[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a.

*

Din p. 461 începe capitolul: II, 9. Rațiune și viață.

Plotin identifica viața cu rațiunea în Eneade V, 8, 4, p. 461. „vitalismul anti-raționalist al lui Nietzsche”, p. 465. În p. 466, autorul îl include și pe Părintele I. G. Coman în lotul celor care cred în „mântuirea prin cultură”.

De mai multe ori autorul a vorbit despre apofază. Ca și în p. 468, unde spune că „apofaza înseamnă…inefabilul absolut al lui Dumnezeu ca Ființă și Esență absolută”. Dar tot aici Părintele Remete ne spune că „apofaza nu înseamnă negație absolută sau neființă ci tocmai cuprinsul Vieții absolute, care rămâne inefabil și totuși experiabil”.

Însă termenul pe care trebuia să îl folosească autorul este adjectivul αποφατικος, care înseamnă negativ, și pe care teologii ortodocși îl folosesc în cadrul experienței mistice și nu în cadrul teologiei trinitare. Pentru că apofatică este experiența mistică a unui Sfânt, care, în mod continuu, se depășește pe sine prin noi vederi și înțelegeri dumnezeiești.  Dar nu putem să îl folosim pe apofatic ca sinonim al lui inefabil pentru că inefabilul este neexprimabil pe când experiența mistică este exprimabilă într-o anume măsură.

Credința este „un act: aderarea omului la Dumnezeu, prin care [omul] primește puterea Lui iar ea devine în om o forță transformatoare nesfârșită”, p. 470.

Pentru autor, încercarea lui Kant de a introduce religia „în limitele rațiunii” este un act de impostură, p. 471, „pentru că teologia nu poate fi formulată și explicată simplu rațional, esența ei constând tocmai în faptul care depășește rațiunea”, p. 471.

Viața este mai mult decât rațiunea…[pentru că] este prezență imediată”, p. 474. Ea este „proba, confirmarea, certitudinea și garanția cunoașterii”, p. 475.

Însă în p. 475 autorul face o afirmație cu care nu pot fi de acord: „În teologia creștin-răsăriteană, nu dogma este suprema certitudine ci viața, adică Tradiția și comunitatea (Biserica), care trăiește, verifică și certifică dogma: duhovnicia sau părinții duhovnici”.

În Ortodoxie, dogmele Bisericii sunt suprema certitudine. Iar dogmele Bisericii sunt tocmai conținutul vieții ortodoxe. De aceea nu putem separa dogmele ortodoxe de viața ortodoxă și nici invers: viața ortodoxă de dogmele ortodoxe ale Bisericii. Nu viața e cea care trăiește, verifică și certifică dogmele ci dogmele sunt cele care ne dau conținutul vieții ortodoxe. Pentru că viața ortodoxă e consecință directă a ralierii noastre la întreaga credință ortodoxă a Bisericii.

Prin minimalizarea dogmelor Bisericii în favoarea vieții ortodoxe, putem avea o tot mai crescută importanță a Duhovnicilor și o tot mai scăzută apetență pentru teologie. Lucru care se vede la tot pasul în contemporaneitate, în defavoarea vieții bisericești. Însă acești duhovnici, fără conținutul asumat al dogmelor Bisericii, pot face multe erori, dacă se încred numai în experiența lor pastorală. Pentru că experiența lor trebuie să se fundamenteze pe teologia Bisericii și nu teologia e verificată pe baza experienței personale.

Dacă revelația dumnezeiască și dogmele Bisericii nu sunt fundamentul vieții bisericești ci experiența este fundamentul vieții bisericești, atunci mergem spre o Biserică a experienței care nu își cunoaște sau își ignoră fundamentele teologice, adică e tot mai lipsită de teologie dar e funcțională la nivel liturgic. Și acest lucru, din păcate, e situația dramatică a zilelor noastre: nu ne mai știm fundamentele teologice dar presupunem faptul că în lipsa lor noi avem „o autentică” experiență ortodoxă.  Sau nu ne mai interesează teologia, pentru că ne interesează doar funcționalitatea liturgică a Bisericii. Lucru care e falimentar pe termen mediu și lung.

Tot în p. 475, autorul spune că „viața oferă certitudine, [și că ea] este mai certă decât rațiunea”. Însă care viață oferă certitudine? Pentru că nu trebuie să confundăm viața oricărui om cu viața unui om duhovnicesc, care având experiențe mistice profunde are și certitudini pe măsură. Certitudini de la Dumnezeu și nu ca rod al reflecțiilor personale.

În p. 476, autorul spune că rațiunea este echivocă pe când viața e univocă.  Însă viața e la fel de echivocă ca și rațiunea, pentru că poate fi interpretată în multe feluri atâta timp cât nu cunoaștem motivele reale pentru care un om face un lucru sau altul.

Pornind de la afirmația Sfântului Grigorie Palama că viața nu poate fi contrazisă dar un cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt, autorul nostru spune că „viața este irefutabilă”, p. 477. Dar el se referă nu la orice fel de viață ci la experiența vieții duhovnicești, la experiența de viață a oamenilor Sfinți.

Însă experiența Sfinților poate fi și ea negată de unul care nu are de-a face cu sfințenia, dar nu poate fi negată de cei care își sfințesc viața, pentru că aceștia se regăsesc în ea. Și despre această viață a vorbit Sfântul Grigorie Palama ca despre una care nu poate contrazisă, care nu poate fi negată prin cuvânt: despre viața sfântă.

Tot în p. 477, autorul trece de la viața ca experiență mistică la viața ca împărtășire euharistică, fără să facă această distincție. Ci afirmă doar faptul că „viața este…gustare, posesie și asimilare”, citând în acest sens Ps. 33, 8: Gustați și vedeți, că e bun Domnul.

Însă autorul greșește din nou profund când consideră că „cunoașterea nu este rațiune ci viață”, când cunoașterea este, deopotrivă, și rațiune și viață. Căci dacă viața noastră este o inconștiență perpetuă atunci înseamnă că nu trăim ci dormim. Afirmația corectă ar fi fost: „cunoașterea nu este numai rațiune ci și viață”.

La fel, când în p. 478 autorul vorbește despre viață ca despre „cunoașterea prin putere”, se referă la puterea duhovnicească, la experiența mistică și nu la putere statală. Dar nu afirmă acest lucru explicit, fapt care naște interpretări.

Și în p. 479 autorul desparte rațiunea de viață, spunând că „viața este aceea a pathos-ului, luptei, dinamismului și angajării, de care rațiunea și gândirea rămân străine”.  Însă izvorul dinamismului vieții noastre vine tocmai din aceea că rațiunea noastră e flămândă să cunoască și să experieze. Dacă nu așa ar sta lucrurile, ar înseamna că izvorul gândirii noastre ar sta doar în voință și sentimente și nu și în rațiune. Însă sufletul nostru, în integralitatea sa, stă la baza dinamismului vieții noastre.

În p. 480, autorul îl citează pe Sfântul Dionisie Areopagitul cu afirmația că omul sfânt „pătimește cele dumnezeiești”. Și se referă aici la vederi mistice. Și tot aici, autorul spune că „viața este…risc perpetuu, inițiativă, angajare, revendicare, dăruire și primire ființială”. Fără a preciza la viața cărui fel de oameni se referă.

Însă autorul se întoarce la cugetarea corectă, care nu separă cunoașterea de experiență, atunci când afirmă că „a cunoaște adevărul și a trăi înseamnă același lucru”, p. 483. Pentru că trăirea nu exclude cunoașterea, adică înțelegerea ca urmare a experienței omului în integralitatea sa.

În p. 484, autorul se întoarce la ideea falsă a preeminenței vieții asupra teologiei Bisericii și spune că  „teologul ține viața creștină drept cunoașterea autentică”. Însă cunoașterea autentică e plină de teologie și de experiență mistică și nu înseamnă viețuirea pur și simplu în Biserică. Pentru că viața bisericească nu se confundă cu Tradiția Bisericii, pentru că Tradiția este chintesența gândirii și a experienței Bisericii.

Did you like this? Share it: