Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lună: august 2015 Page 1 of 6

Viețile Sfinților 1. 17

Viețile Sfinților

(vol. 1)

Alcătuite de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

  *

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

*

A 4-a mutare a Sfintelor lui Moaște s-a făcut în 2004. Pe 27 noiembrie 2004, Sfintele sale Moaște, alături de ale Sfântului Ioan Gură de Aur, au fost returnate la Istanbul de către Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican rămânând o mică parte din trupurile celor doi mari Sfinți Patriarhi ai Bisericii.

Iar acum, Sfintele Moaște ale Sfântului Grigorie Teologul se află în Catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar, alături de ale Sfântului Ioan Gură de Aur[1]. În imaginea infra sunt Sfintele Moaște în modul în care au fost primite de la Vatican:

S 1

Iar aici vedem cum sunt păstrate acum Sfintele lor Moaște în această catedrală[2]:

S 2

Potrivit sursei video de aici[3], imaginile următoare ne prezintă plecarea Sfintelor lor Moaște de la Vatican și aducerea lor la Istanbul:

Ad 1Ad 2Ad 3Ad 4

Nu știu însă care sunt ale Sfântului Grigorie și care sunt ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Însă cutiile în care sunt ținute Sfintele lor Moaște sunt „de cristal și alabastru”[4] și cel care le-a primit a fost Patriarhul Bartolomeos [Βαρθολομαῖος] I al Constantinopolului[5], Sfintele Moaște întorcându-se acasă după 800 de ani de exil[6].

Patriarhul ecumenic Bartolomeos a cerut Sfintele lor Moaște în iunie 2004. Iar plecarea Sfintelor Moaște de la Vatican s-a făcut într-o zi de sâmbătă, pe 27 noiembrie 2004. Ele au ajuns la Istanbul în aceeași zi[7].

I Predica

Predica se numește „și despre zăbovire”, pentru că Sfântul Grigorie se referă la întârzierea cu care a început să slujească ca Preot, după fuga sa în Pontos, la Sfântul Vasile cel Mare.

Și aici Sfântul Grigorie spune că zăbovirea/ întârzierea lui de a sluji ca Preot, deși fusese hirotonit pe 25 decembrie 361, „este mai bună și mai cinstită la Dumnezeu decât repezeala altora”[13] de a lucra cele sfinte.

Pentru că atunci, ca și azi, mulți se grăbeau să se hirotonească, crezându-se vrednici de hirotonie, dar nu arătau nicio viață sfântă și nicio lucrare specială în slujirea lor. Se grăbeau să se hirotonească dar fără să slujească potrivit sfințeniei acestui mare dar dumnezeiesc.

Sfântul Grigorie numește hirotonia ungere tainică cu har[14]. Iar după această ungere dumnezeiască, el s-a retras pentru ca să se cerceteze pe sine[15]. S-a întors și predică în ziua de Paști. Iar Învierea Domnului, pentru noi, înseamnă eliberarea din Egiptul Iadului[16]. Dar dacă acum am fost eliberați prin sfântul Său sânge, atunci trebuie să ne facem ca El[17]. Ce înseamnă să ne facem „ca El”? Și Sfântul Grigorie ne răspunde: „să ne facem dumnezei prin El [ghenometa tei di Afton]”[18]. Pentru că numai îndumnezeirea noastră prin har ne face ca Domnul și nu urmarea Lui exterioară. Îndumnezeirea este interioară și ne transfigurează întreaga noastră persoană.

Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost acela de a ne îmbogăți pe noi și de a ne elibera[19]. De a ne îmbogăți cu har și de a ne elibera de patimi. El S-a smerit pe Sine pentru ca noi să ne înălțăm din căderea noastră. El a fost ispitit pentru ca noi să biruim, prin harul Lui, ispitele. El S-a lăsat batjocorit pentru ca prin rănile Lui să ne dea slava Lui cea veșnică. El a murit pentru ca să ne mântuiască pe noi. El S-a înălțat cu trupul de-a dreapta Tatălui pentru ca să ne tragă și pe noi la El[20].

De aceea, pentru tot ceea ce a făcut pentru noi, Hristos este Păstorul nostru[21]. Iar Sfântul Duh scrie în adâncul ființei noastre cele duhovnicești[22].

În prima sa predică, Sfântul Grigorie îl numește pe tatăl său un alt Avraam[23], care îl aduce pe fiul său jertfă lui Dumnezeu, pe cel care s-a născut după făgăduință[24]. Iar dreapta credință este aceea care Îl cinstește pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Care au o singură dumnezeire și putere[25].

În a doua sa Predică, Sfântul Grigorie se apără pentru fuga sa în Pontos. Apologia sa e cuprinsă în PG 35, col. 407-514[26]. Apărare care începuse deja în prima sa predică preoțească. Însă aici ea este una extinsă. Și Sfântul Grigorie își începe a doua sa predică prin a-și mărturisește înfrângerea[27].

Căci acum el vrea să se învinuiască pe sine dar și să se apere[28]. Vorbește despre nesupunerea sa[29], care s-a datorat marii sale conștiințe față de Dumnezeiasca Preoție. Și le spune că el nu și-a dorit o treaptă preoțească și mai mare[30], adică episcopatul, și pentru aceea a plecat în Pont, ci a fugit pentru l-a înspăimântat harul Preoției[31].

Însă a plecat și pentru că i-a făgăduit lui Dumnezeu să trăiască pustnicește[32]. Iar aici, în II, 6, el vorbește pentru prima oară despre tiranizarea lui de către tatăl său, adică despre hirotonirea lui cu forța: „nu am vrut [să fiu] tiranizat [uc inegca tirannumenos] și întru mijlocul zgomotelor să fiu împins”[33].

Dar, pe lângă înspăimântarea în fața slujirii preoțești și a dorului său pentru viața isihastă[34], Sfântul Grigorie a trăit și rușinea față de confrații săi întru Preoție[35]:

„Mi-a fost rușine să fiu alături de ceilalți preoți, care, cu nimic mai buni decât gloata – mare lucru [este] dacă nu [sunt] chiar cu mult mai răi –, intră în locurile cele preasfinte cu mâini nespălate…și cu suflete necurate; care, înainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie și se împing în jurul Sfintei Mese, ca și cum ar socoti că preoția nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri. Și sunt aceștia la număr aproape mai mulți decât cei pe care-i păstoresc.

Slabi în credință, ticăloși, cu toată strălucirea lor! Încât, după părerea mea, cu trecerea timpului și cu creșterea răului, n-au să mai aibă pe cine păstori, căci toți au să fie învățători în loc de ucenici ai lui Dumnezeu”[36]. Iar decadența aceasta în rândul ierarhiei Bisericii, faptul că mulți dintre slujitorii Bisericii nu sunt duhovnicești ci trupești până în măduva oaselor, e o rană vie și azi.

De aceea, adesea, ni se spune în batjocură: „peștele de la cap se împute”. Și, în mare parte, au dreptate. Pentru că credincioșii se uită la preoții Bisericii și ne judecă aspru.

Ultimul motiv al fugii sale, pe care Sfântul Grigorie îl mărturisește, e acela că a simțit greutatea păstoririi duhovnicești[37].

Păcatele preotului sunt imitate de păstoriții săi[38]. De aceea, trebuie să ne ferim a fi „pictori răi ai virtuții [aretis cachi zografi]”[39]. Căci preotul trebuie să își măsoare faptele sale cu poruncile lui Dumnezeu și nu cu ale oamenilor[40]. Iar el îi atrage pe credincioși pe calea virtuții prin covârșitoarele lui virtuți[41]. Prin virtuțile lui evidente și prin care te determină să îl urmezi.

Pentru Sfântul Grigorie, Preoția Bisericii este „arta artelor și știința științelor [tehni tehnon che epistimi epistimon]”[42]. Căci medicina se ocupă cu trupul, pe când Preoția se ocupă cu sufletul omului[43]. Iar noi nu trebuie să ne tăinuim păcatele[44] ci de ele trebuie să ne curățim. Și tocmai de aceea membrii ierarhiei Bisericii trebuie să fie oameni duhovnicești: pentru ca să îi ajute pe cei credincioși să se vindece de patimi. Dacă ei nu sunt duhovnicești, atunci neagă în ființa lor tocmai rostul Preoției în lume, acela de a-i curăți, lumina și sfinți pe oameni.

În cap. al 33-lea al Predicii de față, Părintele Dumitru Fecioru a făcut un comentariu neapărat atunci când a tradus. Și anume, el ne atenționează asupra faptului că Sfântul Grigorie folosește verbul s-a amestecat [ανεκραθη] în teologia unirii ipostatice cu sensul dogmei de la Calcedon, adică cu sensul de s-a unit, deși Sinodul al IV-lea Ecumenic a osândit termenul s-a amestecat ca fiind monofizit[45]. Fapt pentru care, atunci când traduce, el scrie în loc de s-a amestecat „s-a unit”: „S-a unit Dumnezeu cu trupul, prin mijlocirea sufletului”[46], pentru ca să nu mai nască o discuție sterilă asupra termenului.

Sfântul Grigorie rămâne pentru puțin la discuția teologică și ne spune că întreaga iconomie a lui Hristos a avut drept scop vindecarea slăbiciunii noastre[47].

După care, în slujirea preoțească, Dumnezeiescul Grigorie ne spune că trebuie să mergem pe calea împărătească [odo vasilichi][48], ferindu-ne de extreme. Totodată el accentuează amănuntul că predicarea nu e pentru oricine[49]. Pentru că cel ce predică trebuie să știe toată învățătura de credință a Bisericii[50].

Sfântul Grigorie ajunge din nou să vorbească despre dogma triadologică[51] și să spună că persoanele dumnezeiești nu se confundă și nici nu se amestecă între ele[52]. Iar Tatăl are vrednicia de principiu [tis arhis axioma], de Tată [tis Patri] și de născător [gennitori][53].

Fiul este Cuvântul Tatălui iar Duhul Sfânt este purces din Tatăl și nedespărțit de El și de Fiul[54]. Pentru că noi trebuie să mărturisim, în același timp, unitatea lui Dumnezeu cât și cele trei persoane dumnezeiești, fiecare cu însușirea ei proprie[55].

Pentru Sfântul Grigorie, predica triadologică ar trebuie să dureze mai mult decât viața lui și pentru ca să o gândești ai nevoie de Duhul Sfânt. Adică de luminare dumnezeiască[56]. Căci teologul trebuie să fie curat pentru ca să se atingă de Cel curat[57]. Dar și credincioșii, care ascultă predica lui triadologică trebuie să fie curați, pentru ca să o poată înțelege[58].

În cap. al 40-lea al predicii sale, Sfântul Grigorie vorbește despre încăpățânarea celor care au evlavie dar nu și cunoaștere. Ei nu vor primi ceea ce îi depășește teologic[59]. Pe când, în cap. al 42-lea, el vorbește despre cei care se îndoiesc de învățăturile Bisericii, după ce audiază mai mulți predicatori ortodocși[60], în loc să sintetizeze, să verifice și să își asume cele auzite.

Sfântul Grigorie aseamănă Preoția cu îmblânzirea unei fiare cu multe capete[61]. Iar Preotul trebuie să îi hrănească pe credincioși cu o învățătură pe măsura lor[62]. Însă, în același timp, Sfântul Grigorie nu își dorea să vorbească „pe placul” credincioșilor[63], să îi lingușească, ci el vroia ca să le propovăduiască adevărul dumnezeiesc integral. În ceea ce privește citirea Sfintei Scripturi, el ne spune că ea trebuie să se facă prin trecerea de la litera la duhul ei[64]. Și el laudă obiceiul evreilor de a nu lăsa, la orice vârstă, pe cineva să citească orice carte a Scripturii, ci îl pune să citească cărțile pe care el le poate înțelege[65].

Însă când vorbește despre situația celor credincioși din vremea lui, Sfântul Grigorie Teologul ne prezintă o situație dramatică, asemănătoare celei de azi: „la noi atât de mult s-au amestecat lucrurile și stăm atât de prost [în acest domeniu al citirii Scripturii], că, dacă am învățat două sau trei cuvinte de-ale credinței, iar pe acestea din auzite, nu din citite, sau dacă cunoaștem puțin Psaltirea lui David…îndată ne credem înțelepți, ne credem dascăli, ne credem sublimi în lucrurile dumnezeiești”[66].

Lipsa citirii și a studiului teologic aprofundat pare a fi o boală de veacuri a creștinilor ortodocși. Pentru că ne place să ne credem „ortodocși”, dar fără a ști credința noastră și fără a ne sfinți viața potrivit credinței ortodoxe.

Sfântul Grigorie îl deplânge pe neînvățatul care se consideră erudit: „Boala asta, de a te crede învățat când nu ești, este vrednică de lacrimi și de suspine mai mult decât orice altă boală. Adeseori am deplâns boala asta, pentru că știu bine că pretenția aceasta îți pierde și bruma de învățătură ce-o mai ai, iar umbletul umblarea după slava deșartă este pentru om [o] mare piedică în calea virtuții”[67]. Pentru că un astfel de om caută să fie lăudat de alții, dar nu să cunoască dreapta credință și să se nevoiască în mod smerit pentru a se curăți de păcate.

Și pentru ca să ne dea un exemplu de viață preoțească, Sfântul Grigorie începe să vorbească în cap. al 52-lea al predicii sale despre Sfântul Apostol Pavel[68]. A cărui viață ne arată că avem nevoie de multă cunoaștere și de multă osteneală în propovăduirea noastră[69].

Și vorbind despre modul divers și profund în care a vorbit și s-a manifestat Sfântul Pavel, Sfântul Grigorie conchide că regula de bază a slujirii pastorale e aceea de a căuta mai întâi de toate folosul duhovnicesc al păstoriților tăi[70]. De aceea, privind astfel lucrurile, Preoția este grea pentru cei care au inima simțitoare și înțelegătoare[71].

Și Sfântul Grigorie își mărturisește frica și cutremurul pe care le-au băgat în inima lui Sfinții Profeți, care mărturisesc ce va face Domnul cu falșii slujitori ai Lui[72]. Însă și Noul Testament cere foarte mult de la preoții lui Dumnezeu[73].

De aceea, Sfântul Grigorie ne spune acestea despre sine în cap. al 71-lea al predicii sale: „Cu aceste gânduri [de frică și cutremur] trăiesc ziua și noaptea. Acestea-mi topesc măduva, acestea-mi macină trupul și nu mă lasă să fiu îndrăzneț și să privesc în sus.

Acestea-mi smeresc sufletul, îmi îngenunchează mintea, îmi pun lanț limbii și mă fac să nu mă gândesc la preoție, nici să îndrept și să ocârmuiesc pe alții, lucru mare și covârșitor [pentru mine], ci [îmi doresc] să pot scăpa de urgia cea viitoare și să pot să-mi scutur puțin rugina păcatului [din mine].

Trebuie să fiu eu mai întâi curat și apoi să curăț curățesc pe alții. Să fiu eu înțelept, ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu eu lumină, ca să [îi] luminez pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să [îi] sfințesc pe alții. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere”[74].

Însă, deși Sfântul Grigorie își cunoștea slăbiciunile sale, le mărturisește credincioșilor săi că el a fost dăruit pentru Preoție încă din pântecele maicii sale. Pentru că ea l-a făgăduit lui Dumnezeu mai înainte ca el să se nască[75]. „Am fost făcut dar lui Dumnezeu prin făgăduința mamei mele, și am întărit acest dar mai târziu, în vremea primejdiilor prin care am trecut. Dorul de a fi preot a crescut odată cu mine, iar cugetul alerga și el cu mine. Am dat toate, aducându-le Celui ce m-a sortit m-a ales și m-a mântuit [lahonti che sosanti][76]: avere, slavă, sănătate, talentul oratoric chiar. Acestea mi-au fost de folos numai la aceea că m-au învățat să le disprețuiesc și să [Îl] am pe Hristos, pe Care L-am preferat lor”[77].

Sfântul Grigorie deplânge războiul dintre noi, dintre oamenii Bisericii[78] și îl numește pe Iulian Apostatul fiara care luptă împotriva Bisericii[79].

Frica Sfântului Grigorie de Preoție era una evlavioasă. Se baza pe cunoașterea Scripturii[80]. Dar s-a întors acasă din dragoste pentru cei credincioși și pentru părinții lui cei sfinți[81]. Și îl numește pe tatăl său, din nou, drept Avraam și pe mama lui Sarra[82].

Un al treilea motiv al întoarcerii lui l-a găsit în viața Sfântului Profet Ionas. Care, ca și el, a întârziat să împlinească voia lui Dumnezeu, dar mai apoi s-a supus ei[83].

Și Sfântul Grigorie cere binecuvântarea tatălui său, rugăciunile și povățuirile lui[84] în sfârșitul celei de a doua sa predici ca Preot. Iar lui Dumnezeu Îi cere ca să îl povățuiască și să-l păstorească cu slava Lui, pentru ca, la rândul lui, el să-i poată păstori pe cei credincioși[85].

Predica III

Sfântul Grigorie își începe predica adresându-se celor credincioși ca unor prieteni și frați întru credință, dar îi mustră pentru că nu se grăbesc să asculte cuvintele sale[89]. Căci el le cere lor ca să îi răspundă pe măsura dragostei sale pentru ei[90].

După care începe să le vorbească despre cina slăvită a lui Dumnezeu, la care El vrea ca noi să participăm[91]. Și ajunge apoi la Dumnezeul treimic, spunându-le că Tatăl trebuie înălțat, că Fiul este egal cu Tatăl iar Duhul Sfânt este slăvit împreună cu Tatăl și cu Fiul[92]. Iar dacă avem un singur suflet și o singură minte cu toții, cu nimic nu rănim Treimea, nici nu preferăm vreo persoană dumnezeiască în defavoarea celorlalte două, nici nu tăiem vreuna din cele trei. Căci cine maximalizează o persoană dumnezeiască în defavoarea celorlalte două, acela micșorează și insultă întreaga Treime[93].

Iar Tatăl este Tatăl nostru, al tuturor, pentru că, în Hristos, ne-a născut pe noi prin Evanghelii[94]. De aceea, noi trebuie să trăim și să umblăm în Duhul Sfânt, trăgându-ne cunoașterea din El[95].


[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gregory_of_Nazianzus.

Imaginea e preluată de aici: http://4.bp.blogspot.com/_qpE5hNwi618/TN61wYdiRTI/AAAAAAAALLM/MZULQitYwlw/s1600/relics.jpg.

[2] Cf.

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/3c/Patriarchal_Church_of_St._George_-_larnax%2C_Instanbul.JPG.

[3] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=dfXskSyAJc8.

[4] Cf. http://legacy.utsandiego.com/uniontrib/20041128/news_1n28pope.html.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Bartholomew_I_of_Constantinople.

[6] Cf. http://legacy.utsandiego.com/uniontrib/20041128/news_1n28pope.html.

[7] Cf. http://www.nbcnews.com/id/6588646/ns/world_news/t/vatican-returns-relics-saints-istanbul/#.VeK7hH3ibX4.

[8] PG 35, col. 396.

[9] În română: [Dr.] Adrian Marinescu, Cuvântarea I: Despre Sfintele Paști și despre zăbovire, în rev. Studii Teologice, nr. 2, 2012, p. 220-224. Voi cita traducerea sa sub forma: ed. Marinescu.

[10] Idem, p. 218. [11] Idem, p. 220, n. 2. [12] PG 35, col. 396/ ed. Marinescu, p. 220. [13] Ibidem/ Ibidem. [14] Ibidem/ Ibidem. [15] Ibidem/ Ibidem. [16] PG 35, col. 397/ Idem, p. 221. [17] Ibidem/ Idem, p. 222. [18] PG 35, col. 397. [19] PG 35, col. 397-400/ ed. Marinescu, p. 222. [20] PG 35, col. 400/ Ibidem. [21] Ibidem/ Idem, p. 223. [22] Ibidem/ Ibidem. [23] Ibidem/ Ibidem. [24] Ibidem/ Idem, p. 224. [25] PG 35, col. 401/ Ibidem.

[26] În română găsim traducerea acestei predici în: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoție, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia & Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 209-295. Voi cita această ediție sub forma: ed. Fecioru.

[27] PG 35, col. 408/ ed. Fecioru, p. 210. [28] Ibidem/ Idem, p. 211. [29] PG 35, col. 409/ Idem, p. 212. [30] PG 35, col. 412-413/ Idem, p. 214. [31] PG 35, col. 413/ Idem, p. 215. [32] Ibidem/ Ibidem. [33] PG 35, col. 413. [34] PG. 35, col. 413-416/ ed. Fecioru, p. 215-216. [35] PG 35, col. 416/ Idem, p. 216. [36] Ed. Fecioru, p. 216-217. [37] PG 35, col. 420/ ed. Fecioru, p. 218. [38] Ibidem/ Idem, p. 219.

[39] PG 35, col. 421/ Idem, p. 220. [40] PG 35, col. 424/ Idem, p. 221. [41] Ibidem/ Idem, p. 222. [42] PG 35, col. 425/ Ibidem. [43] Ibidem/ Idem, p. 222-223. [44] PG 35, col. 429/ Idem, p. 225. [45] Ed. Fecioru, p. 228, n. 7. [46] PG 35, col. 432-433/ ed. Fecioru, p. 228. [47] PG 35, col. 436/ Idem, p. 230. [48] PG 35, col. 441/ Idem, p. 235.

[49] PG 35, col. 444/ Idem, p. 236. [50] Ibidem/ Idem, p. 236-237. [51] PG 35, col. 445/ Idem, p. 238-239. [52] Ibidem/ Ibidem. [53] Ibidem/ Idem, p. 239. [54] Ibidem/ Ibidem. [55] Ibidem/ Ibidem. [56] PG 35, col. 448/ Ibidem. [57] Ibidem/ Ibidem. [58] Ibidem/ Idem, p. 240. [59] PG 35, col. 448-449/ Idem, p. 240-241. [60] PG 35, col. 449/ Idem, p. 242. [61] PG 35, col. 452/ Idem, p. 243. [62] PG 35, col. 453/ Idem, p. 244. [63] Ibidem/ Idem, p. 245.

[64] PG 35, col. 457/ Idem, p. 247. [65] PG 35, col. 456/ Idem, p. 246. [66] Ed. Fecioru, p. 247-248. [67] Idem, p. 250. [68] PG 35, col. 461/ ed. Fecioru, p. 251. [69] Ibidem/ Ibidem. [70] PG 35, col. 464/ Idem, p. 253. [71] PG 35, col. 468/ Idem, p. 255.

[72] PG 35, col. 468-477/ Idem, p. 256-264. [73] PG 35, col. 477-480/ Idem, p. 264-265. [74] Ed. Fecioru, p. 265. [75] PG 35, col. 484/ ed. Fecioru, p. 269. [76] PG 35, col. 484. [77] Ed. Fecioru, p. 269. [78] PG 35, col. 492/ ed. Fecioru, p. 275. [79] PG 35, col. 491, n. 9/ Idem, p. 275, n. 15.

[80] PG 35, col. 496-501/ Idem, p. 278-284. [81] PG 35, col. 501/ Idem, p. 286. [82] PG 35, col. 5o1-504/ Ibidem. [83] PG 35, col. 508/ Idem, p. 290. [84] PG 35, col. 513/ Idem, p. 294. [85] Ibidem/ Idem, p. 295.

[86] O traducere în engleză a predicii avem în locația: http://www.ccel.org/ccel/schaff/npnf207.iii.v.html. O voi numi de aici încolo: ed. Schaff.

[87] PG 35, col. 517. [88] Ed. Schaff, p. 228. [89] PG 35, col. 517/ ed. Schaff, p. 228. [90] PG 35, col. 520/ Ibidem. [91] Ibidem/ Ibidem. [92] PG 35, col. 521/ Idem, p. 228-229. [93] Ibidem/ Idem, p. 229. [94] PG 35, col. 524/ Ibidem. [95] Ibidem / Ibidem.

Viețile Sfinților 1. 16

Viețile Sfinților

(vol. 1)

Alcătuite de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

  *

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

*

gr. 1

lat 1

Și opera poetică începe cu poemele teologice și, cu precădere, cu cele dogmatice.

Cartea întâi a poemelor grigoriene (PG 37, col. 397-968) conține poemele teologice [poemata theologica] (col. 397-522) și poemele morale [carmina moralia] (col. 521-968).

Secțiunea poemata dogmatica [poeme dogmatice] e formată din următoarele poeme: Despre Tatăl (col. 397-401), Despre Fiul (col. 401-408), Despre Sfântul Duh (col. 408-415), Despre cosmos (col. 415-424), Despre providență (col. 423-430), Argument despre aceeași (col. 429-438), Despre ființele care au minte (col. 437-446), Despre suflet (col. 445-456), Despre Testamente și venirea Domnului (col. 456-464), Despre Întrupare, împotriva lui Apollinarios (col. 463-470), Despre Întruparea Domnului (col. 470-471), Despre adevăratele cărți ale Scripturii (col. 472-474), Patriarhii, fiii lui Iacov (col. 475-476), Plăgile Egiptului (col. 475-476), Decalogul lui Moisis (col. 475-477), Minunile Sfinților Profeți Iliu și Elisei (col. 477-479), Epigramma despre martirionul lui Iliu, care se numește Hirion (col. 479-480), Despre genealogia lui Hristos (col. 480-487), Cei 12 Ucenici ai lui Hristos (col. 487-488), Minunile lui Hristos după Matteos (col. 487-491), Minunile lui Hristos după Marcos (491-492), Minunile Lui după Lucas (col. 491-494), Minunile Lui după Ioannis (col. 493-494), Despre parabolele și enigmele Lui după Matteos (col. 495-496), Parabolele lui Hristos după Marcos (col. 495-497), Parabolele [Lui] după Lucas (col. 497-498), Parabolele lui Hristos după toți Evangheliștii (col. 497-506), Potolirea furtunii de către Hristos (col. 505-508), Imn despre Dumnezeu (col. 507-508), Alt imn despre Dumnezeu (col. 507-510), Alt imn [despre Dumnezeu] (509-512), Imn de seară (col. 511-514), Mulțumire (col. 513-514), O altă mulțumire (col. 515-518), Rugăciune înainte de citirea Scripturii (col. 517-518), Rugăciune înainte de a pleca pe cale (col. 517-520), Altă rugăciune pentru sfârșit bun (col. 519-522), Altă rugăciune (col. 521-522).

Secțiunea poemelor morale [carmina moralia] se află în PG 37, col. 521-968.

Această secțiune e formată din următoarele poeme: Lauda fecioriei (col. 521-578), Porunci pentru fecioare (col. 577-632), Îndemn pentru fecioare (col. 631-640), Despre fecioară (col. 639-642), Despre monahii din chinovii (col. 641-643), Despre înțelepciune (col. 643-648), Despre curăție (col. 647-649), Compararea vieților (col. 649-667), Despre virtute (col. 667-680), Despre virtute II (col. 679-752), Dialogul despre lume (col. 751-754), Despre fragilitatea naturii umane (col. 753-754), Despre același lucru (col. 753-755), Despre firea umană (col. 755-765), Despre ieftinătatea celor din afară ale omului (col. 765-778), Despre căile vieții (col. 777-781), Diversele vieți fericite (col. 781-786), Despre viața omenească (col. 785-787), Despre aceeași (col. 787-788), Despre poftă (col. 787-788), Despre moartea prietenilor (col. 789-790), Despre prietenii falși (col. 789-790), Despre același [lucru] (col. 789-790), Dialog despre cei care se jură mult (col. 789-813), Despre furie (col. 813-851), Despre noblețea arțăgoasă (col. 851-854), Despre aceeași (col. 853-856), Împotriva celor bogați (col. 855-884), Împotriva femeilor care se împodobesc (col. 883-910), Sfaturi [sub formă de] distihuri (col. 909-915), Sfaturi [sub formă de] distihuri II (col. 915-927), Sfaturi în tetrastihuri (col. 927-945), Definiții mai puțin exacte (col. 945-964), Despre sărăcia filosofică (col. 965-966), Despre aceeași [problemă] (col. 965-966), Despre răbdare (col. 965-966), Despre aceeași [problemă] (col. 967-968), Despre noroc și providență (col. 967-968), Despre vanitatea oamenilor (col. 967-968).

istorie

A doua carte de poeme grigoriene conține poemele istorice [poemata historica] și e cuprinsă în PG 37, col. 969-1600.

Prima secțiune, intitulată Despre sine, e formată din poemele: Despre sine însuși (col. 969-1017), Jurămintele lui Grigorie (col. 1017-1019), Drumul la Constantinopol (col. 1019-1021), Despre sine (col. 1021-1022), Despre poporul de la [Biserica] Anastasia (col. 1021-1023), Despre aceeași [problemă] (col. 1023-1024), Însemnare despre dușmani (col. 1023-1024), Despre invidioși (col. 1025-1026), [Tot] despre aceeași [problemă] (col. 1025-1026), Despre preoții de la Constantinopol și despre această cetate (col. 1027-1029), Despre viața sa (col. 1029-1165), Despre sine și despre episcopi (col. 1165-1227), Despre episcopi (col. 1227-1243), Poem în acrostih despre sine și despre cei invidioși (col. 1243-1250), Despre sine după întoarcerea din cetatea Constantinopol (col. 1249-1254), Visul despre Biserica Anastasia, pe care am construit-o în Constantinopol (col. 1253-1261), Despre diversele [feluri] de viață și despre falșii episcopi (col. 1261-1269), Despre invidioși (col. 1269-1270), Plângere a patimilor sale (col. 1271-1279), Rugăciune către Hristos în timpul bolii (col. 1279-1280), Despre diavol (col. 1279-1280), Rugător (col. 1281-1282), Despre plecare (col. 1281-1284), Rugăciune de dimineață (col. 1283-1284), Plângere către seară (col. 1285-1286), Rugăciune către Hristos [pentru] ziua de mâine (col. 1285-1286), Plângere (col. 1285-1287), Elegiac (col. 1287-1288), Despre răbdare (col. 1288-1289), Despre sine (1288-1299), Dorința morții (col. 1299-1300), Despre viața inutilă și necredincioasă și sfârșitul comun al tuturor (col. 1299-1305), Către Hristos (col. 1305-1306), Despre tăcere în posturi (col. 1307-1322), [Despre] același [lucru] (col. 1321-1323), [Despre] același [lucru] (col. 1323-1324), [Despre] același [lucru] (col. 1323-1325), Imn către Hristos, după tăcere, de Paști (col. 1325-1329), Versuri pentru sine (col. 1329-1336), Despre invidioși (col. 1337-1339), Către Maximos (col. 1339-1344), Plângere pentru greutățile sale și rugăciune către Hristos pentru eliberarea vieții lui (col. 1343-1346), Către sine despre întrebare și răspuns (col. 1345-1349), Despre detractorii monahilor și despre cei care în mod fals sunt numiți „monahi” (col. 1349-1353), Plângere pentru patimile sufletului său (col. 1353-1378), Despre trup (col. 1377-1381), Certare a sufletului [care se manifestă] nerațional (col. 1381-1384), Despre moartea lumii (col. 1383-1384), Plângere (col. 1383-1385), Împotriva diavolului [scrisă] întru boală (col. 1385-1393), Plângere pentru sufletul său (col. 1393-1396), Plângere (col. 1397-1398), Altă plângere (col. 1397-1398), Împotriva diavolului (col. 1397-1399), Alungarea diavolului și chemarea lui Hristos (col. 1399-1401), Împotriva lui, [a diavolului] (col. 1401-1402), Împotriva diavolului (col. 1401-1402), Împotriva lui, [a diavolului] (col. 1401-1402), Împotriva lui, [a diavolului] (col. 1403-1404), Împotriva lui, [a diavolului] (col. 1403-1404), Plângere (col. 1403-1404), Mulțumire [adusă] lui Hristos (col. 1405-1406), Plângere către Hristos (col. 1405-1406), Altă [plângere] către Hristos (col. 1405-1406), Plângere (col. 1407-1408), Altă [plângere] către Hristos (col. 1407-1408), Despre sine (col. 1407-1408), Despre sine (col. 1409-1417), Rugăciune către Hristos (col. 1417-1418), Altă [rugăciune către Hristos] (col. 1417-1418), Rugăciune în [timpul] bolii (col. 1417-1419), Despre ieșirea [din această lume] (col. 1419-1420), Rugător (col. 1419-1421), Către Hristos (col. 1421-1422), Plângere către Hristos (col. 1421-1423), Altă plângere (1423-1424), Rugăciune către Hristos (col. 1423-1425), Despre sufletul său (col. 1425-1426), Despre sufletul său (col. 1425-1427), Despre sine (col. 1427-1428), Despre mânia lui (col. 1427-1428), Despre același [lucru] (col. 1427-1428), Despre luptele [cu] demonii (col. 1427-1430), Plângere (col. 1429-1431), Mustrare [pentru] întoarcerea către Dumnezeu (col. 1431-1432), Mustrare de sine (col. 1431-1433), Despre dorul de Dumnezeu (col. 1433-1435), Despre sufletul său în stihuri imiamve/ anacreontice (col. 1435-1442), Întru boală (col. 1441-1446), Despre sine și familia sa adormită (col. 1445-1446), Întru mormântul lor, al tuturor (col. 1445-1446), Epitaf și pe scurt despre viața lui (col. 1447-1448), Altul despre sine (col. 1447-1448), Altul [despre sine] (col. 1449-1450), Altul [despre sine] (col. 1449-1450), Altul [despre sine] (col. 1449-1450), Altul [despre sine] (col. 1449-1450), Altul [despre sine] (col. 1449-1451), Altul [despre sine] (col. 1451-1452).

despre altii

A doua secțiune a cărții a doua de poeme este intitulată Despre alții și cuprinde următoarele poeme: Îndemn către elini, despre monahi (col. 1451-1477), Despre Iulianos (col. 1477-1480), Către Vitalianos despre fii (col. 1479-1505), De la Nicovulos către tatăl (col. 1505-1521), Nicovulos către fiul (col. 1521-1542), Pareneză pentru Olimpiada (col. 1541-1550), Către Nemesios (col. 1551-1577), Către Seleucos (col. 1577-1600).

PG 38 e ultimul volum alocat Sfântului Grigorie Teologul. Și el conține epitafurile, epigramele și piesa de teatru Patimile lui Hristos.

Secțiunea epitafurilor e cuprinsă în PG 38, col. 11- 82 și are următorul conținut: Al lui Navcratios, fratele Marelui Vasile (col. 11-12), Altul (col. 11-12), Altul (col. 11-12), Al lui Tespesios, gramaticianul (col. 11-13), Al lui Proeresios, sofistul (col. 13-14), Al lui Chesarios (col. 13-14), Altul (col. 13-15), Altul (col. 15-16), Altul (col. 15-16), Altul (col. 15-16), Altul (col. 15-16), Altul (col. 17-18), Altul (col. 17-18), Altul (col. 17-18), Altul (col. 17-18), Altul (col. 17-19), Altul (col. 19-20), Altul (col. 19-20), Altul (col. 19-20), Altul (col. 19-21), Altul (col. 21-22), Al lui Grigorie (col. 21-22), Altul (col. 21-22), Altul (col. 21-22), Al lui Livian (col. 23-24), Altul (col. 23-24), Altul (col. 23-24), Al lui Evfimios (col. 23-25), Altul (col. 25-26), Altul (col. 25-26), Altul (col. 25-26), Altul (col. 25-26), Altul (col. 27-28), Altul (col. 27-28), Altul (col. 27-28), Altul (col. 27-29), Al lui Elladios (col. 29-30), Altul (col. 29-30), Altul (col. 29-30), Al lui Martinianos (col. 29-31), Altul (col. 31-32), Altul (col. 31-32), Altul (col. 31-33), Altul (col. 33-34), Altul (col. 33-34), Altul (col. 33-34), Altul (col. 33-34), Altul (col. 35-36), Altul (col. 35-36), Altul (col. 35-36), Altul (col. 35-36), Altul (col. 35-36), Altul (col. 37-38), Al Emmeliei [VEmmeli,an], mama lui Vasile cel Mare (col. 37-38), Al tatălui [său] (col. 37-39), Altul (col. 39-40), Altul (col. 39-40), Altul (col. 39-40), Altul (col. 41-42), Altul (col. 41-42), Altul (col. 41-42), Altul (col. 41-42), Altul (col. 41-42), Altul (col. 43-44), Altul (col. 43-44), Al mamei [sale], luat din fața altarului (col. 43-44), Altul (col. 45-46), Altul (col. 45-46), Altul (col. 45-47), Altul (col. 47-48), Altul (col. 47-48), Altul (col. 47-49), Altul (col. 49-50), Altul (col. 49-50), Altul (col. 49-50), Altul (col. 49-51), Altul (col. 51-52), Altul (col. 51-52), Altul (col. 51-52), Altul (col. 51-52), Altul (col. 53-54), Altul (col. 53-54), Altul (col. 53-54), Altul (col. 53-54), Altul (col. 53-54), Altul (col. 55-56), Altul (col. 55-56), Altul (col. 55-56), Altul (col. 55-56), Altul (col. 55-57), Altul (col. 57-58), Altul (col. 57-58), Altul (col. 57-58), Altul (col. 57-58), Altul (col. 59-60), Altul (col. 59-60), Altul (col. 59-60), Altul (col. 59-60), Altul (col. 59-60), Altul (col. 59-62), Prosopopeea părinților morți (col. 61-63), Alta (col. 63-64), Al lui Amfilohios (col. 63-64), Altul (col. 63-65), Altul al lui Amfilohios (col. 65-66), Altul (col. 65-66), Altul (col. 65-66), Altul (col. 67-68), Altul (col. 67-68), Al lui Vassos (col. 67-68), Altul (col. 67-68), Al lui Nicomidis (col. 67-68), Altul (col. 69-70), Altul (col. 69-70), Al lui Carterios (69-70), Altul (col. 71-72), Altul (col. 71-72), Altul (col. 71-72), Epitaf la înmormântarea Marelui Vasile (col. 71-75), Al Macrinei, sora Sfântului Vasile [cel Mare] (col. 75-76), Al lui Evsevios și al Vasilissei (col. 75-76), al lui Gheorghios (col. 75-76), Al Teoseviei, sora lui Vasile cel Mare (col. 77-78), Al lui Filtatios (col. 77-78), Al lui Grigorios (col. 77-78), Al lui Maxentios (col. 77-78), Altul (col. 77-78), Al lui Evpraxios (col. 79-80), Al lui Pavlos (col. 79-82).

Epigramele sale sunt cuprinse în PG 38, col. 81-130 și sunt următoarele: Despre clădirile uriașe (col. 81-82), Lui Sigantios pustnicul (col. 83-84), Lui Evpraxios (col. 83-84), Lui Filagrios și despre răbdare (col. 83-84), Alta (col. 83-85), Alta (col. 85-86), Defăimătorului (col. 85-86), Alta (col. 85-86), Alta (col. 85-86), Celor iubiți (col. 85-87), Alta (col. 87-88), Alta (col. 87-88), Alta (col. 87-88), Alta (col. 87-89), Despre cei cointroduși (col. 89-90), Alta (col. 89-91), Despre fecioară (col. 91-92), Alta (col. 91-92), Despre monahi (col. 91-93), Alta (col. 93-94), Că nu pot cei căzuți să îi acuze pe cei curați (col. 93-94), Alta (col. 93-95), Alta (col. 95-96), Despre nuntă (col. 95-96), Că și a glumi înseamnă modestie (col. 95-96), Despre desfătările [duhovnicești] din Martirii[1] (col. 97-98), Alta (col. 97-98), Alta (col. 97-98), Alta (col. 97-99), Biserica, unde a rămas, a fost transformată de către el, căci ea era [mai înainte] un templu al idolilor (col. 99-100), Despre mormintele săpate (col. 99-100), Alta (col. 99-101), Alta (col. 101-102), Alta (col. 101-102), Alta (col. 101-102), Alta (col. 101-102), Alta (col. 103-104), Alta (col. 103-104), Alta (col. 103-104), Alta (col. 103-104), Alta (col. 103-104), Alta (col. 103-105), Alta (col. 105-106), Alta (col. 105-106), Alta (col. 105-106), Alta (col. 105-106), Alta (col. 107-108), Alta (col. 107-109), Alta (col. 109-110), Alta (col. 109-110), Alta (col. 109-110), Alta (col. 109-111), Alta (col. 111-112), Alta (col. 111-112), Alta (col. 111-112), Alta (col. 111-112), Alta (col. 111-112), Alta (col. 113-114), Alta (col. 113-114), Alta (col. 113-114), Alta (col. 113-114), Alta (col. 113-115), Alta (col. 115-116), Alta (col. 115-116), Alta (col. 115-116), Alta (col. 115-116), Alta (col. 115-116), Alta (col. 117-118), Alta (col. 117-118), Alta (col. 117-118), Alta (col. 117-118), Alta (col. 117-119), Alta (col. 119-120), Alta (col. 119-120), Alta (col. 119-120), Alta (col. 119-120), Alta (col. 119-120), Alta (col. 121-122), Alta (col. 121-122), Alta (col. 121-122), Alta (col. 121-122), Alta (col. 123-124), Alta (col. 123-124), Alta (col. 123-124), Alta (col. 123-124), Alta (col. 123-124), Alta (col. 123-124), Alta (col. 125-126), Alta (col. 125-126), Alta (col. 125-126), Alta (col. 125-127), Alta (col. 127-128), Alta (127-130), Alta (col. 129-130).

tragedia

Tragedia Patimile lui Hristos e tipărită în PG 38, col. 133-338. Ea are 2601 versuri și personajele ei sunt Hristos, Născătoarea de Dumnezeu, Iosif, Teologul, Magdalini, Nicodimos, Îngerul, Pilatos, sinagoga arhiereilor, corul fecioarelor, semicorul, tânărul și straja [de la mormânt].

Aici se încheie scrierile Sfântului Grigorie Teologul din PG 38. În continuare, în PG 38, sunt comentarii la opera Sfântului Grigorie, despre care am mai vorbit dar pe care le enumăr din nou. Primul comentariu îi aparține lui Cosma Ierusalimiteanul și e cuprins în PG 38, col. 341-680.

Al doilea comentariu îi aparține lui Nicetas David și este editat în PG 38, col. 681-842. Iar al treilea este un comentariu anonim (?), fiind cuprins în PG 38, col. 841-846.

Ultima parte din PG 38 conține o scriere a Sfântului Chesarios, fratele Sfântului Grigorie Teologul, intitulată Patru dialoguri [ΔIAΛOΓOI TEΣΣAPEΣ]. Este editată în PG 38, col. 851-1190.

În concluzie, opera Sfântului Grigorie Teologul este editată în 4 volume în PG, în vol. 35-38.

Și acum mă întorc la Vita Sancti Gregorii Theologi, Episcopi Constantinopolitani, ex ipsius potissimum scriptis adornata [Viața Sfântului Grigorie Teologul, Episcopul Constantinopolului, adunată mai ales din propriile sale scrieri], care a fost este editată în PG 35, col. 147-242. Din care aflăm că este al doilea Sfânt al Bisericii numit Teologul, primul fiind Sfântul Ioannis Evanghelistul[2]. El s-a născut la Arianzos, în regiunea Tiberina[3].

Tatăl Sfântului Grigorie se botează în 325[4], iar în 329 e hirotonit Episcop[5].

În cap. 25 ni se confirmă vedenia din timpul visului în care Sfântul Grigorie Teologul le-a văzut pe cele două Sfinte Fecioare[6]. În Chesaria Cappadociei el se împrietenește cu Sfântul Vasile cel Mare[7].

În cap. 35-36 se vorbește despre furtuna pe mare și despre făgăduința Sfântului Grigorie[8]. În Atena a ajuns în anul 350[9]. După ce a fost hirotonit Preot de tatăl său cu forța, în 25 decembrie 361, el a fugit în Pontos[10]. În 372, tot cu forța, este hirotonit Episcop. E hirotonit Episcop înainte de Paști, care în anul 372 a fost prăznuit pe 8 aprilie[11].

Sfântul Grigorie rămâne în Nazianzos[12]. În cap. 118 se vorbește despre adormirea părinților lui petrecută în 374[13]. Sfântul Vasile adoarme în 379[14].

Când Sfântul Grigorie a venit în 379 în Constantinopol, capitala imperiului nu era bântuită numai de plaga ereziei ariene ci și de eretici novațieni, macedonieni, fotinieni, marcellieni, sabellieni, evnomieni și apollinariști[15].

Biserica Anastasia a fost zidită în 398 și construită din marmură[16]. Și Sfântul Grigorie adoarme în anul 389[17]. Iar după ce Sfintele sale Moaște au fost mutate la Constantinopol în timpul lui Constantin Porfirogenetul, ele au fost mutate apoi la Roma și așezate în Basilica Sfânta Maria, în Campo Marzio[18], din Roma[19]. O a treia mutare a Sfintelor lui Moaște a făcut-o Papa Grigorie al XIII-lea, în 9 iunie 1578, aducându-le în Basilica Sfântul Petru din Roma[20].


[1] Din Bisericile închinate Sfinților Mucenici.

[2] PG 35, col. 147. [3] Ibidem. [4] PG 35, col. 151. [5] PG 35, col. 152. [6] PG 35, col. 162. [7] PG 35, col. 163. [8] PG 35, col. 166-167. [9] PG 35, col. 167.

Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Basil_of_Caesarea, Sfântul Vasile cel Mare a locuit în Atena, cu Sfântul Grigorie, aproape 6 ani de zile, în perioada 349-356.

[10] PG 35, col. 180. [11] PG 35, col. 197. [12] PG 35, col. 203. [13] PG 35, col. 208-209. [14] PG 35, col. 210. [15] PG 35, col. 213. [16] PG 35, col. 214. [17] PG 35, col. 237. [18] PG 35, col. 238.

[19] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Santa_Maria_Maddalena.

[20] PG 35, col. 239.

Diaconul Coresi, Predică la Duminica desfrânatului

Diaconul Coresi

Carte cu învățătură
(1581)

Diortosire și note de
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Ediția pe care o diortosesc:
Diaconul Coresi, Carte cu învățătură (1581), publicată de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, Textul, Ed. Atelierele Grafice Socec & Co., Societate anonimă, București, 1914, 566 p.

*

Duminica a șaptesprezecea

La Liturghie. Evanghelia desfrânatului

(Luca 15, 11) Zise Domnul pilda aceasta: „Un om avea doi feciori. (12) Și zise cel mai tânăr părintelui [său] : «Părinte, dă-mi partea ce mi se cade din avuție». Și împărți lor avuția. (13) Și nu după multe zile, adună totul feciorul cel mic și se duse într-o parte [a lumii], departe, și acolo risipi avuția lui. Trăia cu desfrânatele[1]. (14) Risipi el [ceea ce era] al lui, tot.

Fu foamete tare într-acea parte [de lume], și acesta începu a flămânzi. (15) Și merse [și] se lipi de unul ce locuia într-acea parte și [acela] îl trimise pe el la satul lui să pască porcii. (16) Și jinduia să-și sature pântecele lui[2] cu rădăcinile pe care le mâncau porcii. Și nimic nu-i dădură lui.

(17) El își veni în minte [și] zise: «Câți năimiți/ simbriași la tatăl meu mănâncă pâine, [iar] eu pier de foame. (18) Scula-mă-voi și mă voi duce către părintele meu și îi voi zice lui: (19) Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu [mai] sunt destoinic/ vrednic să mă [mai] numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din năimiții tăi».(20) Și se sculă [și] se duse către părintele lui.

Încă era el departe [când] îl văzu pe el părintele lui și îi fu milă de dânsul. Și alergă[3], căzu pe cerbicea/ gâtul lui și îl sărută pe el. (21) Zise fiul: «Părinte, am greșit la cer și înaintea ta și de acum nu [mai] sunt vrednic a mă numi fiul tău». (22) Zise părintele către robii săi: «Aduceți veșmântul cel dintâi și îl îmbrăcați pe el și dați-i inel în mâna lui și încălțămintea de sărbătoare[4] în picioare. (23) Și aduceți vițelul cel îngrășat de-l junghiați și să mâncăm, să ne veselim. (24) Căci fiul meu acesta mort era și a înviat și pierdut era și s-a aflat!» Și începură a se veseli.

(25) Fiul lui cel mai mare era în sat. Și venind, se apropie de casă și auzi cântări și glasuri. (26) Și chemă pe unul dintre feciori/ slujitori [și] îl întrebă: «Ce sunt acestea?». (27) El zise lui că: «Fratele tău a venit și părintele tău a junghiat vițelul cel îngrășat, fiindcă l-a văzut sănătos». (28) [Atunci] se mânie și nu vroia să intre. Părintele lui ieși [și] îl ruga pe el. (29) El răspunse [și] zise: «Părinte, iată câți ani am lucrat ție și nu am călcat zisa ta întru nimic și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu tovarășii mei. (30) Și când fiul tău acesta vine de la desfrânare, îi junghiași lui vițelul cel îngrășat».

(31) El îi zise lui: «Fiule, tu pururea ești cu mine și toate ale mele, ale tale sunt. (32) Ți se cade [ție] să te veselești și să te bucuri, pentru că fratele tău acesta mort era și a înviat, și pierdut era și s-a aflat!»”.

Învățătură din această Evanghelie

Cuvântul 2

Bun și dulce este Dumnezeu către toți și iubitor de oameni și îndelung răbdător. Și toată milostivirea Sa Își arată spre cei greșiți, iar spre cei Drepți totdeauna Se arată ca și cum ar fi mai greu de înduplecat[5]. Iar păcătoșilor repede este ajutător și milostiv și-i îmbărbătează pe aceștia cu bune cuvinte și grăiește: Viu [sunt] Eu, Dumnezeu, că nu voiesc moartea păcătosului, până nu se va întoarce și să fie viu [Iez. 18, 23].

Și iarăși grăiește: Au doară cel căzut nu se va ridica?[6]. Sau: [Pentru] cel ce se întoarce, nu Mă voi întoarce?[7]. Și iarăși: Întoarceți-vă către Mine, zice Domnul, și Mă voi întoarce către voi [Zah. 1, 3; Mal. 3, 7].

Iar celor Drepți așa le grăiește Domnul: că dacă ar face omul toată dreptatea și tot adevărul și dacă s-ar întoarce și va face păcatul, de aceea nu voi mai pomeni dreptatea lui, ci în păcatele lui va muri [cf. Iez. 18, 24].

Cu dreptate Domnul are întrebare către Sfinți și către păcătoși, cu milă și cu bună milosârdie și dulceață. El Însuși știe aceasta, că de îl va speria pe cel ce a greșit, îl va surpa pe el întru mâhnire. Iar pe cel Drept, dacă îl va ferici, îl va slăbi pe el de la virtuți. Drept aceea, deci, îl miluiește pe cel păcătos, iar pe cel Drept îl oprește [de la laudă].

Căci zice că: Înfricoșător este Dumnezeu întru toți care sunt împrejurul Lui [cf. Ps. 81, 1 și Ps. 95, 4]. Dar cine sunt cei care sunt împrejurul Lui? Cu adevărat, sunt toți Sfinții care se aproprie de El prin fapte bune. Iar tuturor celorlalți, celor care greșesc, pururea le caută Domnul mântuire și doctorie și vindecare de păcate. Pocăința le-a dăruit-o lor. Și nu încetează niciodată a învăța despre pocăință și despre întoarcere, ci cu cuvinte și cu pilde și cu măiestrii ne îmbărbătează pe noi spre pocăință.

Drept aceea și această pildă ce stă de față, înaintea noastră o pune. Și este deci despre vina aceasta [și] așa grăiește:

[Evanghelie:] „Zise Domnul pilda aceasta: un om oarecare avea doi feciori. Și zise cel mai tânăr părintelui său: «Părinte, dă-mi partea ce mi se cade din avuție». Și împărți lor avuția”.

[Tâlcul:] Această pildă descoperă și arată tăria pocăinței păcătoșilor și marea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Și cu aceasta cheamă pe toți care sunt în păcate. Căci om se numește și se cheamă iubitorul de oameni Dumnezeu, Părintele [nostru]. Iar feciorii [reprezintă] două cinuri/ cete/ grupuri de oameni: Drepții și păcătoșii.

Dreptatea, deci, de demult este avuția firii omenești. Drept aceea, feciorul mai mare închipuie pe cei Drepți, pentru că aceia au dreptate. Fiindcă din început, așadar, era dreptatea și strălucea luminat, iar firea omenească avea frumusețea dreptății în mod desăvârșit, de la începutul lumii. Căci zice: A văzut Domnul toate câte a făcut, și acestea erau foarte bune[8] [cf. Fac. 1, 31]. Iar păcatul s-a născut mai pe urmă și a fost rău. După călcare[a poruncii lui Dumnezeu] fu păcatul. De aceea și rațiunea/ înțelegerea [celor dumnezeiești] s-a clătinat și a slăbit și s-a subțiat [în oameni].

A zis feciorul mai mic părintelui: „Dă-mi partea de avuție ce mi se cuvine”. Și a împărțit lor deopotrivă, ceea ce se înțelege că i-a lăsat pe ei după voia lor, ca un iubitor de oameni și de fii. Deci a dat Dumnezeu tuturor oamenilor, deopotrivă, rațiune și voință liberă[9]. Le-a dat lor soarele, luna, stelele, pământul și tot ce e pe el. Deopotrivă le-a dat amândurora, ca să nu aibă mai mult pe această lume Drepții decât nedrepții și păcătoșii. De aceea, deci, [zice] că Dumnezeu face să lumineze la fel soarele peste toți, peste cei buni și peste cei răi, și la fel face să plouă [cf. Mt. 5, 45] și toată bunătatea [Lui] o dăruiește lor în mod imparțial.

Iar feciorul cel mai tânăr a văzut cerul și pe Dumnezeu și a zis că mă voi duce [cf. Mt. 28-29][10]. A văzut roadele pământului și nu le-a primit pe acelea precum se cuvenea, pentru că întru legea lui Dumnezeu nu vroia să umble, ci spre Drepții și spre Sfinții și spre Prorocii Lui cu viclenie cugeta.

A luat deci soarele întru îndulcirea sa, necuratul și păcătosul, și celor care erau dăruite lui, făpturilor [lui Dumnezeu care erau] spre slujirea lui, el li s-a închinat lor ca lui Dumnezeu. Cinstea darurile, iar pe Cel care le dăruise nu-L cunoștea. Și s-a închinat făpturilor, [iar] nu Făcătorului.

Iar feciorul cel mare și Drept a primit toate acestea întru slava lui Dumnezeu. A văzut cerul și din frumusețea făpturii/ creației a cunoscut pe Ziditorul său [cf. Rom. 1, 20]. A văzut, zice, cerul, lucrul degetelor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai urzit [cf. Ps. 8, 4, LXX[11]]. A văzut, deci, lumea aceasta, și a mulțumit și a preaslăvit pe Domnul, Cel ce a înfrumusețat-o pe ea. Căci Drepții laudă și se minunează de creații[le lui Dumnezeu] și pe Creator Îl slăvesc și I se închină Lui.

Iar nedreptul și păcătosul rău a văzut și rău a înțeles și rău s-a închinat.

Așadar, toți oamenii au rațiune și, totodată, au și voință liberă. Prin voința liberă, umblă fiecare cum vrea. Că pe nimeni nu-l silește Dumnezeu, ca să vină la bine ori la rău. Ci după voia sa, cine cum se va pleca, [îi va fi] lui sau bine, sau rău.

Dar se cuvine tuturor oamenilor să viețuiască bine și cu bună plăcere spre Dumnezeu, deși au rațiune și voință liberă. Fiindcă lăudat este cel care de bună voia lui este bun, nu de vreo nevoie care vine spre el. Ci, mai vârtos, tuturor creștinilor nu li se cuvine, nici le e dat să-și îndrepte poticnirea păcatelor/ căderea în păcate de nevoie. Căci nu încununează Dumnezeu pe cei care se lasă de rele de nevoie/ din cauza necazurilor, ci pe cel care face binele din bună voia sa. Căci nu este vrednic cel ce este bun din fire, ci acela care este din voia sa și aceea [acea bunătate] este lăudată și mântuitoare.

Deci ce a făcut feciorul cel mic, de a luat bogăția și rău trăia și rău umbla?

[Evanghelie:] „Și nu după multe zile, adună totul și se duse într-un loc, departe. Și acolo risipi avuția lui, viețuind desfrânat”.

[Tâlcul:] Omul cel ce se află aproape de Dumnezeu, nimic nu face ca să fie vrednic de pierzare. Drept aceea și Prorocul grăiește: Mai înainte am văzut pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin [Ps. 15, 8]. Iar cel care se îndepărtează de Dumnezeu lucrează toate relele și spurcăciunea și amărăciunea și se chinuiește, după cum iarăși grăiește David: Că iată, cei care se îndepărtează de Tine pier [Ps. 72, 27 LXX].

[Evanghelie:] „Risipi el toate ale lui. Și fu foamete tare într-acea parte. Și acesta începu a flămânzi”.

[Tâlcul:] A pierdut tot darul pe care îl avea de la Dumnezeu și în scădere de tot a fost păcătosul. Căci cel care lucrează pentru Domnul, se satură din cuvintele Lui dumnezeiești (fiindcă Acesta zice că cine va lucra, va mânca [cf. II Tes. 3, 10]), iar oamenii care lucrează pentru păcat se topesc de foame și se lipsesc, și foamea îi prinde pe ei. Nu foame de pâine și de apă, ci foame după ascultarea cuvântului lui Dumnezeu.

Așadar, [acolo] unde frica și legea lui Dumnezeu nu sunt, acolo este foamete mare. Fiindcă începutul mântuirii noastre este frica de Dumnezeu [cf. Ps. 110, 10] și rădăcina tuturor darurilor/ virtuților ce sunt în noi legea lui Dumnezeu este. Însă nu există nici legea lui Dumnezeu fără frică și nici frică fără lege. Fiindcă legea, așadar, din întocmire [dumnezeiască] are frica drept slujitoare, iar frica, din [aceeași] întocmire, are legea drept judecător.

Unde milostenia și dragostea și dreptatea nu izvorăsc, acolo este foamete mare. Unde grâul înțelepciunii celei bune și strugurele curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. Și unde este lucrul celor vicleni din destul, acolo e împuținare și scumpire a darurilor celor bune și a lucrătorilor celor buni. Și cine nu se teme de Domnul, departe fiind de El, flămânzește și moare de foame și se lipsește. Iar cei ce se tem de Domnul și viețuiesc după învățăturile Lui au slavă și bogăție [de har] în casele lor.

Și acelora care, mai vârtos, împart și dau celor sărmani, va fi dreptatea lor ca să locuiască [în ei] în veci. Căci frica de Dumnezeu este izvorul vieții, încât face omul să se ferească de cursele morții. Iar de sfârșitul cuvântului, de acesta toți să ascultați: Teme-te de Dumnezeu și păzește învățătura Lui! [Eccl. 12, 13]. Căci acest cuvânt este pentru tot omul. Fiindcă, de păcătuiește omul, nu-i vine lui aceeași foame ca atunci când întârzie întru păcate și risipește toată avuția cea bună și harul [de la Dumnezeu].

Deci bine este ca să nu păcătuiască omul, fiindcă, mai întâi, bună este aceasta sufletului. Dar din cauza neputinței firii noastre și prin negrija lenei ne lăsăm biruiți, împiedicându-ne și vrăjmașul. Deci iarăși să ne întoarcem spre pocăință, pentru ca foamea să nu ne ajungă pe noi și să nu omoare sufletele noastre. Deoarece a doua împodobire [a noastră] este, după păcate, spovedania și pocăința și întoarcerea spre Dumnezeu, iar cu acelea ne vom și mântui.

Drept aceea, se cade să ne nevoim cu bună nevoință, [ca să ieșim] din lucrul cel rău spre lucrul cel bun și să fim leneși spre cele rele, iar către cele bune să ne nevoim. Pentru că nu este aceasta până în sfârșit, ca să înainteze spre rău, ci acela care va fi de tot întru păcate, va avea pierdere și osândă. Iar cel care nu păcătuiește cu nimic este al lui Dumnezeu sau bărbat dumnezeiesc. Iar cel ce păcătuiește și se întoarce spre viața nevinovată, [acest] lucru [vrednic] de bărbat înțelept este, care mai apoi la [ceea ce este de] folos îl duce.

[Evanghelie:] „Și merse de se lipi de unul dintre cetățenii ce locuia într-acea parte și [acela] îl trimise pe el la satul lui, să pască porcii. Și jinduia să-și sature pântecele lui de mâncarea pe care o mâncau porcii și nimeni nu-i da”.

[Tâlcul:] Omul care e învățat cu dulceața acestei vieți nu se oprește niciodată a alerga spre cele rele, ci în toate zilele caută cum să-și sature trupul său și să-și umple pofta lui. De aceea, cine se apropie de necurații draci, [înțelege că] duhuri viclene sunt. Căci un duh este duhul curviei și altul al sațiului, altul al iubirii de argint, iar altul al slavei deșarte și [altele sunt] ale altor și altor păcate. Acestea toate duc omul spre pierzare și îl surpă.

Iar unul dintre cetățeni se înțelege că este mai marele dracilor. Căci cine se va apropia de Domnul, va fi un duh cu El, după cum grăiește Apostolul: Cine se va apropia de Domnul, un duh este [cu El] [I Cor. 6, 17]. Astfel, deci, și cel ce se apropie de Satana, în chipul năravului său va fi.

[Evanghelie:] „Îl trimise pe el la satul lui, să pască porcii”.

[Tâlcul:] Sat se cheamă toate năravurile de păcate, iar porcii [sunt] cugetele păcatelor. Și, deci, toți câți se vor întina întinării și cu păcatele cele rele se îndulcesc și se veselesc, porci se numesc și în chipul acelora sunt. Și întâi mitarnicii/ cei care primesc mită și tâlharii și ucigașii și furii și bețivii și desfrânații și desfrânatele și asupritorii și cămătarii și răpitorii și toți câți întru necurățiile acestea se întinează, aceia toți se numesc păstori de porci.

Jinduiește deci amărâtul de om ca să se sature și să se îndulcească păcatelor. Și nimic nu îi dau lui și nu se poate sătura, așadar, de dulceață. Și nici nu se pot umple de îndulcire cei care sunt învățați într-acestea, fiindcă dulceața păcatelor nu va trăi, nici nu va rămâne, ci împreună vor fi și vor pieri.

Mâncarea aceea porcească închipuie păcatul, fiindcă are și dulceață și scârbă, căci pentru puțină vreme îndulcește și pentru veșnicie îl muncește [pe om]. Căci câte sunt în lumea asta luminate și de dorit, multă trudă și osteneală cer, iar dulceața [celor păcătoase] puțină [muncă cere] și puțin timp [de nevoință].

Fiindcă însăși viața aceasta a noastră este înjugată cu mai multă trudă decât cu veselie.

Iar dacă nu s-a putut sătura desfrânatul, ca să se îndulcească de poftele lumii acesteia înșelătoare, el și-a adus aminte – căci, așadar, se învăța din chinurile lui – și s-a întors. Deci s-a dojenit pe sine și s-a înfrânt și s-a smerit păcătosul de călcarea [poruncilor], iar răutățile lui îl osândeau pe el și îl judecau.

[Evanghelie:] „El își veni în minte [și] zise: «Câți năimiți/ simbriași la tatăl meu mănâncă pâine, [iar] eu pier de foame. Scula-mă-voi și mă voi duce către părintele meu și îi voi zice lui: Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu [mai] sunt destoinic/ vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din năimiții/ slujitorii tăi». Și se sculă [și] se duse către părintele lui”.

[Tâlcul:] Așadar, când greșim ne aflăm afară de noi înșine, suntem deci afară de cugetul nostru și fără de minte suntem. Iar când împlinim învățătura lui Dumnezeu și facem dreptatea, atunci ne întoarcem întru noi înșine. Căci feciorul cel desfrânat și-a venit în minte, s-a întors, după cum a zis: Întoarce-te, sufletul meu, întru odihna ta [Ps. 114, 7], căci repaosul/ odihna sufletului viața și mântuirea este.

Trei chipuri [de oameni] deci se mântuiesc: cel ce lucrează și cel ce slujește și feciorul cel bun. Căci robul face bine din frica bătăii, după cum grăiește David: Se rănește cu frica Ta trupul meu și de judecățile Tale m-am temut [cf. Ps. 118, 120]. Iar slujitorul, ca să primească plată, bine și cu rânduială face [poruncile] lui Dumnezeu, după cum zice iarăși Dumnezeiescul David și grăiește: Plecat-am inima mea ca să facă dreptatea Ta în veac, pentru răsplată [Ps. 118, 112].

Iar feciorul, pentru dragostea ce are către Dumnezeu și Părintele [său], lucrează după învățătura Lui, după cum David mărturisește, grăind: Cât de mult am iubit poruncile Tale și legea Ta, Doamne, și în toate zilele învățătura mea este [Ps. 118, 97]. Și iarăși: Ridicat-am mâinile mele către poruncile Tale și pe acelea le-am iubit și am cugetat la îndreptările Tale [Ps. 118, 48]. Și iar: Minunate sunt mărturiile Tale, drept aceea le-a cercetat pe ele sufletul meu [Ps. 118, 129].

Și când se va afla cineva în chipul feciorului și va fi departe [de Dumnezeu] pentru păcate și îi va vedea pe alții primind darurile duhovnicești și cuminecându-se cu Trupul și Sângele cele dumnezeiești, atunci se cade lui cu pocăință și cu umilință cuvintele acestea să le grăiască întru sine: „Câți năimiți/ simbriași la tatăl meu mănâncă pâine, [iar] eu pier de foame. Scula-mă-voi și mă voi duce către părintele meu și îi voi zice lui: Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu [mai] sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din năimiții/ slujitorii tăi”.

Căci cine va zice că mult am mâniat a Ta îndulcire și bogăția darurilor Tale am risipit și jinduiește să se alăture slujitorilor: și acesta este un lucru mare! Fiindcă slujitorii se numesc chemați, prin care se înțelege cei învățați la Botez, cei care n-au ajuns încă să fie feciori/ fii – căci cu sfântul Botez oamenii primesc numele de fii – și care nu au numai dulceață sufletească, ci și hrană. De aceea vorbește despre slujitorii care se satură.

Însă unele sunt cuvintele celor care se pocăiesc și altele darurile lui Dumnezeu pentru cei care primesc pocăința. Cine vine la pocăință să nu ceară Împărăția Cerului, nici să nu i se pară lui că este vrednic vieții celei veșnice, ci numai o singură rugăciune să aibă, [anume] ca să scape de gheena și de munca de veci. Și de aici el să aștepte puțin, iar Dumnezeu îi va dărui lui multă bunătate.

[Evanghelie:] „Și el fiind încă departe, îl văzu pe el părintele lui și îi fu milă de dânsul. Și alergă, căzu pe gâtul lui și îl sărută pe el”.

[Tâlcul:] O, mare minune! Numai cât își aduse aminte acel fecior desfrânat de pocăință și Părintele imediat îi întinse iubirea Sa de oameni. N-a așteptat să primească cuvintele mărturisirii/ spovedaniei lui, ci face după cuvântul ce îl grăise, că Mai înainte, zice, de a Mă chema, zic: iată Eu! [cf. Is. 65, 24].

L-a văzut pe fiul Său de departe venind și l-a întâmpinat pe el, căci mai înainte apucă Cel blând și de oameni iubitor. Nu se aștepta feciorul să vină până la el, ci El i-a mers înainte de îl îmbrățișă și îl sărută, arătând toată iertarea Sa până la sfârșit și milostivirea Sa.

Căci Dumnezeu caută numai întoarcerea păcătosului care este cu osârdie și pocăința care este din tot sufletul și înfrângerea inimii lui și îl primește pe el și își varsă milostivirea lui și aleargă către el și cade pe grumazul lui și îl sărută pe el. Căci pentru aceasta a venit în lume, ca să-i mântuiască pe cei păcătoși, ca și pe acest fecior desfrânat.

[Evanghelie:] „Zise părintele către robii săi: «Aduceți veșmântul cel dintâi și îl îmbrăcați pe el și dați-i inel în mâna lui și încălțămintea de sărbătoare în picioare. Și aduceți vițelul cel îngrășat de-l junghiați și să mâncăm, să ne veselim. Căci fiul meu acesta mort era și a înviat și pierdut era și s-a aflat!»”.

[Tâlcul:] Slugile sunt Îngerii și arhiereii. Dar și preoții sunt slugi, căci cu cuvântul învățăturii lor îi întorc și pe alții la pocăință. Și îi îmbracă pe ei cu veșmintele darurilor și inel le dau în mâna lor, pecetea creștinească, celor care au lucrare [duhovnicească]. Fiindcă mâna este firea semnului, iar inelul pecetea Sfântului Duh. Căci prin credință și prin lucrare se mântuiește omul. Și în picioare îi pun încălțăminte de sărbătoare, ca să se păzească de scorpie, [adică] de diavolul cel purtător de moarte și să fie gata spre Evanghelie și spre folosul oamenilor. Căci este [faptă] creștinească aceea care folosește aproapelui.

Șarpele de demult a fost biruit și poartă vrajbă/ luptă împotriva celor ce greșesc, după cuvântul: Acesta va căuta capul tău și tu vei căuta călcâiul lui [cf. Fac. 3, 15].

Diavolul află pildă/ prilej a vrăjmăși și, ca să nu-și verse veninul său spre cei ce s-au eliberat din păcate, de aceea au și încălțăminte de sărbătoare cei care se întorc spre paza lor înșiși, ca să poată călca peste șarpe și peste scorpie și peste toată puterea drăcească [cf. Lc. 10, 19] și să binevestească pacea și dulceața/ harul, după cuvânt. Căci frumoase sunt picioarele celor care binevestesc pacea și dulceața/ harul [Is. 52, 7; Rom. 10, 15]!

Cu acestea toate să fie omul înfrumusețat și să se cuminece cu Vițelul cel îngrășat, [adică] să se sfințească prin împărtășirea cu cinstitul trup și sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Iar Vițelul cel îngrășat și junghiat și mâncat este Hristos, căci neispitit este de jugul legii păcatelor și îngrășat întrucât spre această taină a fost împărțit/ pregătit de la întemeierea lumii.

Și înțelege că pâinea pe care o împărțim [în Sfânta Euharistie] se face din grâu, iar după înțelegere este trup. Și Acesta este însuși vițelul cel îngrășat. Căci toți care se întorc din păcate și se învrednicesc de sfânta și înfricoșătoarea cuminecătură, vor fi de-a pururea veselie pentru Dumnezeu Părintele și pentru slujitorii Lui și pentru Îngeri și preoți, fiindcă învie din moarte și din pierzare se află.

[Evanghelie:] „Fiul lui cel mai mare era în sat (lucrând cu adevărat virtuțile întru sine). Și venind, se apropie de casă și auzi cântări și glasuri (în casa lui Dumnezeu glas curat este, fiindcă se prăznuiește). Și chemă pe unul dintre feciori/ slujitori [și] îl întrebă: «Ce sunt acestea?» (fiindcă Îngerii descoperă Drepților taina cea dumnezeiască, iar slujitorii lui Dumnezeu sunt Îngerii). El zise lui că: «Fratele tău a venit și părintele tău a junghiat vițelul cel îngrășat, fiindcă l-a văzut sănătos». [Atunci] se mânie și nu vroia să intre. Părintele lui ieși [și] îl ruga pe el (ca un Iubitor de fii și Preaînțelept, pe cel ce s-a întors l-a primit, iar pe cel care era [cu El] de-a pururea l-a mângâiat). El răspunse [și] zise: «Părinte, iată câți ani am lucrat ție și nu am călcat zisa ta întru nimic și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu tovarășii mei»”.

[Tâlcul:] Unii îi zic iedului a fi puțină dulceață. Iar alții înțeleg dorința lui, fiindcă grăiește Dreptul că: mie nu mi s-a dat niciodată puțină dulceață, pentru ca să mă veselesc după voia mea.

[Evanghelie:] „Și când fiul tău acesta vine de la desfrânare, îi junghiași lui vițelul cel îngrășat». El îi zise lui: «Fiule, tu pururea ești cu mine și toate ale mele, ale tale sunt»”.

[Tâlcul:] [Cu alte cuvinte:] Fiindcă pururea făcând cuvântul meu, toate ale Mele le vei moșteni. Acești fii vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, a Părintelui. De aceea nu te îngrijora și să nu ai nicio nedreptate.

[Evanghelie:] „«Ți se cade să te veselești și să te bucuri, pentru că fratele tău acesta mort era și a înviat, și pierdut era și s-a aflat!»”.

[Tâlcul:] Hristos îi arată că se cuvine cu vrednicie a se veseli și a se bucura de pocăința păcătoșilor. Cine va vedea pe cel mort înviat și să nu se veselească? Sau cine va afla ceea ce a pierdut și să nu se bucure?

Mare lucru și preaslăvit este iubirea de oameni a Domnului nostru și nimeni nu poate să-I mulțumească Lui din din destul! Că nu numai că primește pe cel care se duce de la El și se îndepărtează, ci, mai vârtos, când se întoarce, cu mari daruri îl cinstește și se veselește. Și nu numai caută să îl îndrepteze, ci și cu har îl învrednicește. Și nu numai că nu îi impută [păcatele], ci și răspuns pentru noi dă.

Pentru că mulți dintre Drepți, care lucrează pentru Dumnezeu, de multe ori cârtesc împotriva mântuirii păcătoșilor. Căci cârteau și fariseii atunci spre Domnul, se credeau curați și se îndreptățeau pe ei înșiși, [întrebându-L] de ce primea pe desfrânată și pe vameș. Dar și David se arată cârtind: Până când păcătoșii, Doamne, până când se laudă păcătoșii? [Ps. 93, 3]. Și Amvacum iarăși: Ce este că se lărgește calea păcătoșilor? [cf. Amv. 2-4]. Și Ieremia Prorocul grăiește: I-ai sădit pe ei și au răsărit [cf. Ier. 12, 2]. Și Iliu a grăit: Cel ce se mânie pe cel ce a păcătuit se aseamănă Celui de sus[12], cum este scris. Și mulți alții au cerut să fie mâniere de la Dumnezeu  spre cei ce păcătuiesc și asupresc. Domnul grăiește cu această pildă spre toți cei care se îndreptățesc pe ei înșiși și îi defaimă pe cei ce păcătuiesc[13].

Fie deci ca și voi să fiți drepți, ca și feciorul acela, și iubiți Părintelui. Vă rog pe voi, cei drepți și curați, să nu vă pară rău de mântuirea celor păcătoși, ci mai vârtos să vă bucurați și să vă veseliți cu dânșii, pentru că și Îngerii se bucură de pocăința și de mântuirea păcătoșilor.

Astfel este acum înțelesul acestei pilde, pentru cei care se mânie și mult întreabă și ispitesc cele [ce sunt] despre iertarea păcătoșilor și despre milosârdia lui Dumnezeu și despre rânduirea lor [la pocăință] și pogorârea [Lui], pentru că nu pierde mântuirea lor.

De aceea, fraților, chiar de am fi drepți, să nu ne întoarcem [fața] de la cei păcătoși. Nici de faptul că Dumnezeu îi primește pe ei să nu ne mâniem, nici de judecata lui Dumnezeu să nu ne mâniem, ci să-i primim și să I ne închinăm și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru cei care s-au îndreptat și s-au mântuit și care vi se păreau [mai înainte] păcătoși. Căci știi, omule, că spre cel care ți se pare ție păcătos, iar el s-a pocăit, spre aceasta cu blândețe și cu milă caută Dumnezeu spre dânsul.

Aceasta știind, fraților, să nu ne mâhnim/ deznădăjduim deloc [de mântuire], nici să uităm nădejdea noastră, viețuind în [lucruri] rele, pentru că pământul lucrat aduce îngrășământ grădinilor. Iar după lucrarea bună, poți ține sufletul în toată rânduiala, în fața neputințelor și a păcatelor, și [acest lucru] ne aduce pe noi la mântuire. De aceea să nu ne descurajăm, căci așa cum nu este cu putință mortului a se ridica și a umbla, așa și celui care se mâhnește/ se deznădăjduiește, nu-i este cu putință să se mântuiască.

Căci precum nu este bine ca, fiind cineva prins de vreo boală, să se junghie pe sine și să se piardă, așa nu este vrednic și nu i se cuvine [cuiva] să se junghie fără milă cu cuțitul mâhnirii [din deznădejde], ci mai vârtos a arăta pocăință și slavoslovie și umilință. Căci acestea, cu adevărat, sunt bune și cu folos și [spre] mântuire.

Și astfel, cu blândețe și cu milostivire și cu dragoste ne va primi pe noi Părintele și Se va pogorî de ne va îmbrățișa pe noi și cu veșmântul dintâi, cel fără de păcate, ne va îmbrăca și cu făgăduința Duhului Sfânt ne va dărui și Împărăției cerului ne va face vrednici, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, că a Lui este slava și stăpânirea întru vecia veacului. Amin.


[1] În original: viia cu curvele.

[2] Idem: Și jeluiia să-șŭ sature mațele lui.

[3] Idem: curse. Verbul vechi era a cura, din lat. curro, currere, cucurri, cursus = a alerga, a se grăbi, a curge.

[4] Idem: călțunii.

[5] Idem: arată-Se ca cu greu.

[6] Posibil cf. Iez. 18, 21 sau Ps. 40, 8.

[7] Posibil cf. Iez. 18, 21-22 sau II Cron. 30, 9.

[8] În original: și aceastea foarte fură bine.

[9] Idem: înțelesŭ și samovolnicie.

[10] Idem: va fi.

[11] „Fiindcă voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat”.

La fel spune și Ps. 18, 2: „οἱ οὐρανοὶ διηγοῦνται δόξαν θεοῦ ποίησιν δὲ χειρῶν αὐτοῦ ἀναγγέλλει τὸ στερέωμα/ Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vestește tăria/ firmamentul”.

Ceea ce face Biblia, care povestește și vestește faptele lui Dumnezeu (le povestește pe cele trecute și le vestește pe cele viitoare), același lucru fac și cerurile înstelate și toată frumusețea universului.

De aceea, fragmentul de față din Cazania lui Coresi vorbește despre faptul că universul este prima Biblie a Drepților din toate timpurile, care L-au cunoscut pe Dumnezeu din frumusețea făpturii Lui și de aceea s-au închinat și au slujit Lui. Despre protobiblia comică am vorbit și noi cât am putut de des în toate cărțile noastre. E o concepție ortodoxă prezentă în cărțile românești vechi, în cazanii și în cronografe.

[12] Probabil cf. I Împ. 19, 10.

[13] Interpretarea de aici a făcut carieră în predica românească și este susținută de mulți până în ziua de astăzi. Însă, din păcate, se înțelege din fragmentul de aici că și Sfinții se îndreptățesc în fața lui Dumnezeu la fel ca și fariseii și că nu există nicio diferență între Drepți/ Sfinți și farisei.

Se mai înțelege că Sfinții cer cu nedreptate să se izbăvească de asupririle pe care le suferă din partea celor păcătoși. Încât s-a ajuns chiar să se sugereze că…păcătoșii sunt băieți buni, pentru că Dumnezeu îi iubește și îi așteaptă, iar Drepții ar fi niște oameni plini de sine și nemilostivi, prea aspri cu lumea, și cărora nici Dumnezeu nu le dă dreptate. Iar auditoriul creștin, care nu se omoară cu râvna, aprobă satisfăcut în inima lui această interpretare.

Însă pilda Domnului nu spune că Sfinții nu au dreptate în ceea ce pretind și așteaptă ei, ci că iubirea lui Dumnezeu întrece toată judecata și toată puterea de înțelegere omenească.

Viețile Sfinților 1. 15

Viețile Sfinților

(vol. 1)

Alcătuite de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

  *

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

*

Carolinne White afirmă că cele mai multe lucrări poetice ale Sfântului Grigorie au fost scrise între 381-390[1]. Ea vorbește despre 44 Predici, 244 de scrisori (dintre care socotește că doar 241 sunt autentice) și mai mult de 16.000 de versuri grigoriene[2].

În PG 37 găsim 99 de poeme ale Sfântului Grigorie[3]. Ideile din poemele sale sunt regăsibile și în predicile sale, cel mai lung poem al său și cel mai cunoscut fiind De vitua sua, care este unul autobiografic[4]. Poemul De rebus suis are 634 de versuri, De se ipso et de episcopis are 836 de versuri, De animae suae calamitatibus are 350 de versuri[5].

Andrew Hofer vorbește despre 17.000 de versuri grigoriene[6].

Primul volum alocat de PG [Patrologia Graeca] Sfântului Grigorie Teologul este vol. 35. Și PG 35 conține prima parte a Predicilor sale, precedată de două Vieți ale sale și de mărturii despre el.

Vita Sancti Gregorii Theologi, Episcopi Constantinopolitani, ex ipsius potissimum scriptis adornata [Viața Sfântului Grigorie Teologul, Episcopul Constantinopolului, adunată mai ales din propriile sale scrieri] este editată între col. 147-242.

După care urmează Viața pe care deja am discutat-o, cea a lui Grigorie Presbiterul, situată între col. 243-304. Între col. 305-316 avem Selecta veterum testimonia. In laudem Sancti Gregorii [Selecție de vechi mărturii. În cinstea Sfântului Grigorie].

Și după mai multe texte introductive și elogii, Predicile sale sunt editate începând cu col. 395.

Predicile Sfantului Grigorie Teologul

Prima Predică, în PG 35, e între col. 395-402, a 2-a e între col. 407-514, a 3-a e între col. 517-526, a 4-a e între col. 531-664, a 5-a e între col. 663-720. A 6-a Predică e între col. 721-752, a 7-a Predică, rostită la înmormântarea Sfântului Chesarios, fratele său, e cuprinsă între col. 755-788, pe când a 8-a Predică e la înmormântarea surorii sale, Sfânta Gorgonia, și e cuprinsă între col. 789-818.

A 9-a Predică grigoriană este editată între col. 819-826, a 10-a între col. 827-832, a 11-a între col. 831-844, a 12-a între col. 843-850, a 13-a între col. 851-856, a 14-a între col. 857-910, a 15-a între col. 911-934, a 16-a între col. 933-964, a 17-a între col. 963-982.

A 18-a sa Predică e la înmormântarea tatălui său, a Sfântului Grigorie al Nazianzului și ea este editată între col. 985-1044, a 19-a e între col. 1043-1064, a 20-a e între col. 1065-1082, a 21-a îi este dedicată Sfântului Atanasie cel Mare și e cuprinsă între col. 1081-1128.

A 22-a sa Predică e între col. 1131-1152, a 23-a e între col. 1151-1168, a 24-a e între col. 1169-1194, a 25-a e între col. 1197-1226, a 26-a e între col. 1227-1252. Și cu ea se încheie PG 35.

În PG 36, Predica a 27-a a Sfântului Grigorie Teologul este între col. 11-26, a 28-a e între col. 25-74, a 29-a e între col. 73-104, a 30-a e între col. 103-134, a 31-a e între col. 133-172. Iar Predicile 27-31 sunt predicile sale teologice, cele cu referire directă la triadologie.

A 32-a Predică a Sfântului Grigorie e între col. 173-212, a 33-a e între col. 213-238, a 34-a e între col. 241-256, a 35-a e între col. 257-262, a 36-a e între col. 265-280, a 37-a e între col. 281-308, a 38-a e între col. 311-334, a 39-a e între col. 335-360, a 40-a e între col. 359-428, a 41-a e între col. 427-452, a 42-a e între col. 457-492.

A 43-a Predică e închinată Sfântului Vasile cel Mare și se află editată între col. 493-606, a 44-a e între col. 607-622 iar a 45-a e între col. 623-664.

După Predicile sale, tot în PG 36, avem următoarele scrieri ale sale:

1. ΣΗΜΑΣΙΑ ΕΙΣ TON IEZEKIΗΛ [Înțelesul la Iezechiil], între col. 665-670;

2. un fragment din Oratione contra astronomos [Predica împotriva astronomilor], între col. 675-678;

3. Liturghia sa, tradusă din coptă, e între col. 677-700;

4. Liturghia sa, în varianta alexandrină, e între col. 699-734;

5. trei fragmente din Rugăciunile sale de exorcizare, cuprinse între col. 733-734.

În PG 37 găsim Scrisorile, Testamentul și Poemele Sfântului Grigorie Teologul.

Scrisorile sale sunt cuprinse în PG 37 între col. 21-388.

Scrisorile sale

Prima scrisoare și a doua sunt pentru Sfântul Vasile cel Mare (col. 21-24), a 3-a e pentru Evagrios, scrisorile 4-6 tot pentru Vasile, a 7-a e pentru Chesarios, fratele său (col. 31-34), a 8-a e pentru Vasile, a 9-a pentru Amfilohios, a 10-a pentru Candidianos, a 11-a e pentru Sfântul Grigorie al Nyssei (col. 41-44).

A 12-a scrisoare a trimis-o lui Nicobulos, a 13-a e către Amfilohios, a 14-a către Chesarios, a 15-a e pentru Lollianos, a 16-a pentru Evsevios, Episcopul Cezareei, cât și următoarele două, a 19-a e pentru Sfântul Vasile, a 20-a e pentru Sfântul Chesarios, fratele său.

A 21-a scrisoare e pentru iparhul/ prefectul Sofronios, cât și următoarea, a 23-a e pentru Sfântul Chesarios, a 24-a e pentru Temistios, a 25-a pentru Amfilohios, cât și următoarele trei, a 29-a e pentru Sofronios, iar scrisorile 30-36 sunt pentru Filagrios.

A 37-a e pentru Sofronios, a 38-a pentru Temistios, a 39-a pentru Sofronios, a 40-a e trimisă Sfântului Vasile cel Mare, a 41-a e pentru cei din Chesaria Cappadociei, a 42-a e pentru Evsevios, Episcopul Samosatelor, a 43-a e pentru Episcopi, a 44-a e pentru Evsevios al Samosatelor, a 45-a e pentru Sfântul Vasile, cât și scrisorile 46-50.

A 51-a scrisoare e trimisă de Sfântul Grigorie lui Nicobulos, cât și scrisorile 52-55. Prima scrisoare trimisă către o femeie e scrisoarea a 56-a: către Tecli. A 57-a e tot către ea. A 58-a e pentru Sfântul Vasile, cât și scrisorile 59-60.

A 61-a scrisoare e pentru Erios și Alipios, a 62-a pentru Amfilohios, a 63-a e pentru alt Amfilohios, pentru că, până acum, editorii au semnalat același autor cu Eidem. Ceea ce nu au făcut acum. A 64-a e pentru Evsevios al Samosatelor, următoarele două sunt tot pentru el, a 67-a e către Iulianos, prefectul, și următoarele două sunt adresate tot lui, iar a 70-a și a 71-a fiind către Evtropios.

Scrisorile 72-74 sunt pentru Sfântul Grigorie al Nyssei, a 75-a e pentru Vitalianos, a 76-a e iarăși către Sfântul Grigorie al Nyssei, a 77-a e către Teodoros, a 78-a e pentru Teotecnos, a 79-a e pentru Simplicie, a 80-a e pentru retorul Evdoxios, a 81-a e pentru Sfântul Grigorie al Nyssei, a 82-a e pentru Alipios, iar următoarele patru sunt tot pentru el.

A 87-a e pentru Filagrios, a 88-a e pentru Sfântul Nectarios, Arhiepiscopul Constantinopolului, cel care i-a urmat la tron, și care e pomenit pe 11 octombrie[7]. A 89-a scrisoare e pentru Bosforios al Coloniei, a 90-a e pentru Procopios, a 91-a e din nou către Sfântul Nectarios, a 92-a e pentru Filagrios, a 93-a e pentru prefectul Sofronios, a 94-a e pentru Amazonios, a 95-a e pentru Leontios, a 96-a e pentru Ipatios, a 97-a e pentru Iraclianos, a 98-a e către administratorii republicii, a 99-a e către Omofronios iar scrisoarea cu numărul 100 e către Gigantios. Scrisoarea 101 e adresată Presbiterului Clidonios, împotriva lui Apollinarios ereticul (col. 175-194), 102 e adresată aceluiași și tot împotriva lui Apollinarios (col. 193-202), 103 e pentru Palladios, 104 e pentru Olimpios, următoarele două sunt tot pentru el, 107-109 sunt pentru Clidonios, 110 e pentru Palladios.

Scrisoarea 111 e pentru Evlalios, 112 e pentru Chelevsios, următoarele două sunt tot pentru el, 115 e pentru Teodoros, 116 e pentru Evlalios, următoarele două sunt tot pentru el, 119 e pentru Palladios iar 120 e pentru Elladios.

Scrisoarea 121 e pentru Teodoros, următoarele trei scrisori i-au fost trimise tot lui, 125 e pentru Olimpios, următoarea e tot pentru el, 127 e pentru Elladios, 128 e pentru Procopios, următoarele două tot lui îi sunt adresate, 131 e pentru Olimpios, 132 e pentru Saturninos, 133 e pentru Victori, cât și următoarea, 135 e pentru prefectul Sofronios, 136 e pentru strathlatiul [exercitus duci] Modarios, cât și următoarea.

Scrisoarea 138 e pentru Bosforios, Episcopul Coloniei, 139 e pentru Teodoros, 140 e pentru Olimpios, următoarele 4 sunt tot pentru el, 145 e pentru Uirianos, 146 e pentru Olimpios, 147 e pentru Asterios, cât și următoarea, 149 e pentru Georgios, 150 e pentru Asterios, 151 e pentru Nectarios, 152 e pentru Teodoros, 153 e pentru Bosforios, Episcopul Coloniei, 154 e pentru Olimpios, 155 e pentru Asterios, încă o scrisoare pentru el, 157 e pentru Teodoros, 158 e pentru Evlavios, 159 e pentru Teodoros și următoarele patru sunt tot pentru el.

Sfântul Grigorie scrie scrisoarea 164 lui Timoteos, următoarele două tot lui, 167 e pentru Elladios, 168 e pentru Fotios, 169 e pentru Stratigios, 170 pentru Palladios, 171 pentru Amfilohios, 172 pentru Elladios, 173 e pentru Postumianos, 174 e pentru retorul Evdoxios, următoarele 6 sunt tot pentru el, 181 e pentru Saturninos, 182 e pentru Sfântul Grigorie al Nyssei, 183 e pentru Episcopul Teodoros, 184 e pentru Amfilohios, 185 e pentru Sfântul Nectarios, următoarea e tot pentru el, 187 e pentru Evdoxios, 188 e pentru Stagirios, 189 e pentru sofistul Evstohios, următoarele două sunt tot pentru el, 192 e pentru Stagirios, 193 pentru Procopios, următoarea i-a fost adresată tot lui, 195 e pentru arhontele Grigorios, 196 e pentru Ecivolios, 197 e pentru Sfântul Grigorie al Nyssei, 198 e pentru Nemesios, următoarele trei fiind tot pentru el.

Scrisoarea 202 e pentru Sfântul Nectarios, 203 e pentru Valentinianos, 204 e pentru Adelfios, încă două pentru Adelfios, 207 e pentru Iacovos, încă una pentru el, 209 pentru Castori, 210 e tot pentru el, 211 e pentru Chiriacos, scrisorile 212-215 sunt către Sacerdoti, 216 e pentru Evdochios, următoarele două sunt tot pentru el, 219-220 sunt pentru Elladios, 221 e pentru Omofronios, 222-223 sunt pentru Tecli, 224 e pentru Africanos, 225 e pentru Ellevihos, 226 e pentru Anisios, 227 e pentru Ursos, 228-229 sunt pentru Pansofios, 230 sunt pentru Teodosios și Teodoros, 231 e pentru prietenul Evsevios, 232 e pentru Diocli, 234 e pentru Olimpianos, 235 e pentru Adamantios, 236 e pentru sofistul Libanios, 237 e pentru Macedonios, 238 e pentru monahii și fecioarele dintr-o Mănăstire, 239 e pentru Epifanios, 240 e pentru Meletios.

Sfântul Grigorie Teologul a scris scrisoarea 241 pentru Abugrios, 242 este pentru Petros, 243 e trimisă monahului Evagrios, fiind despre Dumnezeire iar ultima, scrisoarea 244, e pentru Vasilissi.

Testamentul Sfântului Grigorie e în PG 37, col. 389-396. După care urmează opera sa poetică.


[1] Gregory of Nazianzus, Autobiographical Poems, edited and translated by Carolinne White, Ed. Cambridge University Press, 1996, p. xxiii.

[2] Idem, p. xxiv. [3] Idem, p. xxv. [4] Idem, p. xxvi. [5] Ibidem.

[6] Andrew Hofer, Christ in the Life and Teaching of Gregory of Nazianzus, Ed. Oxford University Press, 2013, p. 4.

[7] A se vedea:

https://en.wikipedia.org/wiki/Archbishop_Nectarius_of_Constantinople.

Ființa și credința (vol. 2). Persoana [16]

[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

*

Păcatul e păcat, subliniază autorul, doar dacă vorbim despre vină și responsabilitate, p. 634. Creștinismul a negat fatalismul păgân, p. 634. Iar păcatul este o „alegere greșită”, p. 636 și „o ruptură ființială”, p. 637.

„Frica este un semn sigur al păcatului”, p. 639.

Pentru autorul nostru, prima consecință a păcatului în ființa noastră e „dezbinarea, sfâșierea sau ruperea unității ființei”, p. 639. Iar „cea mai gravă” consecință „este înnebunirea și îmbolnăvirea ființială a omului. Auto-afirmarea devine idolatrie, cultul omului sau nebunie. Orice idolatrie este nebunie. Auto-afirmarea omului este nebunie pentru că se întoarce împotriva lui”, p. 640.

„Autentificarea prin cunoaștere” „propusă de Heidegger, H.[annah] Arendt sau C.[onstantin] Noica este o eroare, o neînțelegere, o lașitate sau o ipocrizie. Noi observăm – față de Heidegger – că gândul sau reușita supremă a omului nu sunt împăcarea cu neantul ci neîmpăcarea, prin gândul Absolutului Personal”, p. 642, al lui Dumnezeu.

A te întoarce spre Dumnezeu înseamnă a te căi”, p. 644. Și „omul înțelege răul dacă-și înțelege vina, păcatul sau răul precis…față de semen, față de persoane anume”, p. 644-645. Iar pocăința autentică înseamnă, deopotrivă, căință și lepădare de sine, p. 645.

Pocăința are aversiune și luptă cu păcatul dar ea este și o sete continuă de autenticitate, p. 645. Iar pocăința are nevoie de iubire pentru ca să nu fie egoistă, p. 645, pe când „iubirea fără pocăință e sentimentalism neconstructiv”, p. 645. Căci „iubirea și pocăința sunt inseparabile [în procesul interior al curățirii de patimi] și numai împreună constituie procesul permanent de autentificare a persoanei”, p. 645.

Din p. 647 începe secțiunea III, 6. Persoană, limită, timp, moarte și nemurire. În care autorul spune că „pentru teologie, persoana umană este limită și finitudine”, p. 649.

„Pentru teologie…omul nu iasă iese din neființă în chip mecanic și impersonal ci prin acțiunea personală, prin suflarea Iubirii absolute ca dor de ființă și dor de viață”, p. 652.

Însă în aceeași pagină, autorul spune că „pentru teologie originea omului este dublă: nimicul și Absolutul”. Însă originea omului nu e nimicul ci el apare ca o persoană prin crearea lui de către Dumnezeu. Omul nu nimicului îi este mulțumitor pentru existența sa ci numai lui Dumnezeu. Omul nu e făcut de Dumnezeu din nimic, ca și când nimicul ar fi o materie, ci expresia „din nimic” spune faptul că el nu exista mai înainte ca să fie creat de Dumnezeu. De aceea, afirmația Părintelui Remete că „orice creatură este marcată definitiv de nimicul originar din care provine” este o afirmație foarte periculoasă, eretică, pentru că pune conceptul fantasmagoric de „nimic originar” pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Iar un om „cu două origini” nu are nimic de-a face cu omul îndumnezeit al Bisericii. Pentru că în Biserică se mântuiește doar omul creat de Dumnezeu în mod deplin.

Ca o derulare a aceleiași idei, în p. 653, autorul spune că „întoarcerea în neființa originară n-o mai permite Cuvântul creator absolut, dar apropierea de ea, prin de-ființare sau golire de ființă, e posibilă”. Însă când a fost omul vreodată neființă? A existat un timp când omul nu fusese creat de Dumnezeu, dar n-a existat niciodată o „neființă originară” a omului. Iar „golirea de ființă” este imposibilă, pentru că niciodată nu putem scăpa de conținutul interior al persoanei noastre.

Tot în p. 653, autorul își reformulează ideea greșită, spunând că „pentru teologie, persoana umană…este neființa devenită ființă”. Însă neființa nu poate deveni nimic, pentru că neființa e o inexistență. E un concept care neagă existența la nivel mental dar nu și faptic.  Însă persoana umană e creația lui Dumnezeu și nu are nimic de-a face cu neființa și nici nu poate fi desființată.

În p. 653, Părintele George Remete ne spune că „viața extra-mundană”, adică viața veșnică, „nu ia nimic din unicitatea celei mundane”. Cum nu ia, când viața veșnică, atât în Rai cât și în Iad, e plină de unicitatea persoanelor umane? Însă dacă viața de aici e „unică și irepetabilă”, veșnicia cu atât mai mult este „unică și irepetabilă”, atâta timp cât veșnicia lui Dumnezeu e anterioară lumii create.

Definiția iubirii din p. 654 e contaminată de ideea non-teologică cum că omul „datorează” ceva neființei. Pentru că autorul spune că iubirea înseamnă „asumarea neființei, de dragul iubirii. De dragul creaturii, Dumnezeu a asumat neființa”. Însă cum să îți asumi neființa în iubire, când iubirea e tocmai nesăturarea de unicitatea persoanei create de Dumnezeu?  Iar Dumnezeu nu Și-a asumat niciodată neființa ci El Și-a asumat doar relația veșnică cu persoanele create de El.

În p. 656, autorul mă uimește, în mod negativ, ca și mai sus, cu  o altă afirmație: „conștiința omului este identică cu moartea”. Asta ar însemna că conștiința de sine e totuna cu moartea. Însă conștiința de sine înseamnă faptul că eu îmi conștientizez existența și viața, în așa fel încât nu sunt în stare să cred că voi muri vreodată. Pentru că moartea o înțelegem, până când nu o trăim, ca pe o realitate a vieții altora, văzută la alții, și niciodată nu ne gândim la noi ca la niște morți. Chiar propria noastră moarte nu va fi „o moarte ca desființare” ci o trecere la o altfel de viață. De aceea, în comparație cu autorul nostru, eu spun că „conștiința omului este identică cu viața și aici și în veșnicie, pentru că nu vom avea niciodată experiența desființării noastre, atâta timp cât sufletul nostru e nemuritor și, după învierea de obște, toți oamenii, transfigurați de slava Preasfintei Treimi, vor fi nemuritori”.

Și în p. 658 apare aceeași idee eretică: „Frica de moarte ca frică de neființă e reală, dar numai pentru că omul înclină – prin păcat și vină – mai mult spre originea sa în neființă decât spre originea sa în Dumnezeu. Dumnezeul din el cheamă și se raportează întru Dumnezeu, iar neființa din el cheamă neființa originară”.

Și astfel, Părintele Remete, într-un mod inexplicabil pentru mine, se întoarce la un tip de fatalism păgân făcând din neființă o realitate „coeternă” cu Dumnezeu, după cum păgânii considerau materia a fi „eternă”. Căci, pentru el, „Ființa din noi cheamă Ființa, iar neființa cheamă Neființa”, p. 658. „Neființa” cu majusculă. De aceea spun că autorul consideră „neființa” o realitate „coeternă” cu Dumnezeu.

În p. 659-660, autorul pune semnul de egalitate între angoasă și deznădăjduirea duhovnicească de sine, deși angoasa nu are nimic de-a face cu o astfel de stare duhovnicească, prima fiind firească ori demonică și nu harică. Și pune semnul de egalitate între ele, pentru că el definește „angoasa teologică” drept „disperare însoțită de nădejde”, p. 659. În p. 660, autorul spune că „angoasa teologică este un paradox extraordinar”. Însă e un paradox extraordinar numai deznădăjduirea duhovnicească de sine, în care ne simțim, în adâncul nostru, vrednici de Iad deși așteptăm mila și iertarea lui Dumnezeu. Dar nu e un paradox când „angoasa teologică” e frica paralizantă de moarte, deși, câteodată, mai avem și gânduri bune privitoare la propria noastră veșnicie.

În p. 661, nu știu pe ce considerente, Părintele Remete a asociat grija cu extazul.  Și spune despre extaz că „omul ca persoană „iese mereu din sine””, p. 661. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci oamenii sunt „văzători de Dumnezeu” în mod „cotidian” și nu ca urmare a unei asceze aspre și a unei vieți continue de rugăciune.

Are dreptate însă când afirmă, că în filosofie moartea este explicată ca fiind „naturală” pentru om, p. 662. Însă teologia mărturisește faptul că „moartea este ne-naturală și contrară ființei”, p. 666. „Moartea este ne-naturală pentru că toată ființa [noastră] se opune morții”, p. 670.

În p. 670, autorul spune că „moartea este în primul rând încercarea și înfruntarea neființei”. Însă, dacă omul se opune morții tot timpul în ființa lui, pentru că o resimte ca ne-nenaturală, atunci moartea personală nu e o „încercare și o înfruntare a neființei” ci o conștientizare a faptului că moartea personală înseamnă viață, rămânere în viață. Pentru că sufletul, odată ieșit din trup, e conștient că e viu dar își conștientizează și trupul pe care l-a avut și acum nu-l mai are. Și înțelege că el vede din veșnicie istoria, prin intermediul sufletului său viu și nemuritor.

Tot în 670, Părintele Remete consideră că în rugăciunea Înmormântării, „înghițirea de pieire” se referă la „neființă”. Însă pieirea de acolo se referă la chinuirea în Iad și nu la neființă. Pentru că niciodată Dumnezeiasca Scriptură nu vorbește despre neființă cu adresă la persoanele umane. Cu sensul de desființare personală a oamenilor odată cu moartea. Ci atunci când vorbește despre nimicirea vrăjmașilor demoni sau a oamenilor, se referă, pe de o parte, la chinuirea veșnică a demonilor și, pe de altă parte, la moartea fizică a oamenilor, ca despărțire a sufletului de trup și nu la desființarea lor ontologică.

Și tot în p. 670, autorul nostru îl mai citează încă odată pe „San Juan de la Cruz”, deși el nu face parte din calendarul ortodox, ca să îl numim drept „sfânt”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 19 la Faptele Apostolilor [49]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a.

***

Hai să zicem că ceilalți Apostoli au susținut [Învierea, fiind Ucenicii Lui]: însă ce îi răspundeți acestuia?

De ce atunci nu [l-a convertit Hristos] imediat după Învierea Sa? Pentru ca ostilitatea/ vrăjmășia sa să fie arătată, cu mai multă claritate, ca un război deschis.

Cel care este într-atât de furios încât [e gata] să verse sânge și care aruncă oameni în închisoare, dintr-o dată crede!

Nu numai că nu fusese niciodată în tovărășia lui Hristos, [ci, mai mult,] se lupta împotriva credincioșilor cu cea mai mare vrăjmășie. Nu a lăsat nimănui posibilitatea de a-l putea întrece în mânie. Nimeni dintre ei [evrei] nu era atât de aprig [ca Saul].

Dar când a fost orbit [de Dumnezeu], atunci a văzut mărturiile măreției Sale și ale bunătății Sale iubitoare. Atunci a răspuns: Doamne, ce vrei să fac?

Pentru ca nimeni să nu spună că a făcut pe ipocritul, el, cel care era dornic de sânge și care s-a dus la arhierei și care s-a aruncat pe sine în mijlocul unor asemenea primejdii, ca să prigonească și să aducă spre pedepsire chiar și pe cei care erau în ținuturi străine, [așadar] în aceste împrejurări cunoaște el măreția Lui.

Și de ce nu a fost strălucit cu acea lumină în interiorul orașului [Damasc], ci înainte de [a ajunge la] el?

Cei mai mulți nu ar fi crezut, de vreme ce, chiar acolo, la Ierusalim, unde oamenii au auzit glasul care a venit de sus, ei au zis că: A tunat (In. 12, 29). Dar acesta avea destulă autoritate ca să povestească ce s-a întâmplat cu sine.

Și a fost adus legat [în Damasc, de către cei care îl trăgeau după ei], deși nu era în legături/ lanțuri. Iar ei l-au tras pe el, care se aștepta să-i târască pe alții.

Și trei zile nu a mâncat, nici nu a băut (9, 9): s-a pedepsit pe sine pentru [cele din] trecut, s-a mărturisit, s-a rugat, a implorat pe Dumnezeu.

Dar dacă cineva ar spune: Aceasta era urmarea constrângerii [voinței sale], (răspundem:) același lucru i s-a întâmplat și lui Elimas (13, 10-11). Deci cum se face că acela nu s-a schimbat?

Ce dovadă poate fi mai constrângătoare decât cutremurul de la Răstignire [sau] mărturia soldaților [sau] celelalte minuni [sau] vederea Lui înviat? Dar aceste lucruri nu le forțează (credința) pe care ei își închipuie că o învață.

De ce evreii nu au crezut când li s-au spus aceste lucruri? Faptul că el [Pavel] a grăit adevărul era evident, fiindcă el nu s-ar fi schimbat dacă aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat. Astfel încât erau obligați să creadă [prin puterea mărturiei]. El nu era mai prejos decât cei care propovăduiau Învierea și era mai credibil [, ca unul care nu fusese Ucenic al lui Hristos,] fiind convertit dintr-o dată.

Nu avusese nicio legătură cu niciunul dintre credincioși. Convertirea lui s-a petrecut la Damasc sau, mai bine zis, înainte de a ajunge la Damasc s-a întâmplat aceasta.

Îl întreb pe evreu: spune, cum a fost convertit Pavel? Văzuse atâtea semne/ minuni și [totuși] nu se convertise. Învățătorul său (Gamaliil) se convertise, iar el rămăsese neconvertit.

Cine l-a convins pe el – și nu numai că l-a convins, ci i-a insuflat pe dată o râvnă atât de fierbinte [pentru Hristos și învățătura Lui]?

De unde era aceasta, încât ar fi dorit el însuși să meargă până la Iad de dragul lui Hristos?

Adevărul faptelor este evident.

Dar, cum spuneam, pentru moment să considerăm acestea: să ne fie rușine nouă, (când ne gândim la) famen, atât în ceea ce privește botezul [aceluia], cât și citirile lui.

Oare băgați de seamă cum se afla într-o poziție de mare autoritate, cum se afla în posesia unei mari averi și, chiar în vremea călătoriei sale, nu își îngăduia nicio odihnă?

Cum trebuie să fi fost el [când era] acasă, în orele sale de răgaz, acest om care nu se odihnea nici măcar atunci când se afla [pe drum,] în călătorii[1]? Cum trebuie să fi fost noaptea [, în vremea cugetărilor și a privegherii]? Voi, cei care sunteți în poziții de autoritate, ascultați: urmați libertății lui din înțelepciune, evlaviei lui!

Deși aflat în drum spre a se întoarce acasă, el nu zice: Mă întorc înapoi în țara mea, lasă-mă să primesc Botezul!, aceste cuvinte reci pe care mulți le folosesc.

N-a avut nevoie de semne, n-a avut nevoie de minuni, ci numai din Profet [citind], a crezut!

Dar de ce s-a orânduit astfel, încât să-l întâlnească [pe Filip] nu înainte de a merge la Ierusalim, ci după ce fusese acolo? Nu i s-a dat lui ca să-i vadă pe Apostoli sub prigoană.

Pentru că era încă slab/ neștiutor [în credință], Profetul nu era ușor [de înțeles]; (și totuși Profetul) l-a catehizat. Căci chiar și acum, dacă vreunul dintre voi s-ar apuca el însuși de studiul/ cercetarea Profeților, n-ar mai avea nevoie de nicio minune[2].

Și, dacă vreți, haideți să luăm în mână profeția însăși: Ca o oaie spre junghiere S-a adus și ca un miel, fără de glas înaintea celui care îl tunde pe el, așa nu Și-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat. Și neamul Lui cine-l va spune? Căci s-a luat de pe pământ viața Lui (8, 32-33).

Probabil că auzise că El a fost răstignit, [iar acum citește] că s-a luat de pe pământ viața Lui și celelalte, că: Nu a avut păcat, nici minciună în gura Lui și, de asemenea, că a dorit să-i mântuiască pe toți și [despre] Cine este El, al Cărui neam este de nespus.

E probabil ca el să fi văzut (la fața locului) [, în Ierusalim,] pietrele de râu [despicate] și (să fi auzit) cum s-a rupt vălul/ catapeteasma și cum s-a făcut întuneric și așa mai departe. Pe toate acestea Filip i le-a spus, numai urmărind textul din Profet.

Este un lucru minunat, această citire a Scripturilor! S-a împlinit ceea ce s-a spus de către Moisis: Stând, șezând, ridicându-te și mergând, adu-ți aminte de Domnul Dumnezeul tău (Deut. 6, 7)[3].

Căci drumurile, mai ales când suntem singuri, ne dau posibilitatea de a reflecta, nefiind nimeni să ne distragă[4]. Atât acest om [, famenul,] este pe drum, cât și Pavel, tot pe drum. Totuși, cel din urmă nu este atras decât de Hristos Însuși. Aceasta ar fi fost o lucrare prea grea pentru Apostoli și cu atât mai grea cu cât Apostolii erau la Ierusalim și niciunul cu mare autoritate la Damasc. Și cu toate acestea el se întoarce de acolo convertit.

Însă cei din Damasc știau că el nu a venit de la Ierusalim convertit, pentru că a adus scrisori care i-ar fi putut pune pe credincioși în legături/ lanțuri.

Ca un Doctor desăvârșit, când febra se ridicase cel mai mult, Hristos i-a trimis ajutorul. Pentru că era nevoie ca el să fie domolit chiar în mijlocul turbării sale. Căci apoi, mai mult decât toate, el ar fi vrut să fie adus și să se osândească singur ca unul vinovat de îndrăzneală îngrozitoare [împotriva lui Dumnezeu].

Căci aceste lucruri le deplânge Pavel însuși, zicând: Totuși, pentru aceasta am primit milă, pentru ca mai întâi Iisus Hristos să arate în mine îndelungă răbdare (I Tim. 1, 13-16).

Și, cu adevărat, cineva are dreptate să-l admire pe acest famen. El nu l-a văzut pe Hristos, [nici] n-a văzut nicio minune. A văzut încă Ierusalimul întreg [5]. L-a crezut pe Filip. Cum a ajuns să se poarte astfel? Sufletul său era râvnitor.

Și totuși, tâlharul de pe cruce [care a crezut] văzuse [mai înainte] minuni [ale lui Hristos], magii văzuseră o stea, dar acest om [nu văzuse] nimic de acest fel. Așa de mare/ minunat lucru este citirea atentă a Scripturilor[6]!

Și atunci [ce putem să spunem] despre Pavel? N-a studiat el Legea [, cu atât mai mult]? Însă el, după cum mi se pare mie, a fost păstrat în mod deosebit [de Dumnezeu] pentru scopul pe care l-am amintit deja, prin anticipare, pentru că Hristos ar fi dorit cu dragă inimă să-i tragă la Sine pe evrei prin îndemnuri din orice parte. Căci dacă ei ar fi cugetat drept, nimic nu le-ar fi făcut mai mult bine decât aceasta [, învățătura în Hristos].

Căci aceasta, mai mult decât minunile și toate celelalte, era menită să îi atragă pe ei. După cum, pe de altă parte, nimic altceva nu poate să se arate mai mult [a fi] o piatră de poticnire, pentru oameni cu minți întunecate/ proaste/ tâmpite[7].

Vedeți deci cum, după Apostol, și Dumnezeu [Însuși] face minuni [pentru a-i aduce pe oameni la credință][8]?


[1] Pe vremea aceea, călătoriile presupuneau multă oboseală și un mare disconfort.

[2] Adică, dacă i-am citi și i-am studia în profunzime chiar și numai pe Profeții Vechiului Testament și tot ne-am umple de credință într-atât încât să nu mai avem nevoie să vedem minuni ca să facem faptele credinței.

Însă noi, în schimb, avem nevoie de multe boli în trupul nostru, de nenorociri care să cadă pe capul nostru, de palme toată ziua de la Dumnezeu – și apoi de iertare și de vindecări –, de a vedea Icoanele plângând pentru noi și multe alte lucruri de felul acesta pentru a ni se mișca inima împietrită spre Dumnezeu.

Din păcate, cel mai mare rău al nostru este că nu citim nici Scriptura și nici pe Sfinții Părinți, nici măcar pe aceia (puțini!) care au fost traduși în limba noastră. Dacă i-am cunoaște cu adevărat, s-ar vedea, pentru că nu ne-am mai clătina în toate părțile la prima rafală de vânt a născocirilor de tot felul sau a falselor probleme care bântuie lumea ortodoxă.

Desigur, dacă am studia mult, așa cum ne învață aici Sfântul Ioan, atunci nu am mai fi manipulați de cei care „ne vor binele” și ne sfătuiesc să nu citim „prea mult”, ca să nu ne smintim.

[3] Ori e un citat din memorie, ori o înțelegere duhovnicească a unui verset care în LXX sună astfel: „Și le vei pune pe ele [învățăturile lui Dumnezeu] înaintea fiilor tăi și vei grăi în ei șezând în casă și mergând pe drum și culcându-te și sculându-te”.

[4] E mai greu în ziua de astăzi să facem călătorii în care să nu fie nimeni în jur, care să ne distragă. Însă chiar și așa putem să reflectăm la învățăturile lui Dumnezeu și să tragem învățăminte din cele pe care le vedem în jurul nostru.

[5] Înainte de a fi dărâmat de romani.

[6] „So great a thing is the careful reading of the Scriptures!”.

[7] S-ar fi cuvenit ca ei să fi înțeles Scripturile, cu care se lăudau întruna, cel puțin la fel de adânc după cum le-a pătruns famenul etiopian, fără să aibă dascăl care să-l lumineze. Ar fi trebuit să Îl recunoască pe Hristos numai după Scripturi, chiar și fără minuni.

[8] Adică Dumnezeu nu „S-a retras în transcendență”, lăsându-i pe Sfinții Apostoli să se descurce cu propovăduirea, ci Hristos lucrează împreună cu ei.

Predică la Duminica a 13-a după Rusalii [2015]

Iubiții mei,

necredința este dorința obstinată de a nega prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Încăpățânarea de a I te împotrivi lui Dumnezeu. Sau, după cum spunea Cioran despre sine: am trăit „plăcerea negativă și perversă a refuzului” (min. 20)[1]. A refuzului de a crede în Dumnezeu și de a-L asculta.

Numai că necredința e falimentară, pentru că ne distruge interior ființa noastră. Ne secătuiește de viață și de încredere. Motiv pentru care, tot Cioran a spus că „scepticismul bătrâneții este îngrozitor” (min. 21)[2]. Pentru că, măcar la bătrânețe, ai nevoie să știi ce se va petrece cu tine. Unde mergi. Măcar la bătrânețe ai nevoie de răspunsuri clare…și de îmbrățișarea plină de pace și de iertare a lui Dumnezeu.

Pentru că moartea este o limită clară a vieții noastre. După care viața noastră intră în ritmurile veșniciei. Iar groaza scepticului e starea interioară în fața acestei veșnicii care începe odată cu moartea.

Însă de ce refuzul de a crede în Dumnezeu e o plăcere perversă la tinerețe și când te simți în putere, când ești sănătos? Pentru că ne dă sentimentul de „putere interioară”, de „îndreptățire de sine”, „de absolut”, pe măsură ce ne întunecăm interior și ne facem tot mai răi și mai insensibili.

Și aceste lucruri dramatice se petrec cu noi pentru că necredința e alimentată de demoni cu o „putere” iluzorie, care te face să crezi că autonomia personală te ajută „să îți rezolvi” toate lucrurile. Că nu ai nevoie de Dumnezeu pentru ca să trăiești sau să reușești în viață.

Însă această plăcere perversă a necredinței, a împotrivirii în fața lui Dumnezeu, e una oarbă. Pentru că ura e o încremenire a noastră în aversiune, în reticență, în lipsă de dialog.

Și pentru ca să te vezi ai nevoie de luminarea lui Dumnezeu. Ai nevoie de minunea credinței pentru ca să înțelegi cât de orb, de mic și de prost erai când te luptai cu Dumnezeu. Pentru că ura e o prostie oarbă. Ura e o nevedere a esențialului și privarea ta de împlinire în viață.

Numai ca om al credinței îți înțelegi înșelarea în care trăiai când erai necredincios, adică sentimentul acela „împlinitor” al orgoliului, acea stare trufașă și plină de goliciune duhovnicească. Pentru că te crezi „absolut” în necredința ta, când tu ești gol pe dinăuntru.

Da, necredința e lamentabilă!

Pentru că necredința e o trăire în afara realității, o trăire în comoditatea egoismului. Trăim într-o bulă de săpun când nu credem în Dumnezeu, trăim ca într-un vis.

Și pentru că nu ne place să ne schimbăm cu adevărat, să trăim cu adevărat viața noastră, cu eroismul ascetic al dreptei credințe, tocmai de aceea ne luptăm în mod pervers cu Dumnezeu. Sau încercăm să Îl îndepărtăm pe Dumnezeu din sfera preocupărilor noastre cotidiene, sperând prin asta ca El chiar „să fi plecat” din viața noastră.

Însă orice încercare de a minimaliza prezența Lui în viața noastră și, implicit, poruncile Lui în viața noastră, nu duce decât la o simțire și mai acută a faptului că mânia Lui ne stă împotrivă. Că orice păcat al nostru împotriva Lui și, în primul rând, lupta noastră cu El, duce la o accentuare a mâniei Lui în viața noastră.

Emil Cioran[3] știa și simțea că blasfemiile lui sunt puerile și dezumanizante și, cu toate acestea, le-a continuat până la capătul vieții lui.

Iulian Apostatul[4] știa și simțea că încercarea lui de a restaura păgânismul și de a distruge Biserica e o încercare ridicolă și fără nicio finalitate și, cu toate acestea, și-a pus planul nebunesc în aplicare până la capătul vieții lui.

Friedrich Nietzsche știa și simțea că negarea lui Dumnezeu e o sinucidere duhovnicească, dar a mers până la capăt, murind nebun[5].

Și câți ca ei, în istoria acestui pământ, nu au făcut la fel?

Câți nu s-au crezut „absoluți” și „nemuritori” și au sfârșit în cea mai mare uitare?

Uitare, bineînțeles, din partea noastră, a oamenilor. Pentru că Dumnezeu îi cunoaște pe toți câți au trăit vreodată pe acest pământ și le-a rânduit tuturor partea lor în veșnicie.

Însă exemplul celor răi și necredincioși e unul care trebuie să ne trezească pe toți.

Tocmai de aceea avem astăzi parabola lucrătorilor celor răi, de la Mt. 21, 33-44: pentru a ne reaminti faptul că răutatea nu are nicio finalitate bună, că răutatea e sinucidere duhovnicească.

Pentru cine a spus Domnul parabola aceasta? Aflăm din Mt. 21, 45: „Și auzind arhiereii și fariseii parabola aceasta, au cunoscut că despre ei vorbește [Καὶ ἀκούσαντες οἱ ἀρχιερεῖς καὶ οἱ Φαρισαῖοι τὰς παραβολὰς αὐτοῦ ἔγνωσαν ὅτι περ ατν λέγει]” [BYZ]. Iar dacă au cunoscut că ei sunt cei vizați, ce au făcut? S-au pocăit? Nu! Ci „căutau a-L prinde pe El [ζητοῦντες αὐτὸν κρατῆσαι]” [Mt. 21, 46, BYZ]. A-L prinde pentru a-L omorî și nu pentru a discuta cu El. Căci o discuție trebuia să se facă cu acordul Lui. Dar ei doreau să Îl prindă și să-L omoare.

Însă parabola nu s-a spus numai pentru cei din trecut, ci ea e continuu valabilă și ne vizează pe noi toți. Atâta timp cât răutatea, invidia, răzbunarea, ipocrizia, insolența, necredința nu sunt numai patimile anticilor, ci și ale postmodernilor.

Tocmai de aceea, pentru fiecare secol și pentru fiecare om, parabolele Domnului sunt complet valabile, pentru că ni se adresează nouă, tuturor. Ele ne vorbesc tuturor și ne cheamă la pocăință. Căci Domnul, mai înainte de a începe parabola, subliniază faptul că „vameșii și desfrânatele au crezut [τελῶναι καὶ αἱ πόρναι ἐπίστευσαν]” [Mt. 21, 32], fapt pentru care „vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră întru Împărăția lui Dumnezeu [τελῶναι καὶ αἱ πόρναι προγουσιν μς εἰς τὴν βασιλείαν τοῦ θεοῦ]” [Mt. 21, 31]. Iar dacă cei din vechime au intrat întru Împărăția Lui prin dreaptă credință și pocăință, printr-o viață curată și dreaptă, atunci ei sunt un îndemn viu și pentru noi, cei care dorim, ca și ei, să moștenim Împărăția Lui.

Într-un articol omagial, la 100 de ani de la nașterea lui Cioran, autorii ne spun că el a murit bolnav de Alzheimer, „pe 20 iunie 1995, la 84 de ani, [iar] Emil Cioran era un copil fericit[6].

Însă faptul că creierul lui era deteriorat și sufletul său nu se mai putea manifesta prin intermediul lui nu l-a făcut să moară „fericit” pe Cioran. Pentru că păcatele necurățite ale lui erau în suflet și nu în creier.

Iar moartea, care înseamnă despărțire a sufletului de trup, îl lasă pe suflet să fie el însuși, cel care a vrut să fie…De aceea, Cioran a plecat la Dumnezeu tot ca necredincios și nu ca „un copil fericit”. „Copil fericit” era, în aparență, din cauza demenței și nu a sfințeniei.

Însă adevărata fericire și copilărie duhovnicească în clipa morții o trăiesc cei care adorm în sfințenie. Sfinții sunt niște copii frumoși și fericiți în clipa morții, pentru că știu că în ei este slava lui Dumnezeu. Ei văd pe Domnul și pe Maica Lui și pe Sfinți și pe Îngeri la adormirea lor și de aceea moartea lor e plină de bucurie și de sfințenie.

Dar cei care, din cauza diverselor leziuni la nivelul creierului, nu mai sunt conștienți de ei înșiși, au un suflet plin de păcate, dacă nu sunt spovediți și împărtășiți. Iar starea sufletului, la ieșirea lui din trup, aceasta va fi: de suflet pătimaș, întunecat, chiar dacă ei, datorită bolii lor, par „nevinovați”.

Cum arată textul parabolei de azi? În traducerea mea, textul e următorul:

„33. Ascultați altă parabolă: «Era un om oarecare, stăpân al casei [lui], care a sădit vie și a pus gard dimprejurul ei și a săpat teasc în ea și a zidit turn și a arendat-o vierilor lui și a plecat în călătorie.

34. Iar când s-a apropiat timpul roadelor [ὁ καιρὸς τῶν καρπῶν], [el] a trimis pe robii lui către vieri [τοὺς γεωργούς], [pentru] a lua roadele lui.

35. Și vierii luându-i pe robii lui, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, pe altul l-au ucis cu pietre.

36. Din nou a trimis alți robi, mai mulți [decât] cei dintâi; și le-a făcut lor asemenea.

37.  Și, în cele din urmă, a trimis către ei pe fiul lui, zicând: <Se vor rușina de fiul meu [ντραπσονται τὸν υἱόν μου]>.

38. Dar vierii văzând pe fiul, au zis în[tre] ei: <Acesta este moștenitorul [ὁ κληρονόμος]! Veniți, să-l omorîm pe el și să ținem [noi] moștenirea lui!>

39. Și luându-l pe el, l-au scos afară [din] vie și l-au omorât.

40. Așadar, când are să vină domnul viei [ὁ κύριος τοῦ ἀμπελῶνος], ce va face acelor vieri?».

41. [Și] Îi ziseră Lui: <[Pe] cei răi [cu] rău îi va pierde pe ei și via o va arenda altor vieri, care îi va da lui roadele în timpurile lor [ἐν τοῖς καιροῖς αὐτῶν]>.

42. [Și] a zis lor Iisus: <Niciodată n-ați citit în Scripturi: «Piatra pe care au respins-o ziditorii, aceasta s-a făcut întru capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta și minunată este în ochii noștri»?

43. De aceea vă spun vouă că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și va fi dată neamului [care] face roadele ei [Διὰ τοῦτο λέγω ὑμῖν ὅτι ἀρθήσεται ἀφ᾽ ὑμῶν ἡ βασιλεία τοῦ θεοῦ, καὶ δοθήσεται ἔθνει ποιοῦντι τοὺς καρποὺς αὐτῆς].

44. Și se va zdrobi cel care va cădea pe piatra aceasta; și peste care are să cadă, îl va strivi pe el>” [cf. BYZ].

Însă cum și-au dat seama arhiereii și fariseii că despre ei e vorba? Cum de s-au gândit la faptul că ei sunt vierii cei răi, care aveau moștenirea în arendă?

Pentru că Domnul a apelat la imaginea viei la care apelase și Sfântul Isaias în cap. 5, 1-2: „vie s-a făcut celui iubit în corn, în loc gras. Și i-am pus împrejur zid și gard cu pari și am sădit viță aleasă și am zidit turn în mijlocul ei și am săpat teasc în ea și am așteptat să facă strugure [σταφυλήν], dar a făcut spini [ἀκάνθας]”.

Dar cum să scoată vița aleasă, spini? În mod parabolic însă, vița cea bună, Israilul, vița sădită de Dumnezeu, în loc să rodească strugurele sfințeniei, a rodit spinii patimilor. Și nu pentru că Israilul nu putea să îl rodească, ci pentru că nu a vrut să îl rodească.

Nu tot Israilul a rodit viață de sfințenie, ci numai o mică parte din el. Dar din acea mică parte de oameni credincioși lui Dumnezeu, cea mai frumoasă persoană a lumii, din toate timpurile, a fost Maica lui Dumnezeu. Din care Însuși Domnul a dorit să Se întrupeze.

De aceea s-au prins arhiereii și fariseii că despre ei e vorba: pentru că și Sfântul Isaias vorbise despre vie în mod parabolic. Dar și Sfântul Iezechiil a vorbit parabolic despre vie în Iez. 19, 10-14. Și el a spus că via roditoare „a fost ruptă în mânie [și] aruncată la pământ”. În mânia lui Dumnezeu. Mânie pe care o simțim cu toții când păcătuim în continuu fără să ne pocăim pentru păcatele noastre.

Și în parabola Domnului, din Evanghelia de azi, Dumnezeul nostru treimic este omul și stăpânul casei, Care a sădit o vie, adică un popor al Lui, pe Israil. L-a sădit și a pus gardul purtării Sale de grijă împrejurul Lui. L-a apărat de toți dușmanii lui.

Și El a săpat teasc în mijlocul poporului Său, adică o viață potrivită Lui, conformă cu revelarea Lui față de Israil. Căci în teasc se zdrobesc strugurii pentru a da un must și apoi un vin de calitate. Dar vinul vieții duhovnicești e vinul pe care îl obții numai după ce zdrobești cuvintele Scripturii pentru ca să dai de harul și adevărul ei. Pentru că puterea Scripturii nu stă în literalitatea ei, ci în harul ei. În harul Preasfintei Treimi.

Și harul Treimii ne face adevărați văzători ai voii lui Dumnezeu și adevărați credincioși ai Lui. Căci Israil de aceea nu L-a văzut și nu L-a acceptat pe El: pentru că nu s-a pregătit duhovnicește pentru Mașiah.

Însă Domnul le spune în față arhiereilor și fariseilor că ei știu cine este El. Că El este Fiul Tatălui. Și le profețește faptul că, în ura lor nebună, ei Îl vor scoate în afara cetății, a viei, și acolo Îl vor omorî.

Via avea în ea turnul Scripturii și al slujirii la Templu. Avea și vieri, adică conducători religioși, care trebuiau să fie oameni duhovnicești. Numai că ei nu erau „duhovnicești” și de aceea tot Îl ispiteau pe Domnul și căutau să-L omoare.

Dar și noi, cei care suntem puși în fruntea Bisericii, dar nu suntem sfinți, arătăm la fel: suntem contraexemple. Pentru că ierarhia Bisericii, de la Patriarh și până la ultimul Diacon hirotonit, trebuie să fie lumină, să fie curăție, să fie foc aprins, să fie sfințenie. Căci atunci când vezi și auzi și citești ceva de la un membru al ierarhiei Bisericii trebuie să te luminezi, să te înalți și nu să te întuneci.

Iar dacă credem că El „a plecat în călătorie” și nu se mai întoarce să ne ceară socoteală și ne facem de cap, vom fi aspru judecați de către Domnul Viei, adică al Bisericii.

Pentru că timpul roadelor [ὁ καιρὸς τῶν καρπῶν] e acum, în clipa de față. Și faptele noastre bune, făcute cu El, sunt faptele Lui. Adică sunt pline de slava Lui. Iar Domnul ne cere să fim roditori, să fim foarte roditori și nu pasivi, nu letargici.

El ne cere să luminăm oamenii prin viața noastră și prin faptele noastre și prin cuvintele noastre. El ne cere ca viața noastră să fie o carte deschisă pentru toți, ca toți să citească voia lui Dumnezeu cu oamenii.

De ce și-au dat seama arhiereii și fariseii că despre ei și despre cei ca ei, din vechime, este vorba? Pentru că Ierusalimul e cel care i-a omorât pe Profeți și i-a ucis cu pietre pe cei trimiși de către El [Mt. 23, 37].

Vierii i-au omorât pe robii Lui. Pe câți a trimis, pe atâția i-a omorât. Pentru că nu mai suportau glasul lui Dumnezeu…

Dar nici noi nu suportăm glasul lui Dumnezeu, pentru că ne răzvrătim continuu contra Lui. Nu ne plac mustrările Lui părintești, dar ne plac minunile și bucuriile Lui. Nu ne plac posturile, nu ne place asceza, nu căutăm să ne sfințim viața, dar vrem minuni, multe minuni pe care nu le merităm.

Și când El L-a trimis pe Fiul Lui, pe Moștenitorul Lui, evreii nu s-au rușinat de Fiul Lui, ci L-au omorât. Dar nici noi, creștinii ortodocși, nu ne rușinăm zilnic de El, ci ne apropiem de Potirul Lui cu multă dezinvoltură, cu aparență de sfințenie, dar nefiind sfinți în adâncul nostru. Și suntem și mai nerușinați decât evreii care L-au omorât, pentru că noi Îl omorâm zilnic în inima noastră. Pentru că noi păcătuim din știință și din obicei păcătos.

Noi știm ce facem! Și cu toate că știm, nu ne cutremurăm. Pentru că nu credem că vine clipa Judecății Lui. Ni se pare „o poveste” și nu o realitate cutremurătoare.

Însă Domnul Viei vine! Vine și îi judecă și pe conducătorii și pe credincioșii Bisericii. Ne judecă pe toți și întreaga lume. Și atunci nu ne vom mai lăuda cu locul nostru în Biserică, pentru că atunci va conta doar cine suntem noi cu adevărat.

El e Piatra pe care au respins-o ziditorii! Și ziditorii suntem fiecare dintre noi, care Îl respingem pe El din construcția noastră interioară și nu Îl punem pe El ca piatră fundamentală a zidirii noastre duhovnicești.

Însă dacă Îl punem pe El ca fundament al vieții noastre, pe El, Care e de la Tatăl și dimpreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, atunci vedem pe viu cât de minunat e El în ochii noștri duhovnicești. Pentru că vedem slava Lui cea veșnică, care e slava îndumnezeirii noastre.

O, Doamne, cât de dureros e cuvântul acesta al Tău: Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi!…E cea mai dramatică veste pentru orice om cu mintea pe umeri. Căci a fi în afara Împărăției înseamnă a fi în Iad. Înseamnă a fi un Iad viu.

Însă Împărăția trebuie să rodească! Împărăția Lui din noi, slava Lui, trebuie să rodească continuu fapte de sfințenie. Fără rodirea continuă a vieții duhovnicești ne zdrobim de Piatră sau suntem striviți de Ea. Căci fără Piatra aceasta, care izvorăște viață veșnică, niciunul dintre noi nu poate să fie viu pentru veci.

În concluzie, iubiții mei, nu ne putem bucura în mod profund decât cu Dumnezeu și în slava Lui. Nu putem fi fericiți fără El și nu putem să ne bucurăm de o veșnicie în care El nu e prezent.

De aceea, mereu, noi binecuvântăm Împărăția Lui cea veșnică, Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic, pentru că ea este adevărata noastră casă și cununa alergării vieții noastre.

După o viață în credință noi nu primim altceva și nici nu vrem să primim altceva decât Împărăția Lui, adică comuniunea cu El și cu toți Sfinții Lui.

Fapt pentru care nu ne putem dori Împărăția Lui în indiferență față de Sfinții Lui, ci, dacă o dorim pe ea, trebuie să dorim să îi cunoaștem și să fim și cu Sfinții Lui. Și ca să îi cunoaștem pe Sfinți, trebuie să le citim scrierile și viețile, să le cunoaștem Sfintele Moaște și Bisericile închinate lor, slujbele și acatistele lor, Sfintele lor Icoane și minunile pe care ei le fac. Pentru că prin toate acestea ne împrietenim cu Sfinții și ei intră în viața noastră și locuiesc cu noi. Pentru că ei locuiesc duhovnicește în noi, în adâncul sufletului nostru, și unde mergem noi, merg și ei cu noi.

Acasă le citim cărțile…dar mergem cu ei pretutindeni, pentru că sufletul nostru e mereu în rugăciune și în comuniune cu ei, cu Sfinții lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, fiind la sfârșitul anului bisericesc de față, să ne rugăm ca noul an bisericesc, 2015-2016, să fie un an în care să sporim și mai mult în credință, în nădejde și în dragoste, în pace, în înțelegere și în înțelepciune, în curăție, în seninătate și în sfințenie.

Pentru că acestea sunt virtuțile creștinești care trebuie să ne caracterizeze. Să ne caracterizeze mila, iertarea, bunătatea, facerea de bine, cuvioșia, bunul simț, eleganța duhovnicească.

Căci Domnul ne judecă după cine suntem și nu după cine părem a fi.

La mulți ani, multă sănătate și întărire în toate și toată binecuvântarea din partea mea! Amin.


[1] Interviul de aici:

https://www.youtube.com/watch?v=ak8NVlX77Ao.

[2] Ibidem.

[3] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Emil_Cioran.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Julian_%28emperor%29.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche.

[6] Idem: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/in-preajma-mortii-cioran-uitase-cine-e-329128.html.

Page 1 of 6

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno