Zi: 7 august 2015

Iubiții mei,

în postul Maicii Domnului noi vorbim despre moartea ca adormire și nu despre orice fel de moarte. Despre moartea celor Sfinți, care e adormire a trupului și trecere a sufletului la viața veșnică a Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că moartea lor, a celor Sfinți, e o moarte spre viață, e o intrare în viață și în bucuria cea veșnică, netrecătoare, pentru că ei s-au unit încă de aici cu Dumnezeu și s-au umplut de slava Lui.

Aceasta e moartea bună, pe care ne-o dorim cu toții. Pe aceasta o cerem atunci când ne rugăm ca Domnul să ne dea „sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, nerușinat, în pace [χριστιανὰ τὰ τέλη τῆς ζωῆς ἡμῶν, ἀνώδυνα, ἀνεπαίσχυντα, εἰρηνικά] și apărare bună la înfricoșătorul scaun [de judecată] al lui Hristos [καὶ καλὴν ἀπολογίαν τὴν ἐπί τοῦ φοβεροῦ βήματος τοῦ Χριστοῦ]”[1].

Și când cerem ca sfârșitul vieții noastre să fie creștinesc [χριστιανὰ], noi cerem ca să murim spovediți și împărtășiți, împăcați cu toți și cu toate lucrurile noastre lăsate în ordine. Cerem să murim ca oameni ai Bisericii și cu toate ale noastre rânduite. Pentru ca cei ai noștri să știe ce să facă pentru noi și ce să facă cu lucrurile rămase de la noi.

Și când cerem ca sfârșitul nostru să fie nedureros, ne rugăm, deopotrivă, ca să nu murim în dureri fizice dar, mai ales, în dureri sufletești. Pentru că despărțirea sufletului de trup poate fi lină sau dureroasă, după starea vieții noastre.

Căci adormirea Sfinților e lină, se face cu multă bucurie și cu multe minuni, pentru că ei văd cum vin la ei Sfinții și Îngerii, Maica Domnului și Însuși Domnul și îl primesc pe cel sfânt în Împărăție ca pe unul de-al lor. Dar moartea celor păcătoși e foarte dureroasă, e plină de chinuri. Pentru că demonii vin și vor să smulgă sufletul din trup și să-l ducă în Iad. De aceea, cel muribund se înfricoșează, se zbate, pare că vorbește aiurea…dar el vede cu sufletul său ființe spirituale rele, îi vede pe demoni, și agonia lui, lupta lui e grea, pentru că nu are sprijin duhovnicesc.

Iar când cerem să avem un sfârșit al vieții noastre nerușinat de demoni, cerem un sfârșit al vieții prin care să intrăm în compania Sfinților și a Îngerilor lui Dumnezeu. Vrem ca să ne ia Sfinții și Îngerii din trup și ei să ne însoțească la judecata lui Dumnezeu și nu demonii.

Iar a adormi în pace înseamnă a adormi în slava lui Dumnezeu. A fi plini de har, de bucurie, de încredere în mila lui Dumnezeu, pentru că avem sufletul curat și împăcat.

În română, la această cerere a ecteniei, s-a tradus καλὴν ἀπολογίαν prin răspuns bun. Însă în neogreacă – în care este Liturghia grecească pe care am citat-o – ἀπολογία înseamnă apărare, justificare, apologie, de unde avem și noi cuvântul apologie din română.

Traducerea românească vede a doua parte a cererii ca fiind în relație cu Hristos și nu cu cel adormit. Adică înțelege răspunsul bun drept răspunsul pe care Hristos i-l dă celui adormit. Însă în neogreacă lucrurile stau tocmai invers: noi înșine trebuie să avem o apărare bună la înfricoșătorul scaun [de judecată] al lui Hristos. Noi trebuie să avem credință și fapte și cuvinte prin care să răspundem cu iubire iubirii lui Hristos Dumnezeu pentru noi. Căci toate elementele cererii sunt despre ce trebuie să facem noi când murim și mergem la Domnul.

Dacă ar fi fost „răspuns bun” trebuia să fie καλήν απόκρισην. Însă καλὴν ἀπολογίαν ne spune că trebuie să avem o apărare/o apologie bună în fața lui Dumnezeu, a Celui care ne judecă. Pentru că trebuie să răspundem în fața lui Dumnezeu, să dăm seama pentru ceea ce am făcut. Și pentru ca apologia noastră să fie bună trebuie să fie plină de sfințenie, plină de asemănarea cu Dumnezeu. Căci pentru a-I răspunde lui Dumnezeu trebuie să fim ca El: plini de sfințenia Lui.

Iar scaunul Său de judecată este înfricoșător pentru noi și pentru întreaga creație nu prin aceea că ar fi urât/ respingător la modul copleșitor, ci prin aceea că slava lui Dumnezeu copleșește cu totul întreaga creație și ne cutremură dumnezeiește prin sfințenia și abisalitatea frumuseții ei celei de necuprins.

Dumnezeu, Cel care ne judecă, e înfricoșător prin frumusețea și sfințenia Lui. Iar când ne împărtășim cu „înfricoșătoarele lui Hristos Taine [φρικτῶν τοῦ Χριστοῦ μυστηρίων]”[2], adică cu Sfânta Euharistie, ea nu este înfricoșătoare în sens absolut negativ, ci în sens absolut pozitiv. Pentru că e înfricoșătoare prin sfințenia și frumusețea dumnezeiască pe care le aduce în noi împărtășirea euharistică.

Așa stând lucrurile, o moarte bună înseamnă o moarte în care plecăm de aici împăcați și împliniți și care ne duce în fața scaunului de judecată al lui Dumnezeu ca pe niște oameni cu apologie bună. Ca pe niște oameni în care Dumnezeu vede asemănarea Lui cu noi. În care Dumnezeu Își contemplă frumusețea, pentru că suntem plini de frumusețea slavei Lui.

Și fiecare trebuie să ne pregătim și să ne dorim o asemenea moarte binecuvântată, sfântă: moartea ca adormire și nu moartea ca chinuire. Fiecare trebuie să ne dorim moartea care ne împacă și ne împlinește: moartea cu Dumnezeu.

Pentru că mulți, pe patul de suferință sau când sunt la mare ananghie, își doresc moartea pentru ca să scape de toate relele. Ei cred că moartea e o rezolvare pentru problemele vieții. Însă moartea nu e o rezolvare a suferinței, ci ea este un început al suferinței veșnice dacă suntem oameni păcătoși și răi.

Sinuciderea nu e o rezolvare a suferinței, ci o atrocizare a ei. E transformarea suferinței la cote înfiorătoare, cumplite.

De aceea, singura cale de eradicare a suferinței din noi înșine este suportarea ei în credință. E trăirea ei și depășirea ei în noi înșine, pentru că această purtare a suferinței ne transfigurează pe noi înșine.

Și trebuie să fi văzut în viața dumneavoastră oameni sănătoși, bine făcuți, corpolenți, care la un moment dat au căzut în vreo boală, și boala, suferința, durerile au făcut din ei niște ființe ascetice, luminoase, pentru că au suportat durerea în credința în Dumnezeu.

Boala sculptează în noi, în trupul nostru, și ne dă posibilitatea de a ne arăta credința și demnitatea. Pentru că boala nu ne lipsește de demnitate, ci ne-o subliniază și mai mult pe chip, atunci când boala e primită ca o curățire a noastră de păcate.

Și despre boală și despre durere s-a vorbit în Evanghelia de azi [Mt. 17, 14-23]. Despre cele care sunt consecințe ale păcatelor noastre.

Căci tatăl unui fiu bolnav a venit la Domnul, a căzut în genunchi în fața Lui [Mt. 17, 14] și I-a vorbit despre fiul lui lunatic [σεληνιάζεται] și care pătimește rău [κακῶς πάσχει][Mt. 17, 15, BYZ].

DEX 2009 consideră, în mod greșit, că lunatic e sinonim cu somnambul. Însă lunaticus ca și σεληνιάζομαι sunt sinonime cu epileptic și nu cu somnambul. Pentru că epilepticul e cel care cade, fără să fie conștient de ceea ce se petrece cu el, în foc sau în apă [Mt. 17, 15].

Numai că băiatul acestui tată îndurerat și care vine cu credință la Domnul, nu era epileptic, ci posedat de demon. De un demon care îl făcea să cadă în foc și în apă, pentru ca să-l omoare. De un demon care se manifesta în acest copil ca și când el ar fi fost epileptic.

Aflăm acest lucru din Mt. 17, 18, unde ni se spune: „și Iisus l-a certat pe el, și a ieșit din el demonul și copilul s-a vindecat din ceasul acela [καὶ ἐπετίμησεν αὐτῷ ὁ Ἰησοῦς, καὶ ἐξῆλθεν ἀπ᾽ αὐτοῦ τὸ δαιμόνιον, καὶ ἐθεραπεύθη ὁ παῖς ἀπὸ τῆς ὥρας ἐκείνης]” [Mt. 17, 18, BYZ]. Pentru că demonii n-au ce căuta în zidirile lui Dumnezeu, în oameni. Ei intră și ne locuiesc numai pentru că noi le dăm voie. Le dăm voie prin patimile și păcatele noastre de rușine. Prin fărădelegile pe care le facem.

De aceea, Domnul îi ceartă pe demoni, dar și pe noi, cei care ne înfrățim cu demonii în mod voit și conștient. Însă înfrățirea noastră cu demonii e pierzătoare, e cu totul împotriva noastră, pentru că ne duce în același chin veșnic ca și pe ei.

Iar teribiliștii zilei, cei care cred că Iadul „e preferabil” Raiului, nu știu ce spun. Pentru că nu au experimentat Iadul. Însă cei care au experimentat Iadul, cei care, din îngăduința lui Dumnezeu, au murit și au înviat sau au văzut Iadul în vedenie, au descris Iadul ca pe cea mai groaznică situație existențială, pe care nimeni, niciodată, nu și-ar dori-o.

Dar când nu știi despre ce vorbești poți să spui glume, să pari „interesant”, poți să negi și să caricaturizezi situația respectivă. Nu același lucru îl faci când tu însuți ai cunoscut durerea, chinul, moartea, Iadul, deznădejdea veșnică.

….Tatăl s-a bucurat de vindecarea fiului său, de vindecarea lui de demonizare. Pe când Sfinții Apostoli au venit la Domnul și L-au întrebat de ce ei n-au putut să-l scoată pe demon din copil [Mt. 17, 19], pe demonul care locuia parazitar în acesta. Și Domnul le vorbește despre trei lucruri: despre credință, rugăciune și post.

Căci atunci când Apostolii Îl întreabă motivul pentru care ei n-au putut să îl scoată pe demon, Domnul le-a spus: „Pentru necredința voastră [Διὰ τὴν ἀπιστίαν ὑμῶν]” [Mt. 17, 20, BYZ].

În ed. BOR 1988 se vorbește despre „puțina voastră credință”, ca în GNT, BNT, BGT, Codex Sinaiticus: τὴν ὀλιγοπιστίαν. Însă BYZ îl folosește pe ἀπιστίαν, care înseamnă necredință. Tot ἀπιστίαν găsim și în MGK, BFT, Biblia de la 1688, VUL [incredulitatem]. Însă necredința de aici, despre care vorbește Domnul, nu însemna lipsa credinței, ci lipsa de totală încredere în Dumnezeu a Apostolilor de la acea dată. Iar credința, când se îndoiește, e necredință.

De aceea, Domnul le spune ce înseamnă a avea credință: „Căci amin zic vouă, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar [Ἀμὴν γὰρ λέγω ὑμῖν, ἐὰν ἔχητε πίστιν ὡς κόκκον σινάπεως], veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo! și se va muta; și nimic nu vă va fi vouă cu neputință [ἐρεῖτε τῷ ὄρει τούτῳ, Μετάβηθι ἐντεῦθεν ἐκεῖ, καὶ μεταβήσεται· καὶ οὐδὲν ἀδυνατήσει ὑμῖν]” [Mt. 17, 20, BYZ].

Și prin grăuntele de muștar, cel atât de mic, Domnul ne-a spus de cât de puțină credință e nevoie pentru ca să facem lucruri minunate în numele Lui. Căci credința crește în noi pe măsura înduhovnicirii noastre. Dar credința care nu se îndoiește deloc de Dumnezeu e credința care mută munții patimilor din noi înșine.

Și cu toții trebuie să dorim ca acești munți, munții patimilor, să îi mutăm din noi, și nu munții de piatră. Pentru că minunile făcute în creația lui Dumnezeu sunt pentru cei care nu cred. Pe când realele minuni ale credinței sunt cele care au loc în sufletul nostru și, prin care, noi, cei păcătoși, devenim curați și sfinți.

Și nu e o minune imensă cel care, până mai ieri, disprețuia credința, iar astăzi este un om evlavios al Bisericii? Nu e o minune cel care drăcuia și azi nu mai drăcuie, care ieri fura și azi nu mai fură, care ieri nu citea cărți sfinte, iar astăzi citește numai cărți sfinte?

Da, sunt mari minuni ale lui Dumnezeu oamenii care se schimbă pentru El!

Și schimbarea continuă a credinței se face, în primul rând, prin rugăciune și prin post. „Căci acest neam [de demoni] nu iese decât numai în rugăciune și [în] post [τοῦτο δὲ τὸ γένος οὐκ ἐκπορεύεται εἰ μὴ ἐν προσευχῇ καὶ νηστείᾳ]” [Mt. 17, 21, BYZ].

Demonii patimilor trebuie goniți din noi printr-o continuă curățire a noastră de patimi. De aceea avem nevoie continuă de rugăciune, de post, de slujire, de muncă, de citire, de contemplație, pentru ca să fim curați în lăuntrul nostru. Pentru că adevărata curăție e cea lăuntrică. Și ea este cea care sfințește și trupul nostru și îl face purtător de har.

Iar când mergem și sărutăm Sfintele Moaște ale Sfinților noștri, acest lucru trebuie să îl știm: că ele sunt trupuri pline de har, trupuri transfigurate și că această transfigurare nu e numai pentru ei, ci pentru toți membrii Bisericii. Căci de aceea mergem și ne umplem de har alături de ei: pentru ca și noi să fim plini de har și frumoși ca ei.

Căci frumusețea duhovnicească este frumusețea pe care slava lui Dumnezeu o revarsă în noi, datorită ascezei noastre, a vieții noastre ortodoxe. Și ea, frumusețea lui Dumnezeu care coboară în noi și ne luminează, e plină de curăție și de teologie, pentru că e plină de sfințenie. Și cine e om sfânt e și frumos la suflet, și cine e frumos la suflet e și plin de curăție și de teologie, iar cine e plin de teologie și de curăție dumnezeiască este plin de prietenia cu Dumnezeu, cea care dă apărare bună la judecata Lui.

Pentru că adevărata apărare a noastră în fața lui Dumnezeu e prietenia cu El. Ce am făcut, ce am zis, ce am lăsat în urmă datorită iubirii noastre pentru Dumnezeu, toate acestea vorbesc pentru noi, pledează în favoarea noastră.

Căci judecata lui Dumnezeu e judecata omului în întregimea sa. Omul, în fața lui Dumnezeu, e judecat în profunzimea lui. Iar judecata Lui e judecată dumnezeiască, profundă și fără drept de apel, pentru că reprezintă adevărul omului. Nimeni nu se va simți nedreptățit în fața lui Dumnezeu pentru că El îi judecă cu adevărat pe oameni. Judecata Lui e dreaptă și cuvântul Lui e însuși adevărul, e adevărul veșnic și iubitor.

Pentru că El ne judecă părintește, ne judecă cu iubire, ne judecă cu milă și nu inchizitorial. El judecă pe om și vede spre ce am tins noi cu adevărat. Iar dacă am tins spre El cu adevărat, atunci primim partea Lui, a celor mântuiți. Pe când, dacă nu L-am dorit pe El nicidecum și am căutat continuu să fim împotrivă, să facem rele în mod conștient și cu ură, Dumnezeu ne dă partea de a trăi cu demonii pentru veșnicie, pentru că spre ei am tins toată viața.

Și de aceea nimeni nu Îl va socoti pe Dumnezeu nedrept, pentru că fiecare va primi după dorirea inimii lui. După ce a dorit și a crezut și a sperat toată viața.

…Însă înainte să îl vindece de demonizare pe copil, înainte de a scoate demonul din el, Domnul a spus niște lucruri dureroase despre lume: „O neam necredincios și denaturat/ pervertit/ corupt, până când voi mai fi cu voi? Până când vă voi mai îndura pe voi [Ὦ γενεὰ ἄπιστος καὶ διεστραμμένη, ἕως πότε ἔσομαι μεθ᾽ ὑμῶν; Ἕως πότε ἀνέξομαι ὑμῶν;]?” [Mt. 17, 17, BYZ].

Corelativul participiului διεστραμμένη, în Biblia de la 1688, este îndărătnic. Care a trecut și în ed. BOR 1988 fără să fie actualizat. Iar în DEX 2009, îndărătnic are înțelesul de încăpățânat, recalcitrant, nesupus. Însă în greaca veche, διεστραμμένος înseamnă pervertit, depravat, stricat, corupt interior. Pentru că cei necredincioși nu pot fi decât depravați, decât căzuți în patimi multe.

Căci nimeni, cu adevărat, nu poate spune că omul se poate sfinți fără Dumnezeu și fără Biserica Lui. Numai prin harul Lui noi ne putem renaște interior și putem crește în sfințenie. De aceea nu putem fi credincioși și sfinți fără Biserică și fără teologia și curăția vieții ei.

Și când Domnul strigă, profetic, „până când voi mai fi cu voi? Până când vă voi mai îndura pe voi?”, ne spune că El este Cel care ne susține în existență și ne păsuiește.

El ne așteaptă! El ne așteaptă pocăința și schimbarea vieții noastre. El ne așteaptă cu multă încredere pentru că știe că suntem capabili de schimbare. Și suntem capabili de schimbare pentru că putem alege. Putem trăi schimbarea în bine pentru că putem alege să ne pocăim și să ne schimbăm în mod radical viața.

Cine invocă vârsta sau păcatele pentru a nu se pocăi, minte. Nu își dorește schimbarea reală. Pentru că nu există nicio vârstă și niciun păcat care să ne oprească de la pocăință. Ba, dimpotrivă, îmbătrânirea în rele e un motiv în plus de pocăință, pentru că am conștientizat mai mult decât suficient că viața în păcat nu ne-a adus beneficii reale, ci doar aparente.

Cine a intrat până în gât în mocirla păcatului dorește cu disperare mântuirea.

Cine e pățit dorește salvarea.

Nu mai amână nicio clipă atunci când înțelege că Dumnezeu îl cheamă la El. Le lasă pe toate cele vechi deoparte, pentru a fi om nou.

Și am văzut de-a lungul vieții câțiva oameni întorși la Dumnezeu, care au făcut din viața lor de după convertire o minune. O minune continuă. O frumusețe continuă.

Și de aceea cred și propovăduiesc cu tărie faptul că fiecare om se poate schimba, poate ieși din păcatele lui, dacă dorește cu adevărat.

Pocăința e pentru toți ca și sfințenia. Nu există om care nu se poate sfinți în viața aceasta, dacă dorește cu adevărat.

De aceea, toți câți dorim mântuirea, să purtăm jugul cel bun și transfigurator al împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, pentru ca să avem viața Lui în noi. Să trăim pentru Dumnezeu, în fața lui Dumnezeu și cu conștiința responsabilității noastre veșnice. Pentru că numai astfel viețuim cu Dumnezeul nostru treimic, cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh Dumnezeu, cu Cel care ne mântuiește și ne sfințește pe noi. Amin!

---

[1] Cf.http://glt.xyz/texts/Oro/Daily_Liturgy.uni.htm.

[2] Ibidem.