Zi: 16 august 2015

Iubiții mei[1],

după praznicul preabucuros al Maicii lui Dumnezeu, al celei pururea vii și rugătoare pentru noi, pentru mântuirea noastră, astăzi îi cinstim pe Sfinții Mucenici Brâncoveni, dar facem pomenire și de aducerea chipului nefăcut de mână al Domnului de la Edessa [Ἔδεσσα], din Mesopotamia, astăzi în Turcia[2], la Constantinopol.

Despre Sfinții Mucenici Brâncoveni am predicat în 2014, arătând Sfintele Moaște ale Sfântului Constantin Brâncoveanu, aflate la București[3]. Dar n-am vorbit niciodată despre Sfânta Mahramă a Domnului, adică despre chipul său cel nefăcut de mână, care s-a imprimat pe pânză și pe care îl vedem adesea pictat în Bisericile noastre deasupra Ușilor Împărătești[4].

Însă această imprimare dumnezeiască pe pânză a chipului Domnului e prima Icoană a Bisericii. E darul Domnului pentru regele Avgaros [Ἄβγαρος] al V-lea al Edessei[5], care era bolnav și care a trimis un pictor ca să Îl picteze pe Domnul[6].

Pictorul s-a chinuit să Îl picteze pe Domnul de la apropiere, dar nu a reușit nimic. Iar Domnul l-a chemat, a citit scrisoarea lui Avgaros și i-a dat răspuns tot în scris[7]. După care i-a dat acest mare dar al icoanei Sale celei nefăcute de mână. Căci Domnul „a poruncit să I se aducă apă…Și-a spălat preasfânta Sa față și a șters-o cu mahrama cea în patru colțuri ce i s-a dat Lui. […][Iar] apa…s-a [pre]schimbat…în zugrăvire de vopsele și preasfânta asemănare a feței celei dumnezeiești s-a închipuit pe mahrama aceea”[8]. Și când Avgaros a primit scrisoarea și s-a închinat Icoanei Domnului, el s-a vindecat aproape complet[9]. Și, în mod desăvârșit, el s-a vindecat de lepră, atunci când a fost botezat de Sfântul Apostol Taddeos dimpreună cu toată casa lui[10].

Iar Avgaros s-a umplut de râvna dreptei credințe și a distrus idolul de la intrarea în cetatea Edessa și a pus acolo Sfânta Mahramă a Domnului[11]. Căci adevărata bucurie și împlinire a omului e să vadă pe Dumnezeu și chipurile Sfinților Lui. Pentru că la viața de sfințenie suntem chemați cu toții.

Însă după moartea lui Avgaros, datorită întoarcerii la păgânism a unuia dintre urmașii săi, Episcopul Edessei a ascuns în zid Sfânta Icoană a Domnului. Și ea a stat acolo, ascunsă, până când, într-o vedenie avută în timpul nopții, trăită de un alt Episcop al Edesei, din timpul Sfântului Împărat Iustinian cel Mare, acestuia i s-a descoperit să scoată Icoana din zid[12]. Și astfel „s-a aflat chipul cel preacinstit și preasfânt al lui Hristos întreg și nevătămat, [iar] candela [pusă în fața ei, s-a găsit, în mod minunat,] nestinsă…și plină de untdelemn. [Însă,] pe cărămida cu care era astupat chipul, se închipuise altă asemănare a feței lui Hristos [cea] nefăcută de mână”[13].

Iar praznicul de azi al Sfintei Mahrame este amintirea sfântă a aducerii, de la Edessa la Constantinopol, în 994, a Sfintei Icoane a Domnului cea nefăcută de mână omenească[14].

Și dacă chipul Domnului Îl cunoșteam din această Sfântă Icoană, dăruită de El nouă, chipul Maicii Sale îl cunoaștem din pictura sfântă a Sfântului Evanghelist Luca[15].

Pentru că Sfântul Luca, Evanghelistul, a fost primul iconar al Bisericii[16], el dându-ne tiparul Icoanei Maicii Domnului cu Pruncul sau Îndrumătoarea[17].

De aceea, pictată în mod minunat sau pictată artistic, după canoanele picturii bisericești, Sfânta Icoană este o prezență duhovnicească a Domnului, a Maicii Domnului și Sfinților și a Îngerilor Lui în mijlocul nostru. O prezență care ne invită la comuniune și la sfințenie, la mărturisire și la bunăconviețuire.

Pentru că în chipul Domnului noi vedem pacea și bucuria, blândețea și liniștea vieții dumnezeiești, dorința continuă de adevăr și de sfințenie și nu manifestări bădărane și extremiste.

Sfintele Icoane sunt bucuriile noastre de suflet, pentru că în ele îi vedem pe Sfinții pe care inima noastră îi iubește și îi cheamă în ajutor. Ele sunt ferestre deschise spre Împărăția lui Dumnezeu, spre Casa noastră cea adevărată, unde ajungem doar dacă ne transfigurăm duhovnicește întreaga noastră persoană.

Iar Evanghelia zilei [Mt. 18, 23-35] se îmbină de minune cu istoria preaminunată a primei Sfinte Icoane a Domnului. Pentru că Icoana primă a Bisericii a fost o expresie a milei Domnului față de regele suferind, pe când în Evanghelia de azi Domnul ne vorbește parabolic despre milă. Și ne spune, în esență, că trebuie să avem milă față de aproapele nostru, dacă cunoaștem mila cea de toate zilele a Domnului față de noi.

Și parabola Lui începe așa: „Drept aceea, asemănatu-s-a Împărăția cerurilor omului împărat, care a vrut a se socoti [în] cuvânt cu slugile Lui [Διὰ τοῦτο ὡμοιώθη ἡ βασιλεία τῶν οὐρανῶν ἀνθρώπῳ βασιλεῖ, ὃς ἠθέλησεν συνᾶραι λόγον μετὰ τῶν δούλων αὐτοῦ]” [Mt. 18, 23, BYZ].

Căci Dumnezeu e omul împărat, prin aceasta arătând că Fiul întrupat este Dumnezeu și om în același timp și că El este Împăratul Împărăției cerurilor. Iar dacă El este Împăratul, atunci fiii Lui duhovnicești și ai Bisericii Sale, creștinii ortodocși, sunt slugile Lui. Și ca să fii sluga lui Dumnezeu, robul Său, trebuie să te comporți ca atare. Pentru că El ne privește continuu viața până în cele mai profunde detalii ale ei.

De aceea, El, pe fiecare clipă, Se judecă cu noi în cuvânt. Ne cere un răspuns, în fiecare clipă, despre viața noastră. Iar mișcarea inimii, gândul, atitudinea, fapta sunt tot atâtea alegeri și cuvinte despre noi înșine.

Căci alegerile noastre interioare vorbesc despre noi. Despre aplecările inimii noastre. Pentru că noi suntem consecințele alegerilor noastre de fiecare clipă.

Din această cauză și Dumnezeu Se judecă cu noi prin cuvântul rostit de El în conștiința noastră. Și atenționările Sale sunt drepte și directe, atingând problemele noastre de fond, pe cele reale. Fapt pentru care nu putem să spunem că nu știam că un lucru sau altul era greșit, atâta timp cât acel lucru nu ne liniștește, nu ne împacă.

„Și începând el a se socoti [cu slugile sale], i s-a adus lui un datornic [cu] zece mii de talanți [Ἀρξαμένου δὲ αὐτοῦ συναίρειν, προσηνέχθη αὐτῷ εἷς ὀφειλέτης μυρίων ταλάντων]” [Mt. 18, 24, BYZ].

Un talant grecesc avea 26 de kg, un talant roman avea 32, 3 kg, un talant egiptean avea 27 de kg, un talant babilonian avea 30, 3 kg. Însă talantul folosit în epoca noutestamentară, în Palestina, avea 58, 9 kg[18].

Iar dacă înmulțim 58, 9 kg cu 10.000 rezultă 589.000 de kilograme. Iar dacă ne gândim că aceste kilograme sunt de aur sau de argint înțelegem că suma e imensă.

Însă Domnul a folosit numărul de 10.000 de talanți doar pentru ca să îl compare cu cei 100 de dinari [ἑκατὸν δηνάρια] din v. 28. O comparație între foarte mult și foarte puțin. În loc de 10.000 putea fi un miliard și în loc de 100 de dinari doar un dinar și lecția parabolică a Domnului ar fi fost aceeași. Pentru că suma cea mare reprezintă datoria noastră față de răscumpărarea Lui.

El ne-a răscumpărat pe noi din mâinile diavolului, din mila Sa cea mare față de noi. Ne-a eliberat și ne-a iertat și datoria noastră [Mt. 18, 27], datoria pentru păcatele noastre. Căci noi fiind morți prin greșelile noastre, Hristos ne-a făcut vii împreună cu El [Efes. 2, 5, BYZ].

Așa că harul Lui e cel care a iertat datoria noastră cea multă. Și noi, din datornici, din oameni robiți de demoni, am ajuns vii și liberi prin harul Treimii.

Dar trebuie să fim foarte conștienți de faptul că la fiecare Spovedanie, El ne iartă iar și iar de datoriile noastre de după Botez.

Căci după Botez n-am rămas sfinți și fără de păcat, așa cum trebuia să rămânem, ci am căzut în multe păcate. Păcate pe care nicio apă și niciun medicament nu le poate șterge din noi în afară de iertarea lui Dumnezeu primită în Taina Sfintei Spovedanii.

De aceea, Evanghelia de azi ni se adresează în mod direct fiecăruia dintre noi pentru că toți suntem datornici față de mila lui Dumnezeu cu noi. Suntem datornici și mereu cerem milă, mila Lui, milă pe care o primim din plin.

Astfel, noi, creștinii ortodocși, suntem cei mai mari cerșetori ai milei lui Dumnezeu și acest lucru e un mare har și nu o rușine. Întregul cult al Bisericii e plin de cererea milei lui Dumnezeu și toate se lucrează prin mila Lui, prin harul Său.

Dar primim mila Lui continuu în pocăința și în îndreptarea continuă a vieții noastre și nu când rămânem în păcat și în indiferență față de semenii noștri.

Atunci când ni se pare că am primit mila Lui pentru că „am meritat”, atunci nu mai avem conștiința de slugi ale Sale, de robi ai Lui și ne dedăm la fărădelegi. Așa cum ne spune Domnul în parabola de azi: căci cel iertat de prea multa datorie a lui în fața lui Dumnezeu n-a putut să ierte pe cineva de o foarte mică datorie și l-a aruncat pe el întru închisoare [ἔβαλεν αὐτὸν εἰς φυλακήν] [Mt. 18, 28-30].

Și aruncăm în închisoare pe cineva, atunci când nu-l iertăm. Îl aruncăm în închisoarea tristeții și a durerii, când nu admitem că el ne cere iertare cu adevărat.

De aceea, mereu, trebuie să Îi cerem Domnului să ne lumineze în relațiile cu oamenii. Să ne dea să vedem cine ne minte, cine ne înșală și cine e cinstit și corect în relația cu noi. Iar dacă cineva ne greșește și își cere iertare cu adevărat, noi trebuie să îl iertăm cu inimă bună, pentru ca să nu îl aruncăm în păcat pe aproapele nostru.

Însă indiferent cine și cu ce ne-a greșit, noi trebuie să îl avem în rugăciune și să îl iertăm în inima noastră, dorindu-i tot binele, adică mântuirea lui. Căci binele real e mântuirea noastră veșnică.

Sfinții și Îngerii Lui sunt slugile Lui care se întristează foarte de păcatele oamenilor [Mt. 18, 31]. Iar noi suntem slugi rele când suntem iertați și nu iertăm [Mt. 18, 32-33]. Pentru că neiertarea e o expresie a răutății și nu a omeniei.

Neiertarea e nevedere profundă a lucrurilor. Pentru că noi îl judecăm pe om în comparație cu timpul trecut, cu momentul când ne-am supărat cu el, și nu vedem prezentul lui. Prezent care ne poate arăta un om schimbat, un alt om.

Dar a vedea profund oamenii înseamnă a crede în schimbarea lor și a vedea schimbarea din sufletul lor.

Așadar, dacă am fi cu toții duhovnicești, am vedea adâncul celor din fața noastră. I-am vedea, prin harul lui Dumnezeu, în profunzimea lor, și am ști, în scurt timp, ce să spunem și ce să facem în relația cu ei.

În v. 34 se vorbește despre urgia lui Dumnezeu și despre darea noastră pe mâna chinuitorilor [τοῖς βασανισταῖς]. Mânie și urgie ale Lui, foarte prezente în cărțile Scripturii și ale Părinților Bisericii, și care sunt totuna cu judecata celor păcătoși. Care nu se pocăiesc. Care se îndepărtează voit de Dumnezeu.

Pentru că El ne judecă în mânia și în urgia Lui. El ne judecă atunci când Se mânie și Se aprinde de urgie împotriva păcatelor noastre. Dar El Își domolește și Își astâmpără mânia și urgia Lui atunci când vede că am văzut, la modul profund, răul neascultării noastre de Dumnezeu.

Iar după parabolă, Domnul a conchis la modul definitiv: „Astfel și Tatăl Meu, Cel ceresc, vă va face vouă, dacă nu veți ierta, fiecare fratelui lui, din inimile voastre, fărădelegile lor [Οὕτως καὶ ὁ πατήρ μου ὁ ἐπουράνιος ποιήσει ὑμῖν, ἐὰν μὴ ἀφῆτε ἕκαστος τῷ ἀδελφῷ αὐτοῦ ἀπὸ τῶν καρδιῶν ὑμῶν τὰ παραπτώματα αὐτῶν]” [Mt. 18, 35, BYZ].

Dumnezeul treimic ne va da pe mâna chinuitorilor, a demonilor, în mod veșnic, dacă la Judecata Lui vom apărea ca oameni neiertători.

Iar neiertarea e soră cu nemilostivirea despre care Domnul ne-a vorbit în Mt. 25, la Evanghelia Judecății. Pentru că nu iertăm din toată inima celor care ne greșesc, pentru că suntem resentimentari, de aceea nici nu suntem milostivi. Dar dacă ne-am curăți inimile de toată pofta, de toată răutatea, de toată necredința, de toată imaginarea de sine, atunci am ierta imediat și am sări imediat în ajutorul oamenilor.

Iubiții mei, la mijlocul lui august vremea bate spre toamnă. Căldura va descrește tot mai mult în favoarea frigului. Frigul va începe să împărățească peste noi.

La fel se petrec lucrurile și cu viața noastră…Cât suntem la școală, la facultate, în floarea vieții, credem că viața și sănătatea noastră rezistă indiferent câte abuzuri facem la adresa lor. Însă de la 30-40 de ani încolo începem să resimțim din plin rezultatele abuzurilor de tot felul și ale iresponsabilității vizavi de sănătatea noastră. Dacă am băut mult, dacă am mâncat mult, dacă am fumat mult, dacă ne-am pierdut nopțile în petreceri, dacă bolile s-au instaurat în noi, avem să simțim reculul patimilor. Căci pe măsura lovirii noastre în ființa proprie, pe atât va fi și reculul bolii. Și boala se revarsă ca o maree atotstăpânitoare în noi.

Iar neputința noastră va crește pe fiecare zi, până într-acolo încât nu vom mai avea puterea să ne mișcăm și să ne hrănim de unii singuri și vom avea nevoie de ajutorul altora.

Așa stând lucrurile, a elogia școala vieții, cum fac mulți, nu înseamnă înțelepciune adevărată. Pentru că școala vieții, acea învățătură dobândită din greșelile proprii, e o înțelepciune dureroasă. Nu avem nevoie să ne dăm cu capul de zid ca să vedem că putem să ne spargem capul. Ci ar trebui să învățăm de la școala Bisericii, adică din Scriptură și din Părinții Bisericii, înțelepciunea cea adevărată, fără ca să ne mai împotmolim în multe păcate pentru ca să o înțelegem dureros, prăpăstios.

De aceea, vă îndemn și mă îndemn totodată, să nu experimentați păcatul ca să vedeți cât de rău e, ci să trăiți cu toată ființa virtutea, pentru ca să vă umpleți de slava lui Dumnezeu. Și plini de slava lui Dumnezeu fiind, putem să învățăm și pe alții voia lui Dumnezeu și putem să Îl lăudăm pe Dumnezeu cu adevărat.

Pentru că credința o primim prin învățare și prin studiu și ea crește în mod organic în noi, ca un dar al lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu crește în noi elementele adevărate ale credinței și nu și ereziile și gândurile răzvrătite de tot felul. De aceea trebuie să învățăm credința de la cei plini de teologie și de har, pentru că avem nevoie, deopotrivă, de adevărul și de harul lui Dumnezeu pentru ca să credem și să creștem frumos în credință.

Drama multora e însă aceea că învață credința de la eterodocși și o amestecă cu erezii de tot felul și nu cresc în viața duhovnicească. Pentru că adevărul are nevoie de har ca să crească în noi.

Așadar, iubiții mei, să creștem în adevărul teologiei celei mântuitoare a lui Dumnezeu și în harul sfințeniei Lui. Să creștem în cumințenie și în frumusețe duhovnicească, pentru ca să arătăm că suntem creștini ortodocși. Și dacă arătăm, prin cine suntem și prin ce facem, că ne manifestăm ca oameni liberi și duhovnicești, atunci convingem și pe alții că venirea noastră la Biserică e convertitoare, că ea ne-a schimbat total.

Dumnezeu să ne întărească întru toate și să ne bucure! Amin.

[1] Scrisă în seara zilei de 15 august 2015, zi de sâmbătă liniștită, bucuroasă. Imaginea e preluată de aici: http://ziarullumina.ro/img/resize/ziarullumina.ro/images/2014-08/pilda-datornicului-nemilostiv_w747_h800_q100.jpg.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Edessa.

[3] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/08/15/predica-la-sfintii-mucenici-brancoveni-16-august-2014/.

[4] Sfânta Icoană infra e creația lui Liviu Dumitrescu, pe care am preluat-0 de aici:

http://www.fad.ro/Icoane-tempera-pe-lemn-sfanta-mahrama-23250.html.

[5] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Abgar_V.

[6] Viețile Sfinților pe luna august, ed. BOR 1998, p. 223.

[7] Idem, p. 224-225. [8] Idem, p. 225. [9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 226. [13] Ibidem. [14] Idem, p. 228.

[15] Sfântul Luca pictând Icoana Maicii Domnului: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/21/Evangelist_Luka_pishustchiy_ikonu.jpg.

[16] A se vedea: http://ziarullumina.ro/despre-inceputurile-sfintelor-icoane-38284.html.

[17] Idem: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/documentar/icoana-maicii-domnului-indrumatoarea-hodighitria-de-la-xenofont.

[18] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Talant.