Schimbarea la fata a Domnului

Iubiții mei[1],

omul care n-a cunoscut schimbări duhovnicești în viața sa e un om gol pe dinăuntru. Pentru că cel care e schimbat de Dumnezeu continuu e împodobit cu slava Lui cea veșnică, pe când cel care n-a trăit convertiri, vederi, luminări și minuni dumnezeiești în viața lui și nu se bucură continuu cu Dumnezeu și în slava Lui e un om lipsit de împlinire duhovnicească.

Căci a fi static și nu dinamic duhovnicește înseamnă a nu avea nicio bucurie dumnezeiască, nicio bucurie care să depășească această lume. Și de aici marea plictiseală a multora…

Pentru că, de la un moment dat, ne plictisim de tot ceea ce trăim pentru că ni se pare că le-am cunoscut deja. Lipsa noutății continue naște plictiseala asta lungă și grețoasă, de care oamenii caută să scape prin curiozități care mai de care mai perverse și prin excese de tot felul.

Dorința continuă de adrenalină, de risc, de depășire a propriilor limite se naște din nevoia de a scăpa de plictiseală, de urât, de singurătate. Căutăm experiențe noi, care să ne satisfacă plăcerile și emoțiile, însă bucuriile sunt scurte, și, pe cât ne-am dorit satisfacții enorme, pe atât ne bulversează o silă enormă.

Ne plictisim de mâncare, de băutură, de sex, de uitatul la computer, de distracție, de tot felul de jocuri…atunci când le trăim până la refuz. După prea mult…urmează o insatisfacție maximă. Dar și după prea puțin…suntem tot la fel de nefericiți.

Căci lumea aceasta, experiată doar la nivelul materialității ei, nu ne satisface. Oricât am avea, oricât am primi, oricât am face, nu ne simțim împliniți total cu lucruri, cu bunuri, cu averi.

Dar nu ne satisface nici dacă o experiem doar la nivel sufletesc, fără să vedem o transcendență a materiei și fără să experiem lumea duhovnicească. Pentru că arta, știința, cultura ne umplu de date, de emoții, de cunoștințe, de experiențe diverse, dar care rămân încadrate acestei lumi și nu ne fac să experiem viața duhovnicească.

Pentru că viața duhovnicească începe atunci când L-ai cunoscut pe Dumnezeu și El începe să te umple cu slava Lui și să îți dea o perspectivă existențială în care să experiezi, deopotrivă, istoria și veșnicia în viața ta.

Și când acest lucru se petrece, când începi să trăiești duhovnicește și nu doar trupește sau sufletește, atunci trăiești continuu noutatea împlinitoare, pentru că trăiești împreună cu Dumnezeul slavei, Care inundă cu slava Sa veșnicia și istoria, întreaga existență. Iar slava Lui în noi e noutatea de care nu ne putem sătura și nici plictisi.

Pentru că orice am face de aici încolo, fiind plini de slava lui Dumnezeu, le vedem pe toate curate, sfinte, binecuvântate, transparente, pline de cunoaștere și de iubire dumnezeiască. Iar mâncarea, băutura, somnul, cititul, slujirea, munca, viața noastră nu mai se limitează la istorie, pentru că au din plin în ele slava cea veșnică a Treimii.

Mai pe scurt, plictiseala și urâtul existențial au un singur remediu: înduhovnicirea noastră. Pe măsură ce ne curățim de patimi și ne umplem de slava lui Dumnezeu, pe atât ne umplem de bucurie și de pace dumnezeiască, de înțelegere și de frumusețe sfântă, de delicatețe și de gingășie. Pentru că împlinirea în slava lui Dumnezeu înseamnă a ne umple de modul în care Dumnezeu dorește să trăim și să simțim lumea Lui. Și adevărata experiere a lumii Lui e prin slava Lui, prin care înțelegem continuu profunzimile creației Sale, dar și ale legăturii Sale cu noi, cei credincioși.

Așa stând lucrurile, putem înțelege, întrucâtva, marea descoperire a praznicului de astăzi și anume că scopul vieții noastre e acela de a ne transfigura întreaga noastră ființă.

Căci Domnul i-a luat pe cei trei Apostoli ai Lui și i-a dus într[-un] munte înalt [εἰς ὄρος ὑψηλὸν] [Mt. 17, 1, BYZ]. Iar acolo „S-a transfigurat înaintea lor [μετεμορφθη ἔμπροσθεν αὐτῶν], și a strălucit fața Lui ca soarele [καὶ ἔλαμψεν τὸ πρόσωπον αὐτοῦ ὡς ὁ ἥλιος], iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina [τὰ δὲ ἱμάτια αὐτοῦ ἐγένοντο λευκὰ ὡς τὸ φῶς]” [Mt. 17, 2, BYZ].

Verbul principal, μετεμορφοώ [metemorfoo], care înseamnă a-și schimba forma, a se transfigura este explicat în versetul din care face parte, prin strălucirea feței Lui ca soarele și prin albirea veșmintelor Lui ca lumina. Pentru că vrea să ne spună că transfigurarea trupului înseamnă revărsarea voită a luminii dumnezeiești din înăuntrul Domnului în afara Lui, revărsare prin care trupul Lui se umple și e copleșit de slava dumnezeirii Lui și izvorăște lumină dumnezeiască.

Și prin transfigurarea trupului Său, Domnul ne-a arătat că întruparea Sa a fost reală și că unirea personală a celor două firi, dumnezeiască și omenească, asigură transfigurarea umanității Sale. Transfigurare a umanității Lui care nu înseamnă desființarea umanității, ci îndumnezeirea ei.

Pentru că ceea ce s-a petrecut acum, pe muntele Tabor, a fost o anticipare a învierii Lui. Pentru că Hristos Cel înviat din morți înviază cu umanitatea Sa transfigurată, îndumnezeită în mod deplin și pentru totdeauna.

Iar fiecare dintre noi trebuie să urmăm calea Lui: adică aceea de a ne umple de slava Lui, care ne transfigurează și pe noi.

De aceea, așa cum afirmam și altădată, îndumnezeirea personală este scopul vieții noastre și ea certifică teologia Bisericii. Pentru că teologia adevărată e cea care te îndumnezeiește și nu cea care te ideologizează. Iar teologia, cât și viața noastră, sunt divino-umane. Pentru că teologia a fost revelată de Dumnezeu Sfinților Lui, de-a lungul veacurilor, și ea este avuția nejefuită a Bisericii Sale, iar viața creștină e viața plină de slava Treimii.

…Și Apostolii Lui, alături de Domnul și de Sfinții Moisis și Ilias, s-au simțit bine, s-au simțit dumnezeiește. Pentru că Apostolii au văzut, în mod anticipativ, Împărăția Lui. Pentru că văzând pe doi dintre Sfinții Lui, cu El, în slavă, au înțeles cum vor fi împreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Dar, mai mult decât atât, Sfinților Apostoli, celor trei, lui Petros, Iacovos și Ioannis, li s-a revelat acum Preasfânta Treime, Dumnezeul nostru. Căci Fiul Tatălui s-a schimbat la înfățișarea trupului înaintea lor, S-a transfigurat, norul luminos [νεφέλη φωτεινη] [Mt. 17, 5, BYZ] era Duhul Sfânt, iar Tatăl a vorbit din nor, din Duhul Sfânt – cu Care e deoființă și cu Care trăiește perihoretic, dimpreună cu Fiul – mărturisind despre Fiul că El este Fiul Lui Cel iubit, în Care El a binevoit și binevoiește veșnic și pe Care noi trebuie să Îl ascultăm [Mt. 17, 5].

Iar Biserica Lui mărturisește continuu că Dumnezeul nostru, Cel unul în ființa Sa, e întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, și că persoanele dumnezeiești sunt veșnice și egale între ele, fără de început și fără de sfârșit – deși Tatăl L-a născut pe Fiul și L-a purces pe Duhul Sfânt – și Ele conlocuiesc la nivelul singurei ființe dumnezeiești. Și slava Treimii e slava Ei cea veșnică și îndumnezeitoare, prin care se sfințește tot omul în Biserică și care va fi lumina și hrana veșnică a Împărăției Sale.

Tocmai de aceea am început predica de azi cu nevoia de a avea viață duhovnicească. Pentru că viața duhovnicească e viața plină de slava Treimii. E reala viață a omului, care îl împlinește și acum și veșnic.

Însă, pentru a trăi în slava lui Dumnezeu, trebuie să trăim în Biserica Lui și după toate poruncile Lui. Pentru că simțirea harului dumnezeiesc nu este separată de împlinirea poruncilor Lui. Ci, dimpotrivă, acolo unde este împlinirea adevărată a poruncilor Lui și credință adevărată este și experiență duhovnicească.

Acesta e motivul pentru care noi nu putem cinsti drept „sfânt” pe cineva care nu are credință adevărată și viață duhovnicească. Nu putem cinsti drept „sfânt” pe cineva care nu este membru al Bisericii Ortodoxe și care nu și-a sfințit viața în Biserica Lui.

Căci Sfinții, pentru noi, sunt expresia vie a vieții și a teologiei Bisericii. Ei întrupează teologia și viața Bisericii într-un mod personal și au experiența reală a slavei lui Dumnezeu în persoana lor.

De aceea, Sfinții lui Dumnezeu, canonizați sau nu, sunt în Împărăția lui Dumnezeu și se roagă continuu pentru noi. Cinstirea lor în Biserică nu le sporește „slava” lor cerească, ci ea are menirea de a ne înmulți nouă evlavia și cunoașterea teologică.

Tocmai de aceea a-i cunoaște pe Sfinții lui Dumnezeu, din toate secolele și din toate locurile, înseamnă a învăța de la ei cum să ne sfințim și noi viața. A-i cunoaște și a ne ruga lor înseamnă a ne împrieteni cu ei. Iar cine se împrietenește cu Sfinții Lui e prieten și cu Dumnezeu, pentru că Sfinții Lui ne învață tot mai mult cine e Dumnezeu în viața lor.

Iar de 25 de ani de zile, de când m-am întors conștient la Domnul, am învățat în fiecare zi despre prietenia lui Dumnezeu cu Sfinții Lui și cu noi.

Pentru că pe 6 august 1990 mergeam pentru prima oară la Biserică, ca un om convertit la Ortodoxie, deși fusesem botezat ortodox de prunc.

Și pentru că am cunoscut minunea convertirii pot vorbi, în cunoștință de cauză, și despre ce înseamnă minunea continuă a înduhovnicirii. Căci schimbările interioare, multe și minunate, le-am trăit la tot pasul în cunoașterea mea teologică și în viața mea liturgică. De aceea sunt un om nou, născut la viața duhovnicească, deși văd în mine, încă vii, patimile omului vechi.

Mă schimb continuu duhovnicește, prin slava Lui, dar văd în mine moartea păcatului, pentru că păcatul îl permanentizez prin căderile mele din bine.

De aceea, nu putem fi ortodocși reali dacă nu arătăm experiență duhovnicească, dacă nu dovedim curățire continuă de patimi, dacă nu trăim în slava lui Dumnezeu.

Pentru că Împărăția lui Dumnezeu este tocmai pentru cei care se sfințesc continuu pe ei înșiși, împreună cu Dumnezeu, și vor să trăiască veșnic alături de Maica lui Dumnezeu și de toți Sfinții și Îngerii Lui.

Suntem în Postul Maicii Domnului, astăzi e dezlegare la pește, și, potrivit Liturghierului, astăzi se face, pentru prima oară, „rugăciune la gustarea strugurilor”[2]. Adică a noilor struguri. A strugurilor din acest an. Iar rugăciunea de binecuvântare a noilor struguri e aceasta:

„Binecuvintează, Doamne, această roadă nouă a viței, pe care, prin buna întocmire a văzduhului, prin picăturile de ploaie și prin liniștea vremii, ai binevoit a o aduce la acest ceas al coacerii, pentru ca, celor ce vom gusta din ea, să ne fie spre veselie, iar celor ce au adus-o Ție ca dar, spre curățirea păcatelor, prin Dumnezeiescul și Sfântul Trup și Sânge al Hristosului Tău, cu Care ești binecuvântat, împreună cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”[3].

Și vedem că strugurii au nevoie de vreme bună, de ploaie și de liniște, de nevătămarea culturii, pentru ca să se coacă. Trebuie să muncești via, să stai de ea, să o îngrijești, să o culegi și să știi ce să faci cu strugurii.

Și pentru ca să știi ce să faci cu roadele pământului, pe care le lucrezi împreună cu Dumnezeu, trebuie să fii recunoscător pentru fiecare ploaie, pentru fiecare vară bună, fără piatră și secetă, pe care El ni le dă.

Recunoștința ne mântuie de răutate și de indiferență. Bunătatea ne mântuie de invidie și de intoleranță. Smerenia ne mântuie de părerea de sine și de egoism.

Pentru că răul patimilor din noi e scos de virtuțile divino-umane pe care le lucrăm. Căci împreună cu Dumnezeu facem tot binele pe care îl facem.

De aceea, iubiții mei, în acest praznic împărătesc al Bisericii am trăit din nou împlinirea pe care au avut-o Apostolii Domnului, care au văzut slava Lui „pe cât li se putea”[4] dărui. Am retrăit împlinirea și bucuria lor, care este împlinirea și bucuria noastră. Căci aceia dintre noi care au trăit schimbările dumnezeiești ale Lui în ființa noastră se bucură în acest praznic ca unii care s-au împărtășit, pe măsura lor, de vederile și simțirile lui Dumnezeu.

Și prea minunat și mare și binefăcător este Dumnezeul nostru treimic, Care ne dăruie nouă, nevrednicilor robilor Săi, atâta bogăție de har și de înțelegere dumnezeiască!

Căci El, atunci când știe că avem nevoie de confirmarea Lui, de bucuria Lui, de sfatul Lui, ne umple de har, de înțelegere, de voia Lui cea preasfântă. Nici mai târziu și nici mai devreme El Își face simțită prezența în viața noastră.

De aceea nu trebuie să ne grăbim niciodată, ci să așteptăm voia Lui cu noi. Trebuie să așteptăm luminarea Lui, povățuirea Lui, frumusețea Lui, căci El ne duce la cele bune întotdeauna.

Căci a Lui e slava, cinstea și închinăciunea, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 4 august 2015, zi de marți, cu soare și răcoare.

[2] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 419.

[3] Idem, p. 419-420.

[4] Mineiul pe luna august, ed. BOR 1894, p. 70.

Did you like this? Share it: