[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a.

*

Secțiunea II, 4. Dincolo de rațiune: supra-rațiune, paradox și mister începe în p. 351. Iar prima afirmație pe care autorul o face e aceea că sensul rațiunii e supra-rațiunea, p. 351. Dar dacă rațiunea caută ca totul „să fie limpede, precizat și unitar, experiența ne arată mereu deosebiri și contradicții, față de la care rațiunea nu găsește o explicare sau rezolvare”, p. 351.

Însă „cunoașterea supra-rațională nu înseamnă a anula sau nega rațiunea ci a-i găsi temeiul cel mai adânc”, p. 353.

Einstein considera intuiția un dar divin iar rațiunea un slujitor al intuiției, p. 353.

Teologia operează „depășirea autentică a rațiunii”, p. 353. Pentru că teologia „trece dincolo de rațiune și dincolo de cuvânt”, p. 354. Și în comparație cu rațiunea și cu logica umană, „cunoașterea teologică este o depășire inefabilă și inimaginabilă”, p. 354.

Depășirea rațiunii este impusă de experiența paradoxală sau antinomică a cunoașterii”, p. 356. Logica Noului Testament este antinomică, p. 359. Și autorul consideră că antinomia/ paradoxul este „o excelentă punte între gândirea filosofică și cea teologică”, p. 360.

„Misterul…ține sută la sută de persoană. [Iar] a afirma misterul înseamnă a crede în misterul persoanei”, p. 363.

Filosofia s-a despărțit de teologie prin aceea că „a transformat mirarea în îndoială”, p. 363. Dar „preferând comoditatea rațiunii împotriva aporiilor, antinomiilor și misterului existenței, filosofia s-a închis tocmai față de infinitul realității și cunoașterii”, p. 363.

De aceea autorul consideră că „arta este mai apropiată de teologie decât filosofia”, p. 364. Pentru că „arta a înțeles și a exprimat mai viu și mai convingător credința că nu rațiunea ci misterul și sacrul sunt realitatea ultimă și esențială”, p. 364.

Și în p. 365 și 366 autorul îl numește pe Ioan al Crucii „sfânt”, considerându-l „unul dintre marii teologi apuseni”, p. 365. Deși Biserica noastră nu cinstește niciun „sfânt” romano-catolic care a trăit după anul 1054.

Din p. 369 începe secțiunea: II, 5. Rațiune naturală, rațiune diabolică, rațiune teologică.

Curvia este „o iubire falsificată”, p. 374.

Iar Melanchthon, Calvin, Zwingli (de ce nu și Luther?) sunt pentru autor „exemple strălucite de rațiune diabolică”, p. 375. Pentru că ei „au căutat să argumenteze că Dumnezeu este autorul răului”, p. 375.

În aceeași pagină 375, autorul nu a înțeles ce înseamnă ca mintea să își contemple propria frumusețe, conform afirmației Fericitului Sofronie Saharov, și a considerat că e vorba de o experiență paranormală, când ea este una mistică.

„Rațiunea diabolică este rațiunea vicleană”, p. 376, pentru că răul și păcatul sunt sinucigașe, p. 378.

În p. 385, autorul numește mintea logos iar organ teologic nous-ul. Însă mintea, în limba greacă, este νους-ul, pe când λογος-ul este cuvântul, mesajul, lucrul și numai în ultimul rând e rațiune sau motiv.

„Înțelegerea nu e ambiționare ci transfigurare”, p. 386. Iar „rațiunea teologică oferă [răspunsuri] și convinge [mai întâi de toate] prin prezență și mărturisire, nu prin argumentare”, p. 388. Fără să se înțeleagă faptul că rațiunea teologică nu argumentează. Pentru că mărturisirea, în fapt, e o argumentare teologică, o argumentare din interiorul experienței teologice.

În p. 392, și Remete, ca și alți teologi români, numără subordinațianist pe Fiul ca „a doua persoană” a Treimii, când persoanele Treimii sunt veșnice, fără de început și egale între ele, neavând relații de anterioritate și posterioritate. Cum se face că mai mulți teologi români vehiculează aceeași erezie subordinațianistă moartă de 17 secole?

Did you like this? Share it: