Ființa și credința (vol. 2). Persoana [11]

[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a.

*

„prin unirea aceasta extraordinară a rațiunii divine cu cea umană în persoana lui Iisus Hristos, rațiunea umană a primit pecetea și garanția veridicității, a veracității definitive”, p. 393.

Vol. al 3-lea al cărții de față se va ocupa de tema credinței, p. 394. Iar „rațiunea teologică nu este o negare sau alienare a omului…ci punctul de vedere suprem devenit punct de vedere al omului”, p. 395.

Din p. 397 începe secțiunea II, 6. Rațiune, înțelegere, cunoaștere.

Înțelegerea și cunoașterea sunt capacități personale ale omului, p. 397. Înțelegerea umană este „capacitatea de a califica, de a da notă, de a vedea sensul unei” existențe, p. 397. Înțelegerea se bazează pe rațiune dar e mai mult decât rațiunea, p. 398. Superioară înțelegerii însă e cunoașterea, p. 403.

Autorul are o dispută ideatică onestă cu Constantin Noica și cu „ucenicii” lui. De aceea, împotriva unei afirmații a lui Liiceanu, autorul spune „nu există o Judecată de Apoi a culturii, nici un Dumnezeu al culturii, pentru că Dumnezeu (adică Persoana) este dincolo de orice cultură și cunoaștere”, p. 407.  Căci cine idolatrizează cunoașterea este un impostor, p. 407.

Pentru teologie cunoașterea ține de persoană și nu de natură ca în filosofie, p. 409. Cunoașterea este intuitivă și nu discursivă, p. 410, pentru că este „o judecată a inimii, o cunoaștere cu inima și nu cu mintea, o percepere cu toată ființa dar judecată cu inima”, p. 411. „Cunoașterea este personală, este o lucrare a persoanei”, p. 413.

În aceeași pagină 413, autorul ne spune (și are dreptate) că Sfântul Simeon Noul Teolog a arătat că nu există mistică impersonală. Pentru că mai întâi ai experiența mistică, adică vederea extatică, și din ea se naștere cunoașterea teologică.

Cunoașterea creștină se fundamentează pe întruparea Fiului lui Dumnezeu, p. 415. Iar cunoașterea teologică nu e numai vedere și experiere a sensurilor ci și îndumnezeire, p. 416. În finalul capitolului, în p. 420, autorul afirmă că filosofia este „pandantul teologiei”, căci îi asigură teologiei științificitatea. Nu știu însă în ce măsură filosofia și, mai ales, care filosofie asigură științificitatea teologiei.

Cap. următor: II, 7. Concepția lui M. Heidegger despre rațiune. Începe în p. 421. Nu văd rostul acestui capitol, care e o întoarcere înapoi, atâta timp cât rezolvase distincția dintre ființă și persoană.

De mai multe ori a vorbit despre „evlavia” cuiva față de o anume realitate. O folosire improprie, decontextualizată a termenului. În p. 425 autorul vorbește despre „evlavia” lui Heidegger față de „raportul dintre Ființă și ființare”.

Credința este „saltul peste rațiune”, p. 437. Iar autorul consideră că Heidegger a fost foarte serios atunci când a spus că „în domeniul cugetării despre Dumnezeu trebuie să tăcem”, p. 444-445. Și tot aici, în p. 445, Părintele Remete afirmă că „apofatismul ființei și al cunoașterii…este supremul concepției lui Heidegger despre cunoaștere, pentru că apropie cel mai mult gândirea lui de teologie”.

Din p. 447 începe cap. II, 8. Concepția fenomenologilor post-heideggerieni. Și în acest cap. autorul afirmă că „Ludwig Wittgenstein este o pasăre ciudată și rară în istoria filosofiei, atât prin gândirea cât și prin persoana sa. [Căci]…gândirea lui Wittgenstein e valoroasă tocmai prin forța cu care reușește să spargă și să depășească limitele logicii clasice a filosofiei”, p. 447.

În p. 450, autorul consideră că în problema apofazei „se poate afirma cu certitudine o apropiere între viziunea lui Heidegger și cea a lui Wittgenstein.

P. 451 are un defect de tipar.