Zi: 17 august 2015

[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

*

Cunoașterea „se obține”, p. 485. Iar dacă „filosofia spune că adevărul se câștigă prin acțiune…teologia creștină [îi] laudă nu pe ascultătorii supuși și comozi ai adevărului ci pe aceia care l-au provocat, l-au căutat și l-au verificat”, p. 485.

Unificarea interioară a omului e o consecință a ascezei personale, p. 488. De aceea, „înțelegerea [noastră]…e ființială” iar „calitatea ei depinde de calitatea ființei” noastre, p. 488. De gradul ei de înduhovnicire personală.

Din acest motiv, subliniază autorul nostru, „teologia creștină se constituie în cea mai optimistă gnoseologie”, p. 488, cunoaștere, pentru că „efortul de purificare poate face mintea omului capabilă de a recepta cele mai înalte și mai profunde realități divine”, p. 488. Și când spune „realități divine”, nădăjduiesc ca autorul să înțeleagă realități extatice, adică experiate extatic de către nevoitorul ortodox.

În p. 490, Părintele George Remete consideră că Motovilov a văzut lumina dumnezeiască „nu într-un extaz ci fizic, perceput prin toate simțurile”. Din această remarcă înțeleg neștiința profundă a autorului vizavi de experiența mistică a Bisericii. Pentru că Biserica Ortodoxă nu cunoaște și nu propovăduiește extaze „fizice”, adică văzute cu ochii trupești, ci numai extaze duhovnicești, adică văzute cu ochii inimii curățiți de har. Iar Motovilov l-a văzut pe Sfântul Serafim de Sarov, în lumina dumnezeiască, cu sufletul lui și nu cu ochii fizici. Vederea „fizică” a lui Dumnezeu sau a Sfinților e o falsă învățătură romano-catolică. Și ea nu are de-a face cu Biserica lui Hristos.

„Atitudinea creștină față de lume” e una activă, pentru că Creștinismul afirmă faptul că „poate schimba total lumea de aici”, p. 495.

Însă în p. 496, autorul afirmă ceva incredibil (în comparație cu tot efortul de explicare de până acum): că „în credința creștină mântuirea nu este nici cunoaștere, nici contemplare, nici calitate, nici performanță personală, nici contabilizare de fapte bune sau virtuți, ci promovarea vieții celuilalt sau reușita comuniunii”. Dacă mântuirea ar fi numai comuniune/ întâlnire, atunci Biserica e doar un loc al întâlnirii oamenilor dar nu și al transfigurării lor. Însă mântuirea e și cunoaștere de sine și a lui Dumnezeu și a oamenilor și a lumii, mântuirea e și curățire de patimi, iluminare, contemplare și îndumnezeire, mântuirea e starea interioară a omului duhovnicesc, adică umplerea lui de harul Treimii și nu numai comuniune. Mântuirea e, mai întâi de toate, curățire de patimi și recunoaștere de sine, pentru ca să îi recunoaștem și să îi vedem și pe alții în profunzimea lor. Exprimările reducționiste ale autorului mi se par incredibile, după ce, pe pagini întregi, el lărgește conceptele, le face mari și nu le diminuează.

„Cred în viață cei care cred în Dumnezeu”, p. 496. Iar sinuciderea este complăcerea „în boală, degradare, neputință”, p. 496.

Fascinația răului constă în ostentativitatea lui, subliniază autorul, p. 498. Dar înainte de a fi ostentativ, răul este opresiv. Răul ne subjugă, ne domină, dorește să ne depersonalizeze.

„Violența, ostentația sau spectacolul nu sunt putere ci surogate ale puterii, așa cum viclenia este un surogat al inteligenței sau parazitul o mimare a ființei. Adevărata putere sunt iubirea, smerenia, răbdarea și așteptarea fără margini, care nu cedează niciodată”, p. 498-499.

În definiția Sfântului, autorul spune iarăși un mare neadevăr: „Sfântul nu e nici trist și nici înfricoșat, ci sobru și delicat, căci bucuria cea mai mare e bucuria sobră”, p. 499. Bucuria cea mai mare e bucuria extatică. E bucuria care se revarsă în persoana noastră în urma unei vederi extatice. Iar aceea nu e o bucurie sobră, cumpătată, ci o bucurie plină de cutremurare sfântă și de veselie fără margini. Atunci nu poți fi cumpătat pentru că ești copleșit de bucuria și de frumusețea și de sfințenia slavei dumnezeiești.

Pentru filosofi, sinuciderea „poate fi supremul eroism, pe când, din punct de vedere teologic, ea este o lașitate, căci supremul curaj nu e de a înfrunta moartea ci de a înfrunta viața, cu nesfârșitele ei suferințe”, p. 501.

Eroul creștin „este smerit și chiar tăcut”, p. 501. El își „atribuie răbdarea și biruința sa lui Hristos”, p. 501. Iar „esența și specificul credinței creștine e mila”, p. 502. De aceea, pe când „eroismul filosofic consideră că mila înseamnă neîncredere”, p. 502, pentru teologia ortodoxă mila „nu e slăbiciune ci putere”, p. 503. Pentru că prin milă ne asumăm pe celălalt și chiar devenim celălalt, p. 503.

În p. 504, autorul face o altă eroare impardonabilă: exclude „performanța mistică” din asceza ortodoxă, când sensul și împlinirea ascezei ortodoxe e tocmai experiența mistică. Pentru ce ne curățim noi de patimi, dacă nu pentru simțirea și vederea lui Dumnezeu? Cum să excludem performanța mistică din asceză, când asceza e tocmai cea care ne face proprii vederii lui Dumnezeu?

„Eroism[ul] creștin ne învață arta de a învia”, p. 505.

„Raționalismul duce la abstractizare, ideologizare și idolatrie, ca sfâșiere a înțelegerii, prin separarea de existențial sau ființial”, p. 506. Totodată „nu există cunoaștere impersonală” ci numai personală, p. 507.

În p. 508, pagina în care se termină partea a 2-a a cărții, autorul o elogiază pe Edith Stein, în mod neașteptat și suspect, numind-o „adevărată patroană spirituală a Europei”. Edith Stein fiind Teresa Benedicta a Crucii și „sfântă” în Biserica Romano-Catolică. De ce tocmai ea este „patroană spirituală” a Europei?