[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

*

Partea a 3-a a cărții de față poartă titlul Persoană, natură, ipostas, lume, moarte și imago Dei, p. 507. Deși toate aceste teme autorul le-a tot discutat până acum.

Prima secțiune: III, 1. Scurtă descriere a persoanei, p. 511. Prin persoană ființa e un cine și nu un ce, p. 511. Pentru că persoana e o conștiință, p. 511. Persoana este ireductibilă la natură și nelimitată, p. 513. Persoana este unică, p. 513 și ea are sete de absolut, p. 514. Ea este o taină, p. 515 și este liberă, p. 516. Iar „unicitatea, totalitatea și misterul omului se identifică cu libertatea” lui, p. 517.

Persoana însă e și responsabilă de faptele sale, p. 518. Ea se auto-determină și se auto-construiește, p. 519, adică se auto-depășește continuu, p. 520. De aceea persoana este paradoxală, p. 524. Pentru că se poate autodepăși continuu sau se poate contrazice pe sine, p. 524.

Omul are pudoare, pentru că e responsabil, p. 526.

Următoarea secțiune: III, 2. Persoană și natură, p. 529. Persoana se deosebește de natură, p. 529.

În p. 534, autorul începe un comentariu critic la adresa teologului francez ortodox Jean-Claude Larchet și a afirmațiilor lui din Persoană și natură, ed. Basilica 2013. Și găsește că „nu toate cele 15 teze incriminate de Larchet ni se par condamnabile: unele ni se par numai deficitare, iar altele chiar sustenabile”, p. 535. Și, totodată, Părintele Remete afirmă că această „condamnare apriorică și globală a filosofiei existențialiste și personaliste este ea însăși condamnabilă. Larchet nu vrea să știe că filosofia existențialistă înseamnă nu numai derapaje ci și noutăți excepționale  asupra persoanei, ca unicitate în raport cu natura și existența. Faptul că teologia își împropriază idei, formulări și argumentări din gândirea filosofică nu este condamnabilă în sine, cum i se pare lui Larchet”, p. 535.

Din p. 535, autorul utilizează articolul Părintelui Ică jr. din 1993: Persoană și/ sau ontologie în gândirea ortodoxă contemporană, cf. n. 1639, p. 532-533.

ÎPS Ioannis Ziziulas, spune autorul, vorbește despre „opoziția” dintre natură și persoană, p. 537, iar Larchet spune despre același teolog grec că „identifică” persoana cu harul dumnezeiesc, p. 537.

Părintele George consideră imaginea nodurilor de pe fir, folosită de Părintele Stăniloae pentru a vorbi despre diferența dintre firea umană și persoană, o imagine unică și memorabilă, p. 546.

În p. 547, autorul remarcă violența polemică a lui Larchet pe care îl consideră un adept al „atitudinii egalitariste”. Adică a atitudinii care neagă preeminența persoanei asupra naturii. Larchet „demolează multe din excesele personaliste ale unor teologi importanți de astăzi…dar o face cu atâta furie, încât de câteva ori reușește să trântească nu numai idei greșite ci și unele figuri venerabile ale teologiei și spiritualității creștine de astăzi, cum este cazul părintelui Sofronie Sacharov Saharov. Fără să știe, J.-Cl. Larchet îl confirmă convingător pe părintele Sofronie, care avertiza asupra „neroziei științelor theologice””, p. 547. 

În p. 555, autorul spune că Larchet a înțeles că Stăniloae a fost un personalist dar nu l-a atacat ci l-a trecut în rândul „egalitariștilor”. Însă teologia Părintelui Stăniloae este una personalistă, fiind echilibrată, cu distincții și nuanțe și organică, p. 557. Și Remete consideră că punerea lui Stăniloae între „egalitariști” este „o falsificare grosolană sau o neînțelegere regretabilă” a lui.

În p. 558, autorul nu vorbește despre preeminența persoanei asupra naturii, așa cum am afirmat eu mai sus, ci despre „o proeminență a persoanei” față de natură.

Did you like this? Share it: