pe mare

Iubiții mei[1],

viața noastră bisericească e plină de întâlniri și de despărțiri. Ne întâlnim cu toții la Biserică, slujim împreună, ne rugăm împreună, ne bucurăm împreună, ne împărtășim împreună din același Potir al Domnului, pentru ca apoi să ne despărțim și să ne continuăm, fiecare dintre noi, viața și asceza acasă și la locul nostru de muncă. Iar ceea ce noi facem acasă, se vede în venirea noastră la Biserică. Pentru că timpul dintre întâlnirile noastre eclesiale e un timp al curățirii, al luminării, al sfințirii, al umplerii noastre de teologie. Iar venirea noastră la Biserică trebuie să exprime starea noastră interioară, adevărul vieții noastre.

Însă dacă suntem religioși doar aici, la Biserică, și acasă și oriunde mergem trăim în mod indiferent față de credința noastră și de făgăduințele vieții noastre creștine, atunci nu suntem religioși nici aici. Ci doar ne prefacem că avem o bună conduită, o bună viață.

Numai că noi trebuie să avem o viață bună oriunde mergem și orice facem. Trebuie să avem o viață creștină, adică o viață plină de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, porunci ale Lui care sunt viața noastră duhovnicească.

Acasă și la școală, la serviciu sau la piață, în vacanță sau în pelerinaj noi trebuie să arătăm a ortodocși, pentru că suntem, în adâncul nostru, ortodocși. Și trebuie să arătăm a ortodocși și prin îmbrăcăminte și prin vorbă și prin gesturi și prin adâncul cugetării noastre și prin delicatețea noastră și prin respectarea cuvântului dat și prin munca noastră cu conștiință pe care o înfăptuim.

Pentru că toți sunt cu ochii pe noi…Și vor să vadă credința noastră în faptele noastre. Vor să vadă credința noastră vie, adică modul în care ea se exprimă prin toată manifestarea vieții noastre.

Dar nu numai oamenii vor să ne ispitească viața și credința, ci și demonii fac acest lucru. Sau, în primul rând, demonii vor să ne demonstreze că una spunem și alta facem. Că noi, de fapt, credem când ne e „bine” și ne îndoim de Dumnezeu și de purtarea Lui de grijă atunci când ajungem să ne îmbolnăvim, când suntem lipsiți, când nu avem ce ne trebuie.

Demonii se bucură atunci când ne înfricoșează, când ne panichează cu frici inexistente sau reale, când ne fac să păcătuim, când ne umplu de deznădejde, când ne umplu de silă față de viața curată.

Pentru că schimbările interioare ale vieții duhovnicești sunt multe și paradoxale, și, uneori, simțim să-I slujim lui Dumnezeu și să facem voia Lui cu inimă mare, bucuroasă, pe când există momente când slujirea ne plictisește, când rugăciunea nu ne e pe plac, când toate ne doboară, pentru că noi suntem obosiți interior. Și demonii profită imediat de fiecare moment al nostru de slăbiciune, de ezitare, de somnolență, de indiferență, de răutate, de îndoială…pentru ca să ne lupte interior. Ziua și noaptea, când suntem grăbiți sau osteniți, când avem nevoie de liniște, când avem nevoie de prieteni înțelegători, când avem nevoie de oameni buni…demonii ne trimit pe cap lucruri contrare și oameni dușmănoși, rigizi, bădărani, care ne strică liniștea.

Și lupta, după cum știți prea bine, iubiții mei, este continuă, e grea și suntem răniți adesea de moarte. Pentru că demonii se țin de capul nostru ca niște lei înfometați, nemâncați de multe zile…care își pândesc prada. Iar noi, gazelele neputincioase, nu avem decât puterea Crucii Domnului, decât harul Treimii și decât înrădăcinarea noastră în bine ca să luptăm cu leii spirituali, cu demonii.

Căci noi suntem la vedere, suntem expuși…dar demonii sunt nevăzuți pentru noi. Noi doar le simțim răutatea, le-o înțelegem, vedem ce plănuiesc ei pentru noi. Dar ei plănuiesc continuu ceva rău pentru noi…De aceea nu ne putem permite nici să ne înfricoșăm prea mult, nici să deznădăjduim, nici să dezertăm din viața creștină. Pentru că știm că pe cei pe care ei îi robesc îi fac unelte ale răutății, îi fac neoameni.

Și din acest motiv și noi îi pândim pe cei care ne pândesc, pentru ca să trecem peste cursele lor rele în pas biruitor.

…Evanghelia de azi [Mt. 14, 22-34] e continuarea celei de duminica trecută. Pentru că Sfântul Matteos [Ματθαῖος], Evanghelistul, ne vorbește despre ceea ce a făcut Domnul după ce a înmulțit pâinile și peștii. Cele 5 pâini și cei doi pești. Care minune, în profunzimea ei, ne vorbește despre Taina Sfintei Euharistii, unde Domnul înmulțește continuu pentru noi Trupul și Sângele Lui, pentru ca noi să avem viața Lui întru noi. Pe de o parte, El, în mod continuu, transfigurează pâinea și vinul nostru euharistice în Trupul și Sângele Lui, iar, pe de altă parte, El Însuși Se unește cu fiecare dintre noi, prin împărtășirea noastră cu El, și Se face una cu noi.

Fapt pentru care El ne face părtași vieții și nemuririi Sale, El ne transfigurează și pe noi așa după cum transfigurează continuu pâinea și vinul Liturghiei sau așa cum a înmulțit pâinile și peștii în loc pustiu, dând la mii de oameni să mănânce.

Însă când oamenii au fost plini de masa lui Dumnezeu, El Și-a forțat Ucenicii să plece cu corabia [Mt. 14, 22], apoi a eliberat mulțimile de oameni [Mt. 14, 23]. Pentru că toți, după împărtășire, trebuie să mergem în lume și să arătăm tuturor, în pacea și în curăția inimii noastre, care sunt darurile Dumnezeieștii Liturghii. Însă, pentru a arăta ce face Liturghia din noi, trebuie să venim spovediți la ea pentru ca să ne împărtășim cu Domnul, Cel care ne umple pe noi de viața Lui și de marea Sa iubire de oameni.

Pentru că noi trebuie să plecăm ca purtători de Dumnezeu în lume, avându-L pe El în noi, Cel nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt, pentru ca, fiind ai Treimii, să vorbim și să lucrăm în lume ca oameni ai lui Dumnezeu și nu ca niște pierde vară.

Ucenicii au plecat pe mare, mulțimile au plecat pe uscat. Și cei bolnavi ai lor, acum vindecați, s-au întors acasă cu bucurie. Pentru că noi, cei care plecăm de la Biserică, după slujbă, trebuie să plecăm în noi cu bucuria Împărăției lui Dumnezeu, cu teologia Lui și cu roadele rugăciunii liturgice, care sunt bucuria noastră veșnică.

…Și Îl vedem pe Domnul, acum, după această minune și după ce i-a concediat pe toți, că face ceva vrednic de urmat: S-a suit în munte, de unul singur, ca să Se roage. Și S-a rugat acolo îndelung [Mt. 14, 23].

Pentru că și noi avem nevoie, după ce ne împărtășim și ne umplem de slava lui Dumnezeu, să ne întoarcem acasă și să ne afundăm în rugăciune, pentru ca să conștientizăm ce taină purtăm noi. Cu cine am plecat noi de la Biserică și ce face El în noi. Iar dacă citim cu multă atenție și cu înțelegere rugăciunile de după împărtășire, vedem cât de minunate sunt consecințele împărtășirii noastre cu Domnul. Pentru că noi ne umplem de slava Lui, ne sfințim, ne transfigurăm, primim arvuna mântuirii noastre. Și de aceea avem nevoie de timp pentru ca să înțelegem, de singurătate pentru ca să adâncim trăirile mistice din noi, o depărtare de lume pentru ca să înțelegem ce ne leagă de lume și câtă responsabilitate e pe umerii noștri atunci când noi suntem sub ochii tuturor.

Pentru că atunci când noi suntem huliți, Dumnezeu e hulit. Pentru că noi, creștinii ortodocși, suntem mădularele mistice ale Bisericii Lui. Și de aceea, din cauza noastră, a josniciei noastre, a indiferenței noastre, viața ortodoxă e minimalizată, Biserica e disprețuită, teologia mântuitoare a Bisericii e bagatelizată. Pentru că, în loc de a fi apostoli ai credinței noi ne desconsiderăm demnitatea noastră sfântă.

Însă Domnul ne învață, prin fiecare gest al Său, că rugăciunea e cea care ne strânge mintea de afară și ne-o sălășluiește înăuntru. Că rugăciunea se face înăuntrul nostru și că în ea coboară slava lui Dumnezeu, cea care ne întărește în toate ale vieții noastre. De aceea, putem să ne rugăm în singurătate, de unii singuri, după ce ne-am rugat în comunitate, cu întreaga Biserică. Pentru că luăm cu noi, în singurătate, bucuria comuniunii și o aprofundăm. Luăm cu noi teologia aflată la slujbe și o aprofundăm. Și această aprofundare a teologiei și a bucuriei în asceza noastră ne unifică interior și ne face să fim supli în relația noastră cu Dumnezeu.

Pentru că mișcările ființei noastre trebuie să fie grațioase, cumpănite, pline de pace și de bucurie și nu mișcări haotice și răutăcioase. Căci ceea ce se revarsă din noi…reprezintă starea noastră interioară.

…Ucenicii Lui erau pe mare, pe marea acestei vieți și vântul le era împotrivă [ἐναντίος] [Mt. 14, 24, BYZ]. Pentru că vântul demonic e întotdeauna împotriva noastră. Iar dacă vântul ne stă împotrivă când noi suntem în Corabia lui Dumnezeu, în Biserică, ce fac demonii cu cei care stau în afara Bisericii? Dacă aici, cu toate armele lui Dumnezeu la îndemână, demonii sunt nebuni de invidie și de răutate pe noi și vor să ne scufunde în valurile disperării și ale necredinței, ce fac ei cu cei care sunt păgâni, sunt eretici, sunt departe de El?

Pentru că Domnul ne-a răscumpărat din robia diavolului prin Botez și ne-a făcut ai Lui.

De aceea noi suntem acum oameni eclesiali, suntem oameni înviați din morți, eliberați din robia demonilor, oameni noi…și demonii luptă cu această noutate duhovnicească a vieții noastre.

Satana nu luptă la întâmplare cu noi, ci tocmai pentru ca să ne robească din nou, după ce Dumnezeu Însuși ne-a scos din ghearele demonilor.

Așa că lupta demonilor cu noi e pentru recucerirea noastră, pentru înnegrirea noastră, pentru caricaturizarea noastră. Ei luptă non-stop cu noi, fără încetare, pentru că au ambiția demonică de a stăpâni ceea ce nu le aparține, de a-și face din robii lui Dumnezeu robii lor.

…Însă Domnul lucrează cu înțelepciune dumnezeiască la mântuirea fiecăruia dintre noi. El ne lasă să cunoaștem răutatea demonilor, planurile lor mortale, pentru ca să ne alipim cu totul de El.

De aceea Apostolii sunt singuri pe mare…i-a lăsat singuri în aparență, pentru ca ei să cunoască cât de grea e viața fără El.

„Dar la a patra strajă a nopții a venit către ei Iisus, umblând pe mare [Τετάρτῃ δὲ φυλακῇ τῆς νυκτὸς ἀπῆλθεν πρὸς αὐτοὺς ὁ Ἰησοῦς, περιπατῶν ἐπὶ τῆς θαλάσσης]” [Mt. 14, 25, BYZ]. Căci El S-a făcut om ca noi, afară de păcat, pentru ca El să umble printre noi și cu noi și astfel să ne învețe cum arată omul adevărat.

Pentru că omul cel adevărat e Iisus Domnul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care, în umanitatea Sa, ne-a arătat cum trebuie să fim noi, cei ai Lui.

De aceea, viața creștină e viață divino-umană, e viață transfigurată și nu orice fel de viață. Viața Bisericii e viață de sfințenie și nu e o conformare a noastră după ideologiile și filosofiile veacurilor. Noi trebuie să cunoaștem însă ce a produs umanitatea la nivel cultural și filosofic pentru a alege ce e bun și folositor pentru noi și nu pentru ca să urmăm orbește, fără discernământ, înțelepciunea acestei lumi. Pentru că noi trăim, în mod fundamental, după înțelepciunea lui Dumnezeu și ea este cea care ne ghidează viața până în cele mai mici amănunte.

…El umbla pe mare, pe deasupra valurilor, pentru ca să le arate lor și nouă că El e Stăpânul creației. Și că noi putem merge pe deasupra valurilor numai dacă ne încredem în El.

Apostolii s-au tulburat și au strigat crezând că e o fantasmă [Φάντασμά], un duh [Mt. 14, 26, BYZ]. Însă Domnul i-a încurajat și le-a spus că este El [Mt. 14, 27]. Și când Sfântul Petros a cerut ca El să-i poruncească să vină la El pe ape [ἐπὶ τὰ ὕδατα] [Mt. 14, 28], Domnul a fost de acord cu Petros și Petros „a mers pe ape, [și] a venit către Iisus [περιεπάτησεν ἐπὶ τὰ ὕδατα, ἐλθεῖν πρὸς τὸν Ἰησοῦν]” [Mt. 14, 29, BYZ].

Însă când mergem către Iisus, privind doar la El, mergem bine. Când se amestecă însă în credința noastră îndoiala, frica, interesele meschine, atunci începem să ne scufundăm

Căci Sfântul Petru a început să se scufunde pentru că a văzut vântul cel tare [τὸν ἄνεμον ἰσχυρὸν] și s-a înfricoșat [Mt. 14, 30]. A început să se scufunde după ce mersese pe ape la porunca Domnului.

Dar când, aidoma lui, și noi începem să ne scufundăm în marea grijilor și a fricilor de tot felul, trebuie să strigăm ca Petru către Domnul: „Κύριε, σῶσόν με [Doamne, mântuiește-mă!]” [Mt. 14, 30, BYZ]. Iar slujbele noastre sunt pline de acest Doamne, miluiește!, pe care unii îl ironizează, dar care reprezintă însăși relația noastră cu Dumnezeu. Căci noi ne raportăm la El ca niște fii ai Lui păcătoși, care cerem mila și iertarea Lui.

Iar de mila Lui ține toată creația. Toți oamenii și toate viețuitoarele rămân în existență datorită milei Lui față de noi toți.

…Și când cerem mila Lui, El ne întinde mâna și ne apucă [Mt. 14, 31] și ne trage afară din afundarea noastră în rele. Căci mâna Lui e puternică și brațul Său e tare. Și mâna Lui ține toată făptura.

Căci făptura întreagă nu e o apariție întâmplătoare, ci un act de creație al lui Dumnezeu. Fiecare lucru creat de Dumnezeu are logică dumnezeiască și, pentru a-l înțelege pe om, pentru a înțelege animalul, floarea, legile puse de El în creație, e nevoie de mult timp și de multă specializare dar, mai ales, de luminarea Lui. Pentru că noi descoperim în creație rațiunile Lui sădite de El în creație. Noi descoperim, pe căile lăsate de El, ce dorește El să cunoaștem. Tocmai de aceea avem nevoie de luminarea Lui, pentru ca să înțelegem ce rost au lucrurile create de El.

Așadar nu putem cunoaște cu forța tainele Lui, ci pe ele le descoperim în smerenie și în ascultare de El. Și tot în ascultare de El și în pocăință înțelegem mila Lui, ajutorul și bunătatea Sa, dar și faptul că afundarea noastră în rele e consecința puținei noastre credințe și a îndoielii [Mt. 14, 31].

Căci ce înseamnă să ai puțină credință? Înseamnă să te îndoiești de ajutorul lui Dumnezeu atunci când ai nevoie de el. Ceea ce înseamnă, dimpotrivă, că multa credință înseamnă a nu ne îndoi niciodată de ajutorul lui Dumnezeu, de ajutorul Celui care le rânduiește pe toate foarte bine.

Pentru că Dumnezeu îngăduie să se petreacă cu noi și lucruri rele, pentru ca noi să ne călim și să ne lămurim în credința noastră. Iar dacă noi contestăm lucrarea Lui cu noi, contestăm în inima noastră voia Lui cu noi. De aceea ne arătăm puțin-credincioși dacă gândim că „știm mai bine decât Dumnezeu ceea ce ne trebuie”.

…Când El S-a urcat în corabie, vântul a încetat [Mt. 14, 32]. Pentru că atunci când facem împreună cu El un lucru, El e odihna noastră. Nu noi oprim ispitele, nu noi biruim împotriva demonilor, ci El îi biruiește în noi pe demoni.

Apostolii Îl mărturisesc Fiul lui Dumnezeu [Mt. 14, 33]. Ceea ce El era și este și va fi. Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care Și-a asumat firea Sa umană din pântecele Preacuratei Stăpâne.

Iar ultimul verset al Evangheliei de azi ni-L prezintă pe Domnul ca ajungând în pământul Ghennisaretului [Γεννησαρέτ] [Mt. 14, 34], acolo unde oamenii se atingeau de marginea veșmântului Lui și se vindecau [Mt. 14, 36].

Pentru că slava Lui se revarsă din dumnezeirea Lui în umanitatea Sa și din aceasta în întreaga creație. Și toți ne împărtășim de slava Lui, câți venim la El cu toată inima, cerând vindecarea noastră. Pentru că El e pacea și vindecarea fiecăruia dintre noi.

Ultima dată am predicat despre ploaie, ne-am rugat cu toții pentru ploaie și ploaia a căzut. Când, cum și unde a vrut Dumnezeu. Însă, în unele părți, ploaia a fost o binecuvântare, pe când, în altele, a fost o pedeapsă.

La Roznov, în județul Neamț, a plouat cu grindină de Sfântul Ilie, pe 20 iulie 2015[2], iar pe 24 iulie 2015, la Petru Vodă, a plouat de asemenea cu grindină[3]. La București, pe 30 iulie 2015, spre ora 23, a plouat ca o binecuvântare, însă pământul însetat de apă a înghițit apa imediat.

Și asta nu înseamnă că moldovenii sunt „mai păcătoși” decât bucureștenii, ci că Dumnezeu dă ploaie cum dorește și cât dorește, binecuvântarea și pedeapsa Lui fiind ambele pedagogice.

Într-un sfert de oră, o grindina mai mare ca oul de porumbel a distrus toate culturile celor din Putna Vrancei[4]. Iar în sudul României, pe 30 iulie 2015, zi de joi, s-a înregistrat cea mai mare temperatură din ultimii 7 ani de zile: 40 de grade la umbră[5].

Între caniculă și grindină, între secetă și distrugere a culturilor noastre trebuie însă să ne întrebăm unde greșim. Pentru că manifestările climatice stau în relație cu viața noastră interioară și, prin ele, Dumnezeu ne educă spre lucruri bune.

Dacă însă vrem să credem că tot ceea ce se petrece cu noi „se petrece de la sine” sau „pur și simplu întâmplător”, înseamnă că nu cunoaștem voia lui Dumnezeu. Căci, dacă am cunoaște-o, am vedea că Dumnezeu a educat umanitatea, încă de la început, prin tot felul de pedepse catastrofice și că ele sunt în folosul nostru, cu toată greutatea noastră de a le înțelege.

Și de ce ne e greu să înțelegem pedeapsa Lui, dacă, atunci când mâncăm din binecuvântările Lui, nu Îi mulțumim pentru ele? Ce am făcut noi pentru a trăi, pentru a veni la existență? Ce plătim noi pentru aer, pentru soare, pentru sănătate, pentru oamenii pe care îi întâlnim și pentru lucrurile pe care le vedem?

Pentru că toate sunt darurile Lui…pe când nemulțumirea noastră este imensă. Și pe cât ne înstrăinăm de Dumnezeu și ne considerăm „autonomi”, pe atât fobia noastră față de voia Lui crește.

Însă voia Lui este atotputernică și suverană. Certurile noastre cu El nu Îl fac să se schimbe. Numai pocăința noastră și durerea noastră pentru păcatele noastre Îl fac să se schimbe în relația Sa față de noi, pe El, Cel neschimbat în bine. Pentru că El dorește rămânerea noastră în bine, în relația cu El.

De aceea, iubiții mei, dacă valurile ni se par prea mari și marea vieții mult prea vastă, noi nu suntem singuri! Cine se simte singur nu crede în Cel care ține toată făptura. Cine se simte singur s-a însingurat de El și de oameni prin păcatele lui.

Singurătatea e interioară, pentru că înseamnă lipsa relației cu El.

Singurătatea ne-o creăm singuri.

Ea nu este „un handicap congenital” ci alegerea noastră.

Dacă Îl alegem pe Dumnezeu, atunci nu mai suntem singuri, chiar dacă trăim de unii singuri. Pentru că Îl avem pe El în noi, pe Domnul și Stăpânul întregii creații. Și Cel care S-a rugat de unul singur pentru mântuirea noastră, ne întărește pe fiecare dintre noi și în singurătatea noastră, dar și în comuniunea noastră cu ceilalți.

Pentru că noi avem nevoie de întărirea Lui și când suntem singuri și ne rugăm și lucrăm și ne curățim de patimi, dar și când suntem împreună cu alții, în Biserică și în comunitate. Mereu avem nevoie de întărirea Lui în viața noastră, pentru că fără El nu putem face nimic bun.

De aceea, iubiții mei, acum, în postul Maicii Domnului, să ne întărim și mai mult în rugăciune și în curăție și în milostenie, pentru că tot binele ne zidește duhovnicește. Pentru ca bucurându-ne împreună cu Maica lui Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui, să lăudăm pe Treimea cea deoființă și nedespărțită, pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, acum și în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 31 iulie 2015, vreme răcoroasă, prima zi a Postului Adormirii Maicii Domnului.

[2] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=FkBMBn211ws.

[3] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=7lTOU5a4bZI.

[4] Idem: http://videonews.antena3.ro/video/sanatate/zeci-de-hectare-de-culturi-distruse-de-grindina-8Z1KYy0tr9B.html.

[5] Idem: http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/canicula-si-stres-termic-extrem-in-mai-multe-regiuni-joi-prognoza-meteo-pentru-urmatoarele-zile.html.

Did you like this? Share it: