Sfântul Ieronim Mărturisitorul, Comentarii la Isaia Prorocul (fragmente) [8]

Traduceri patristice

vol. 5

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfantul Ieronim MarturisitorulSfântul Ieronim Mărturisitorul
(340/342/345-420, † 30 septembrie,
pomenit la 15 iunie în Biserica
Ortodoxă)

 *

„Vers. 21: «În ce fel s-a făcut desfrânată cetatea credincioasă, plină de judecată/ de dreptate? Dreptatea s-a odihnit [requievit] în ea, însă acum ucigașii [locuiesc în ea]». Cuvântul ebraic ialin [יָלִ֥ין], pentru care LXX au transpus: a dormit/ s-a odihnit [dormi- vit]; și s-a odihnit [requievit] și se va odihni [requiescet]: adică arată și timpul trecut și [pe cel] viitor. De unde și Aquila și Teodotion vorbesc ca despre viitor.

Dar este de mirare pentru duhul profetic [prophetico spiritu][1] că cetatea care, odinioară, a fost credincioasă, sau adăpost al celor credincioși, s-a făcut dintr-o dată desfrânată. Ceea ce se poate desigur înțelege [a se fi petrecut] și în timpurile lui Isaia, însă mai desăvârșit se referă la patimile lui Hristos, când toți «s-au abătut [de la Dumnezeu] [și] s-au făcut ca niște netrebnici» (Ps. 13, 3). Și deși în ebraică nu avem Sion, totuși LXX l-au adăugat [Σιων], pentru ca să facă mai evident sensul [profeției]. Dar Sionul este un munte, în care s-a zidit cetatea Ierusalim, care mai apoi a fost luată de David și a fost numită cetatea lui David.

Nu mă îndoiesc că au fost în ea bărbați sfinți, când a avut în ea cortul lui Dumnezeu [tabernaculum Dei], iar apoi s-a zidit templul, când au profețit Natan și Gad, și de asemenea [când] s-au constituit corurile (care în cartea Zilelor sunt descrise mai deplin) Asaf și Iditun și Eman și fiii lui Core (I Paral. 25), încât să treacă religia, puțin câte puțin, de la animalele jertfelor la laudele Domnului [laudes Domini].

Așadar, cetatea credincioșilor, care mai înainte a fost plină de judecată și dreptatea s-a odihnit în ea, acum este plină de ucigași: [de cei] care i-au ucis pe Profeți și pe Însuși Domnul Mântuitorul”[2].

„Vers. 22: «Argintul tău s-a schimbat în zgură». Vorbește către cetatea Sion, în care mai înainte s-a odihnit dreptatea: că argintul aceleia, [adică] în mod evident, învățătura Scripturilor – despre care citim în Psalmi: «Graiurile Domnului, graiuri curate/ cuvioase [casta], argint lămurit în foc, încercat pe pământ, curățit de șapte ori» (Ps. 11, 7) –, s-a schimbat în zgură, care în ebraică se zice sigim [סִיגִ֑ים], [care este,] desigur, rugină a metalelor sau resturi și murdărie, care se fierb în foc. [Și a spus zgură] ca să păstreze metafora, pentru că numise argint [învățătura dumnezeiască]. Dar se poate spune și aceasta, că bărbații drepți și sfinți, care mai înainte au locuit [versati sunt] în cetate, după aceea au fost înlocuiți [versi sint] cu păcătoșii.

«Hangiii tăi amestecă vinul cu apa». Pe care Simmahos a tradus-o: «Vinul tău este amestecat cu apă»[3]. Iar semnificația este: Legea lui Dumnezeu, curată și adevărată [pura atque sincera] și (ca să zicem așa) întemeiată/ înălțată pe adevărul neamestecat [mera veritate subnixa], a fost necinstită/ ultragiată [violata est] de tradițiile fariseilor.

Căci Domnul, În Evanghelie (Mt. 15), învață desăvârșit că ei au lăsat la o parte legea lui Dumnezeu și au urmat poruncile oamenilor. Și orice învățător care schimbă austeritatea/ asprimea/ sobrietatea Scripturilor în bunăvoință, poate prin aceasta să-i îndepărteze pe ascultători [de adevăr]. Și astfel vorbește nu ca să îndrepte [greșelile și păcatele], ci ca să delecteze/ să facă plăcere [delectet] ascultătorilor. [Și astfel] necinstește [violat] vinul Sfintelor Scripturi și le corupe sensul lor[4]. De asemenea, ereticii corup/ strică [corrumpunt] adevărul evanghelic printr-o inteligență vicleană și sunt hangii răi, făcând apă din vin, când, dimpotrivă, Domnul nostru a schimbat apa în vin (In. 2), și încă un astfel de vin, că s-a mirat nunul [miretur architriclinus].

De care[5] și regina din Saba s-a mirat la masa lui Salomon, lăudându-l cu glasul său pe paharnicul lui și pe slujitorul vinului (II Paral. 9). Dar și Ecclesiastul descrie lucrările/ slujirile [ministeria] vinului și ale mesei sale, într-o învățătură mistică [mystico sermone] (Eccl. 2)”[6].


[1] Se referă la Sfântul Isaia.

[2] PL 24, col. 37-38.

[3] „Vinum tuum mistum est aqua”.

În VUL: „vinum tuum mixtum est aqua”.

„Mistum” este adjectiv, iar „mixtum” este participiu verbal, dar ambele înseamnă amestecat.

[4] Pentru că fariseii, la fel cum fac și unii dintre ai noștri astăzi, schimbau asprimea poruncilor lui Dumnezeu privitoare la iubirea aproapelui și faptele bune, înlocuindu-le cu ritualuri peste ritualuri care înlocuiau pocăința inimii.

Adică nu se urmărea ca oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu și să-L cinstească ascultându-I poruncile, curățindu-se și sfințindu-se lăuntric, ci doar să îndeplinească formal anumite prescrieri, prin care să considere că se sfințesc automat.

[5] E vorba de înțelepciunea dumnezeiască.

[6] PL. 24, col. 38-39.

Ființa și credința (vol. 2). Persoana [10]

[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a.

*

Secțiunea II, 4. Dincolo de rațiune: supra-rațiune, paradox și mister începe în p. 351. Iar prima afirmație pe care autorul o face e aceea că sensul rațiunii e supra-rațiunea, p. 351. Dar dacă rațiunea caută ca totul „să fie limpede, precizat și unitar, experiența ne arată mereu deosebiri și contradicții, față de la care rațiunea nu găsește o explicare sau rezolvare”, p. 351.

Însă „cunoașterea supra-rațională nu înseamnă a anula sau nega rațiunea ci a-i găsi temeiul cel mai adânc”, p. 353.

Einstein considera intuiția un dar divin iar rațiunea un slujitor al intuiției, p. 353.

Teologia operează „depășirea autentică a rațiunii”, p. 353. Pentru că teologia „trece dincolo de rațiune și dincolo de cuvânt”, p. 354. Și în comparație cu rațiunea și cu logica umană, „cunoașterea teologică este o depășire inefabilă și inimaginabilă”, p. 354.

Depășirea rațiunii este impusă de experiența paradoxală sau antinomică a cunoașterii”, p. 356. Logica Noului Testament este antinomică, p. 359. Și autorul consideră că antinomia/ paradoxul este „o excelentă punte între gândirea filosofică și cea teologică”, p. 360.

„Misterul…ține sută la sută de persoană. [Iar] a afirma misterul înseamnă a crede în misterul persoanei”, p. 363.

Filosofia s-a despărțit de teologie prin aceea că „a transformat mirarea în îndoială”, p. 363. Dar „preferând comoditatea rațiunii împotriva aporiilor, antinomiilor și misterului existenței, filosofia s-a închis tocmai față de infinitul realității și cunoașterii”, p. 363.

De aceea autorul consideră că „arta este mai apropiată de teologie decât filosofia”, p. 364. Pentru că „arta a înțeles și a exprimat mai viu și mai convingător credința că nu rațiunea ci misterul și sacrul sunt realitatea ultimă și esențială”, p. 364.

Și în p. 365 și 366 autorul îl numește pe Ioan al Crucii „sfânt”, considerându-l „unul dintre marii teologi apuseni”, p. 365. Deși Biserica noastră nu cinstește niciun „sfânt” romano-catolic care a trăit după anul 1054.

Din p. 369 începe secțiunea: II, 5. Rațiune naturală, rațiune diabolică, rațiune teologică.

Curvia este „o iubire falsificată”, p. 374.

Iar Melanchthon, Calvin, Zwingli (de ce nu și Luther?) sunt pentru autor „exemple strălucite de rațiune diabolică”, p. 375. Pentru că ei „au căutat să argumenteze că Dumnezeu este autorul răului”, p. 375.

În aceeași pagină 375, autorul nu a înțeles ce înseamnă ca mintea să își contemple propria frumusețe, conform afirmației Fericitului Sofronie Saharov, și a considerat că e vorba de o experiență paranormală, când ea este una mistică.

„Rațiunea diabolică este rațiunea vicleană”, p. 376, pentru că răul și păcatul sunt sinucigașe, p. 378.

În p. 385, autorul numește mintea logos iar organ teologic nous-ul. Însă mintea, în limba greacă, este νους-ul, pe când λογος-ul este cuvântul, mesajul, lucrul și numai în ultimul rând e rațiune sau motiv.

„Înțelegerea nu e ambiționare ci transfigurare”, p. 386. Iar „rațiunea teologică oferă [răspunsuri] și convinge [mai întâi de toate] prin prezență și mărturisire, nu prin argumentare”, p. 388. Fără să se înțeleagă faptul că rațiunea teologică nu argumentează. Pentru că mărturisirea, în fapt, e o argumentare teologică, o argumentare din interiorul experienței teologice.

În p. 392, și Remete, ca și alți teologi români, numără subordinațianist pe Fiul ca „a doua persoană” a Treimii, când persoanele Treimii sunt veșnice, fără de început și egale între ele, neavând relații de anterioritate și posterioritate. Cum se face că mai mulți teologi români vehiculează aceeași erezie subordinațianistă moartă de 17 secole?