el, de a-i cere și de a primi de la el ceva anume.

Iar în vremea noastră, un astfel de om milostiv era George Becali[2], înainte de a intra la pușcărie. Căci acum, după ce a ieșit de la pușcărie, nu mai împarte banii fără discernământ, ci numai după o anchetă socială. Așa cel puțin a afirmat recent…

Însă oamenii, înainte, mergeau după el, știau că este milostiv și îi cereau bani. Nu îi interesa de unde sunt banii, cum i-a strâns Becali, dacă Becali dorește să le dea sau nu, ci ei veneau de peste tot, la el, ca să îi ajute. Așa s-au ridicat unele Biserici ortodoxe, așa s-au reconstruit altele, așa s-au construit case, așa au fost ajutați mulți oameni: cu bani de la George Becali.

Cu banii lui, negri sau albi, deși mulți nu doresc să se mai afișeze acum cu el. Dar banii au fost buni

Cu banii aceia s-au ridicat Biserici și s-au reparat Biserici, iar preoții respectivi au primit pe baza acestui fapt și distincții preoțești. Dar banii erau de la Becali…

Însă mulți dintre cei ajutați îl disprețuiesc pe Becali…tocmai pentru că este prea milostiv, că risipește banii. Dar ei tocmai pentru acest lucru au apelat la el: pentru că dăruie bani tuturor.

Mai bine zis majoritatea celor ajutați a profitat de bunătatea sau de evlavia lui.

I-au luat banii dar…n-au iubit pe dăruitor. Pentru că au confundat mila lui față de oa- meni…cu prostia.

Numai că mila nu e niciodată o fiică a prostiei, ci a bunătății. Numai bunătatea se milește de oameni. Mila se naște din dragoste de Dumnezeu și de oameni. Iar la examenul milei cad tocmai cei care se cred „drepți” fără faptele credinței. Pentru că, dacă am avea credință, am avea și milă, milă vie, îndurare, iertare, smerenie, cumsecădenie.

Problema e că și la Domnul oamenii au dat buluc tot pentru ca să profite de El. Doar puțini au înțeles cine e El și pentru ce S-a întrupat El pe pământ. Puțini au fost cei care și-au schimbat viața în mod fundamental datorită Lui, deși în fața lor era Fiul lui Dumnezeu întrupat. Apropierea fizică de El nu i-a ajutat prea mult ca să fie alți oameni. Pentru că n-au văzut cine este El cu adevărat.

Majoritatea au venit pentru ca să se facă bine, pentru ca să primească ceva, pentru ca să vadă și să audă ceva.

Iar Evanghelia de azi [Mt. 14, 14-22] e paradigmatică pentru tema milei pe care o discutăm azi.

Căci Domnul tocmai primise vestea tristă, de la ucenicii lui Ioannis Botezătorul, că el fusese martirizat prin decapitare [Mt. 14, 12]. Și cum a reacționat Domnul la această veste tristă? „Și Iisus auzind [aceasta], Se duse de acolo în corabie, întru loc pustiu, de unul singur [Καὶ ἀκούσας ὁ Ἰησοῦς ἀνεχώρησεν ἐκεῖθεν ἐν πλοίῳ εἰς ἔρημον τόπον κατ᾽ ἰδίαν]” [Mt. 14, 13, BYZ].

Pentru că tristețea nu e veselie…și când e martirizat cineva iubit e nevoie de rugăciune și de singurătate. Nu pentru că martirizarea cuiva e un lucru rău, ci pentru că sufletul nostru are nevoie de rugăciune și de pace. Sufletul nostru, îndurerat și zbuciumat la aflarea unei asemenea vești, are nevoie de reculegere.

Domnul S-a retras…pentru ca să ne învețe pe noi să ne retragem pentru rugăciune și pentru pocăință. Să ne retragem în casa noastră, în chilia noastră, în inima noastră și acolo să chemăm pacea lui Dumnezeu care să ne aline întreaga ființă.

Dar când El a fugit de lume în pustiu…„mulțimile, auzind [aceasta], i-au urmat Lui, pe jos, din cetăți [καὶ ἀκούσαντες οἱ ὄχλοι ἠκολούθησαν αὐτῷ πεζῇ ἀπὸ τῶν πόλεων]” [Mt. 14, 13, BYZ]. Căci pe mulțumi nu le interesa că Domnul S-a retras pentru Ioannis Botezătorul, ci ele veneau pentru ele, pentru nevoile lor.

Și de la această priveliște a mulțimilor începe Evanghelia de azi…

Numai că în fața mulțimilor nu era Cineva care doar Își plângea durerea, ci era Cineva care avea iubire reală pentru oameni. Mulțimile însele înțeleseseră acest lucru…

Și mulțimile au avut parte de mila și de înțelegerea Lui. Pentru că „Iisus, ieșind, a văzut mulțime multă și I S-a făcut milă de ei și a vindecat pe bolnavii lor [ἐξελθὼν ὁ Ἰησοῦς εἶδεν πολὺν ὄχλον, καὶ ἐσπλαγχνίσθη ἐπ᾽ αὐτοῖς, καὶ ἐθεράπευσεν τοὺς ἀρρώστους αὐτῶν]” [Mt. 14, 14, BYZ].

De la Becali oamenii cer bani pentru că asta știu că dăruie. Dacă ar fi făcut vreo minune, dacă ar fi vindecat pe cineva, ar fi cerut și aceste lucruri. Însă pentru că dăruie bani, doar aceea cer de la el.

De la Domnul ei nu cereau bani, ci vindecare. Tocmai de aceea ei veniseră cu bolnavii lor în pustiu. Și Domnul, văzând o asemenea mulțime de oameni, dimpreună cu bolnavii lor, în pustiu, I S-a făcut milă de neputința omenească. Și i-a vindecat pe bolnavii lor…

Pentru că de la El e toată vindecarea și bucuria: de la Dăruitorul vieții noastre.

El vindecă ceea ce noi stricăm.

Însă ne vindecă tocmai pentru a ne arăta că păcatul nu ne aduce nicio bucurie, nicio sporire a sănătății noastre, nicio veselie durabilă, ci păcatul e o ruinare a ființei noastre.

I-a vindecat…dar mulțimile nu au plecat de lângă Domnul. Pentru că le plăcea cu El…Le plăcea cu Cineva care avea milă de ele…

Și când ai milă de cineva și îl vindeci, el înțelege că tu ești bun cu el. Și au recunoscut în El bunătatea…Pentru că bunătatea care se manifestă e resimțită de oricine, oricât de păcătos ar fi el, ca un bine și nu ca un rău.

De aceea au rămas cu toții lângă El

Și a venit seara…și Sfinții Apostoli I-au cerut Domnului ca să elibereze mulțimile, pentru ca să-și cumpere ei mâncăruri [Mt. 14, 15]. Iar dacă în acest verset se folosește verbul ἀγοράζω [a cumpăra], asta înseamnă că ei veniseră cu bani la ei, pe lângă bolnavii pe care i-au cărat după ei. Dar nu veniseră cu bani pentru ca să Îl plătească pe Domnul pentru vindecări, ci pentru hrana lor.

Dar Domnul, celor care aveau bani la ei…dar nu și mâncare…le face o surpriză dumnezeiască. Pentru că minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor i-a luat cu totul prin surprindere.

Domnul nu e de acord cu plecarea mulțimilor, ci le spune Sfinților Apostoli că aceasta e atribuția lor. Ei, Apostolii, trebuie să le dea de mâncare mulțimilor [Mt. 14, 16].

Și asta le-o spunea profetic, pentru că nici Apostolii nu plecaseră după ei cu tone de mâncare. El le spunea acum, în mod tainic, despre ce vor face Apostolii și urmașii lor cu lumea: îi vor da de mâncare. Dar nu o mâncare de supermarket, ci o mâncare cerească, pentru că Biserica dăruie Însuși Trupul și Sângele Domnului ca mâncare esențială, fundamentală a lumii. Ea Îl dăruie pe Însuși Domnul celor credincioși, pentru ca ei să aibă viața veșnică întru ei.

Însă Apostolii n-au înțeles atunci ce mâncare trebuie să dăruie ei lumii. De aceea I-au vorbit despre ce mâncare aveau la ei: „cinci pâini și doi pești [πέντε ἄρτους καὶ δύο ἰχθύας]” [Mt. 14, 17, BYZ]. Și Domnul a luat acea puțină mâncare și a făcut din ea…mâncare multă.

Pentru că cinci pâini folosim și noi la Liturghie și hrănim cu ele mulțime multă. Iar cei doi pești Îl indică pe Mielul jertfit al Proscomidiei noastre, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cel care are două firi unite în persoana Sa.

Dar cinci sunt și simțurile noastre trupești, cinci sunt și simțurile noastre sufletești. Iar pâinile lui Dumnezeu sunt pentru întreaga noastră ființă, căci Îl primim pe El întreg.

Căci Sfânta Euharistie este adevărata masă a omului și cine se împărtășește cu Domnul mănâncă cu adevărat mâncare esențială pentru persoana lui, mâncare personalizatoare, mâncare îndumnezeitoare.

Mâncarea puțină a fost adusă la Domnul [Mt. 14, 18], pentru că El este înmulțitorul hranei. Și El le-a poruncit să șadă pe iarbă…și, în fața tuturor, „luând cele cinci pâini și cei doi pești, căutând întru cer, a binecuvântat, și frângând a dat Ucenicilor pâinile, iar Ucenicii mulțimilor [λαβὼν τοὺς πέντε ἄρτους καὶ τοὺς δύο ἰχθύας, ἀναβλέψας εἰς τὸν οὐρανόν, εὐλόγησεν, καὶ κλάσας ἔδωκεν τοῖς μαθηταῖς τοὺς ἄρτους, οἱ δὲ μαθηταὶ τοῖς ὄχλοις]” [Mt. 14, 19, BYZ].

Însă Domnul nu a dat mulțimilor numai pâini înmulțite, ci și pești înmulțiți. Iar dacă pâinile erau făcute în cuptor, atunci nici peștii nu erau cruzi, ci erau și ei fripți. Și pâinile, și peștii, Domnul le-a înmulțit gata pentru a fi mâncate. De aceea și mulțimile i-au mâncat ca pe o mare binecuvântare dumnezeiască. Și după ce au mâncat, în urma acestei mese în loc pustiu…dar pe iarbă, nu pe nisip, „au mâncat toți, și s-au săturat; și au strâns prisosul fărâmiturilor, doisprezece coșuri pline [ἔφαγον πάντες, καὶ ἐχορτάσθησαν· καὶ ἦραν τὸ περισσεῦον τῶν κλασμάτων, δώδεκα κοφίνους πλήρεις]” [Mt. 14, 20].

Căci resturile de mâncare arată mulțimea mâncării. Și toată această mâncare fusese oferită de Domnul, Cel care a înmulțit mâncarea. Dar mâncarea înmulțită a trecut prin mâinile Apostolilor Lui, pentru ca ei să conștientizeze întotdeauna că slujesc lui Dumnezeu și că administrează Tainele Lui și nu pe ale lor.

Și acest pericol ne paște și pe noi, ierarhia Bisericii. E un pericol continuu. Acela de a uita cine suntem, că suntem doar slujitorii Lui și că nu trebuie nicio clipă „să Îi luăm locul” în Biserică.

Pentru că noi suntem urmașii Apostolilor, prin harul lui Dumnezeu, dar trebuie să ne ridicăm continuu la înălțimea chemării și a slujirii noastre preoțești. Noi suntem urmașii lor în Biserică, dar nu avem sfințenia și cunoașterea și bunătatea lor. Iar dacă pe ei, Domnul, adesea, i-a îndreptat și i-a făcut să gândească tot mai dumnezeiește și nu omenește, câtă nevoie avem noi de îndreptările Lui și ale Apostolilor Lui în slujirea și în viața noastră?

Așadar, prin mâinile noastre se dăruie bunătatea lui Dumnezeu oamenilor Bisericii, dar bunătatea e a Lui. Și din bunătatea Lui și noi trebuie să învățăm să fim buni ca și El.

Din Mt. 14, 21 aflăm numărul celor care au mâncat la această masă preaminunată: „iar cei care mâncaseră erau bărbați ca la cinci mii, afară de femei și copii [Οἱ δὲ ἐσθίοντες ἦσαν ἄνδρες ὡσεὶ πεντακισχίλιοι, χωρὶς γυναικῶν καὶ παιδίων]” [Mt. 14, 21, BYZ]. Numărul de oameni poate că a fost triplu, adică în jurul la 15 mii de oameni, dacă am considera că fiecare bărbat avea o soție și măcar un copil. Dar de unde să știm câți copii au avut cei 5000?

Însă cu un astfel de număr de oameni poți face o revoluție, o manifestație, un concert. Nici la Paști nu vine o asemenea mulțime la Biserică, din păcate.

Dar după Domnul, în pustiu, a venit…iar El nu a profitat de mulțime, ci El a miluit mulțimea.

Și, în comparație cu oamenii politici sau cu starurile muzicale, care se lăfăie în mijlocul mulțimilor de oameni și n-ar mai pleca de acolo din cauza slavei deșarte, Domnul, după această masă minunată…a căutat să scape de mulțime.

Căci Iisus Și-a silit ucenicii să plece cu corabia [Mt. 14, 22], apoi, „eliberând mulțimile, S-a suit întru munte, de unul singur, [pentru] a Se ruga [ἀπολύσας τοὺς ὄχλους, ἀνέβη εἰς τὸ ὄρος κατ᾽ ἰδίαν προσεύξασθαι]” [Mt. 14, 23, BYZ].

Pentru că Domnul S-a retras în singurătate și când a primit vestea morții Sfântului Ioannis, dar S-a retras în singurătate și când i-a umplut pe oameni de hrană minunată și când i-a vindecat de boli și de neputințe. Învățându-ne pe noi, mereu, să căutăm nu slava oamenilor prin laudele lor față de noi, ci slava lui Dumnezeu primită în rugăciune. Căci slava oamenilor nu are nicio valoare mântuitoare pentru noi, pe când slava veșnică a lui Dumnezeu este mântuirea și viața noastră veșnică.

Iar Domnul nu avea nevoie de slava oamenilor, dar ei aveau nevoie de slava Lui. Pentru că toți oamenii au nevoie de slava Lui care ne vindecă și ne mântuiește pe noi.

…Peste 60.000 de oameni au fost la un concert de două ore în Piața Constituției[3]. N-au avut parte de nicio minune…ci doar de melodiile pe care le știau de acasă. Solistul e un personaj dubios, cu mesaje satanice în comportamentul său scenic și în melodiile sale, ca în Bodies, unde ne spune că: „Jesus didn’t die for you [Iisus n-a murit pentru tine]”[4].

Dar românii s-au dus la concert pe bani, înghesuiți unul în altul, într-o atmosferă irespirabilă, ca să își miroase unul altuia transpirația și să vadă…ce au putut să vadă pe scenă.

Pentru că suntem avizi de ceea ce ne spun alții că e „valoros”. Însă prin asta arătăm că suntem manipulabili la culme, atâta timp cât ne cumpărăm…sau mergem…sau vizităm…doar ceea ce ni se sugerează.

Însă, cu propria noastră minte, nu alegem nimic? Nu ne interesează și ceea ce vrem noi?

Numai că procedăm astfel pentru ca nu cumva cineva să râdă de noi că „nu suntem în rândul lumii”.

Însă viața creștină e tocmai inversul vieții lumești. Viața creștină e milostivă, dar nu dă banii pe mode trecătoare. Noi dăm toți banii pe lucruri valoroase, cu adevărat valoroase, mântuitoare pentru noi, ca spre exemplu pe cărți, pe pelerinaje, ajutând oameni și hrănindu-i, slujind lui Dumnezeu și oamenilor în diverse moduri, iar nu pentru plăceri la modă.

Pentru că creștinii se gândesc în primul rând la Biserica lui Dumnezeu și la slujirea Lui și nu la a-și face plăceri costisitoare. Însă cine nu își gândește viața eclesial, își fituie banii pe toate nimicurile.

Dar prin minunea din azi, a înmulțirii hranei, Domnul ne-a arătat că puținul nostru, dimpotrivă, nu trebuie aruncat pe nimicuri, ci el trebuie înmulțit duhovnicește.

Timpul nostru liber poate fi un bine pentru alții. Puținii noștri bani pot ajuta pe alții. Mașina noastră poate fi un ajutor pentru alții. Cunoștințele și relațiile noastre pot veni în ajutorul altora.

Puținul poate fi înmulțit cu harul lui Dumnezeu. Poți face multe lucruri bune cu bani puțini, dacă există dăruire multă și lăsarea noastră în mâna lui Dumnezeu, cea care ne conduce la tot binele.

Căci așa cum puținul Euharistiei aduce în noi tot binele sau puținul Agheasmei ne umple de har, la fel puținul nostru poate rodi mult bine în viața altora. Dacă dăruim experiență, dacă dăruim rugăciune, dacă dăruim atenție, dacă dăruim ajutor, dacă dăruim prietenie, dăruim un puțin…care se înmulțește în oameni.

Pentru că Domnul la noi s-a gândit când a spus și a făcut minunea aceasta, pentru ca și noi să înmulțim în noi tot binele, dar și în aproapele nostru.

Însă astăzi, în ultima duminică a lui iulie, în luna lui cuptor, când ne simțim ca într-un cuptor de căldură datorită caniculei, Domnul ne învață despre înmulțirea lucrurilor, pentru că și grâul abia secerat și tot pământul cel plin de roade ne învață despre înmulțire, despre productivitate, despre sporul material și cel duhovnicesc.

Munca ne face spornici. Munca ne face productivi.

Dacă începi o carte, în tine se înmulțește știința și înțelepciunea, dar și oboseala. Dacă începi să te rogi, în tine sporește harul și pacea, dar și sudoarea îți curge și mintea îți obosește.

Pentru că tot ceea ce facem cu toată ființa noastră ne împlinește, dar ne și obosește.

Însă oboseala pentru bine, oboseala din cauza binelui, este o oboseală binecuvântată. Ea este cea care ne împlinește. Toată împlinirea noastră vine din asceză, din renunțarea la bucuriile mici pentru bucuriile mari. Căci bucurie mică a vieții e să te odihnești, să te relaxezi, să bei un pahar la rece, să călătorești undeva, să ai grijă excesivă de tine. Dar bucuria mare e bucuria citirii, a scrisului, a creației, a rugăciunii, a luptei cu patimile, a nevoinței, a slujirii, care renunță la cele mici pentru împliniri mai mari.

Și fericiți suntem noi dacă ne împlinim în bucuriile cele mari ale vieții creștine!

Așadar, iubiții mei, se termină și iulie și de vineri, 31 iulie 2015, începe Postul Adormirii Maicii Domnului. Ne pregătim pentru praznicul ei de la jumătatea lui august…Dar trebuie să ne pregătim înmulțind cele ale noastre și nu năruindu-ne viața. Trebuie să ne pregătim prin curăție și blândețe, prin pace și bună-înțelegere, prin iertare și smerenie. Căci numai astfel ne facem locașuri vii ale lui Dumnezeu, în care se înmulțește tot binele și toată binecuvântarea. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 24 iulie 2015, zi de vineri caniculară.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Becali.

[3] A se vedea:

http://www.evz.ro/robie-williams-in-cel-mai-mare-concert-al-verii.html.

[4] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=kk-7umYwTig.

Did you like this? Share it: