Predică la Duminica a 12-a după Rusalii [2015]
Iubiții mei[1],
La Grădina Zoologică din București există cămile dromader, cu o singură cocoașă[2], dar și cămile cu două cocoașe, bactriene[3]. Le-am văzut de curând, alături de multele animale, păsări, reptile și pești, pe care le puteți vedea, dacă o vizitați[4]. Și ambele specii de cămilă sunt mari, solide, pentru că pot ajunge să cântărească între 300 și 700 de kilograme[5]. În imaginea de deasupra, cămila are două cocoașe și ea e o ilustrare a cuvântului Domnului de la Mt. 19, 24, unde El ne spune: „Și iarăși vă spun vouă, [că] mai ușor este cămilei a trece prin urechea acului decât a intra bogatul întru Împărăția lui Dumnezeu [Πάλιν δὲ λέγω ὑμῖν, εὐκοπώτερόν ἐστιν κάμηλον διὰ τρυπήματος ῥαφίδος διελθεῖν, ἢ πλούσιον εἰς τὴν βασιλείαν τοῦ θεοῦ εἰσελθεῖν]” [BYZ].
Afirmația Domnului e paradoxală și i-a uimit foarte [ἐξεπλήσσοντο σφόδρα] pe Sfinții Apostoli [Mt. 19, 25, BYZ]. Pentru că o cămilă de sute de kilograme, în mod normal, nu va trece în vecii vecilor printr-un ac minuscul. De aceea și Apostolii Domnului, uimiți foarte, L-au întrebat pe El: „Dar cine poate a se mântui [Τίς ἄρα δύναται σωθῆναι;]?” [Mt. 19, 25, BYZ]. Cine poate să se mântuiască în atare condiții?
Însă, după cum observați, din perspectiva lui Dumnezeu, cămila de câteva sute de kilograme poate să treacă prin urechea acului, într-un mod minunat, dar bogatul în păcate nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Căci la El e mai ușor imposibilul decât ceea ce pare posibil.
Din perspectiva Lui, lucrurile se văd altfel decât din perspectiva noastră. Căci Fiul Tatălui, când S-a întrupat din Fecioara Maria și S-a făcut om, a făcut un lucru incomparabil mai mare decât să facă să treacă un animal imens printr-un ac: El a unit lucruri de neunit în persoana Sa și anume dumnezeirea cu umanitatea. Iar când a mers pe ape, când a transformat apa în vin, când a înmulțit pâinile și peștii, când a vindecat bolnavi, când a înviat morți, Domnul a făcut lucruri imposibile pentru oameni, dar pentru El foarte posibile.
Și din acest motiv, privind la Sfinții Săi Apostoli, Domnul le-a spus: „La oameni, aceasta este [cu] neputință, dar la Dumnezeu toate [sunt cu] putință [Παρὰ ἀνθρώποις τοῦτο ἀδύνατόν ἐστιν, παρὰ δὲ θεῷ πάντα δυνατά]” [Mt. 19, 26, BYZ].
Pentru că mântuirea, privită într-o logică umană, e un greu imens, e un lucru imposibil, însă, trăită cu Dumnezeu, mântuirea e o bucurie reală și o împlinire îndumnezeitoare. Pentru că mântuirea e locuirea lui Dumnezeu în oameni, prin slava Lui. Adică intrarea Celui mare, imposibil de mare, a lui Dumnezeu, în micimea ființei noastre. Intrare care pare imposibilă, dar, când e trăită de noi, ea e reală.
Cămila care trece prin urechea acului, raportată la soteriologie, la realitatea mântuirii personale, înseamnă imensitatea lui Dumnezeu care se pogoară până la noi și locuiește în noi. Pentru că El nu numai că vine spre noi…ci și rămâne în noi. Și rămâne în noi, prin slava Lui, fără ca să ne forțeze libertatea, ci tocmai pentru ca să ne întărească în libertatea iubitoare de a fi cu El.
Și pentru că suntem împreună cu Dumnezeu, pentru că slava Lui e în noi și ne curățește și ne luminează și ne îndumnezeiește continuu, putem vorbi în cunoștință de cauză despre viața duhovnicească, pentru că viața noastră cu Dumnezeu e viața duhovnicească.
Și iată, ceea ce părea imposibil, e posibil!
A locui cu Dumnezeu și în Dumnezeu, adică în slava Lui, e posibil, deși acest lucru e imposibil pentru omul trupesc, care nu trăiește viața Bisericii.
Și el crede că acest lucru nu e posibil pentru că nu îl experimentează. Căci tot cel care a experimentat și experimentează în el comuniunea vie și continuă cu Dumnezeu, nu numai că știe că acest lucru e posibil, ci se bucură din plin de prezența Lui în el însuși.
Și am luat Evanghelia zilei [Mt. 19, 16-26] de la sfârșit spre început, pentru a înțelege ce îi lipsea tânărului bogat, care împlinise poruncile [v. 20]. Îi lipsea nu desăvârșirea, ci viața mistică. Pentru că viața mistică e drumul spre desăvârșire.
Pentru că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este o asceză continuă, care trebuie să ne ducă la simțirea și la vederea lui Dumnezeu. Adică la viața mistică, duhovnicească.
Poruncile Lui nu sunt doar exerciții de disciplinare ale trupului și ale sufletului, ci și unelte ale transfigurării întregii noastre ființe. Adică ele atrag slava lui Dumnezeu în noi, prezența Lui vie în noi, care ne schimbă în mod dumnezeiesc.
Poruncile Lui fac din noi medii ale iradierii lui Dumnezeu, medii modelate și transfigurate de El, până când nu ne mai recunoaștem în acest proces interior de schimbare dumnezeiască. Pentru că devenim, pe fiecare zi, tot mai mult asemenea Lui și tot mai puțin semănăm cu noi înșine.
Dacă, pentru tânărul bogat, poruncile dumnezeiești ar fi însemnat această interiorizare a relației cu Dumnezeu, atunci nu i-ar fi păsat prea mult de avuțiile lui. Avuțiile lui ar fi fost o nimica toată pe lângă bogăția duhovnicească pe care ar fi trăit-o. Însă perspectiva lui și a multora dintre noi asupra poruncilor dumnezeiești este una exterioară și goală de conținut.
Căci noi nu ucidem, ne ferim de adulter, nu furăm, nu dăm mărturie mincinoasă, ne cinstim părinții, îi iubim pe oameni la modul general, venim la Biserică, ne rugăm, postim, citim cărți sfinte, ajutăm pe unul sau pe altul…dar toate acestea nu ne înduhovnicesc, pentru că noi nu căutăm înduhovnicirea prin intermediul tuturor acestora.
Însă împlinirea poruncilor Lui nu înseamnă împlinirea literală a lucrurilor, ci trăirea împlinirii duhovnicești ca urmare a împlinirii poruncilor.
A nu ucide nu înseamnă numai a nu omorî pe cineva și a nu ajunge la închisoare, ci și a nu omorî pe nimeni în sufletul nostru, a nu avea imaginații răzbunătoare și a nu omorî fapta bună în alții, adică a sprijini toată intenția bună a altora.
A nu săvârși adulter nu înseamnă numai a nu te culca cu o femeie sau cu un bărbat și a nu face tot felul de perversiuni, ci și a nu avea dorințe desfrânate în inima ta. A nu trăi plăceri păcătoase în tine însuți și cu simțurile tale.
Și din cele două porunci dumnezeiești la care m-am referit, din a nu ucide și a nu săvârși adulter, în adâncimea lor, înțelegem să ne păstrăm curați de mânie și de plăcere. Lucru pe care nu îl putem face fără harul lui Dumnezeu în noi. Căci numai slava lui Dumnezeu ne întărește să luptăm împotriva păcatului și să iubim curăția și fapta bună.
De aceea, mai înainte, am vorbit despre cel bogat în păcate. Căci cel care nu poate intra în Împărăție e cel care nu iubește Împărăția prin tot ceea ce face. Nu iubește Împărăția pentru că nu vrea să trăiască în logica paradoxală a lui Dumnezeu, ci își permite să trăiască oricum.
Iar logica lui Dumnezeu e să nu iubim mânia și nici răzbunarea și nici plăcerea și nici ipocrizia și nici banii și nici viața, ci să iubim tocmai subțierea noastră de rău. Dezgrășarea noastră de rău. Căci El ne cere tocmai dezlipirea noastră de lucruri, trăirea printre ele ca printre darurile cele bune și mari ale lui Dumnezeu, de care nu trebuie să ne lipim, ci să ne lipim de El, prin dragoste veșnică.
Pentru că ce altceva înseamnă să îți dai averea ta la săraci? Să o privești detașat, nu ca pe lucrul prim în viața ta. Ci lucrul prim, neapărat și împlinitor e să ne umplem de slava lui Dumnezeu și să fim cu El.
Aceasta e comoara din cer: Dumnezeu!
Comoara din cerul sufletului nostru este Dumnezeu, dacă El e soarele și aerul și iubirea noastră cea mare și unică.
Pentru că poți să renunți la tot și la toate și totuși să nu fii liber de materie. Să nu fii liber de patimi, de obiceiuri pătimașe. Dar dacă te despătimești continuu de păcate, atunci poți fi liber interior și împlinitor al voii lui Dumnezeu și în mijlocul averilor și în mijlocul orașului și în mijlocul lumii. Pentru că inima ta și cugetul tău și tot sufletul și trupul tău sunt cu Dumnezeu.
Așadar, dacă vrem să știm rolul prim al milosteniei, atunci e acesta: a experimenta tot mai mult dezlipirea noastră de bunurile pe care le prețuim. Și cu cât ne dezlipim mai mult de bunurile noastre, cu atât ne pregătim de moarte. Pentru că moartea asta înseamnă: despărțirea de lumea de aici pentru a trăi în veșnicie, în condiții radical diferite față de cele de aici.
Și prin rugăciunea, prin milostenia, prin curățirea noastră de patimi, noi ne facem această plecare mult mai lină, pentru că inima noastră e deja în veșnicie prin dorul ei de Dumnezeu.
Și trăim astfel viața de aici ca pe o perioadă continuă de tranziție spre cer. Motiv pentru care și cuvântul parohie, care vine de la grecescul παροικία [parichia], înseamnă comunitatea celor străini, a celor cu rezidență temporară pe pământ. Pentru că viața noastră e un continuu pelerinaj spre cer.
Și de aceea noi iubim atât de mult pelerinajele: pentru că ele sunt esența vieții noastre. Fiindcă ele spun despre noi că suntem niște străini, care călătorim cu Dumnezeu spre Împărăția Lui.
De aceea, iubiții mei, acum, când suntem aproape de sfârșitul anului bisericesc, să ne gândim cu profunzime la viața noastră! Căci suntem ceea ce facem zi de zi. Însă ce facem noi zi de zi? Cu ce ne ocupăm noi clipă de clipă? Ne rugăm? Citim? Slujim? Suferim pentru neștiința și lipsa aproapelui nostru? Facem ceva, în mod concret, pentru a schimba viețile oamenilor?
Căci zilele trec și noi suntem…ceea ce facem zi de zi. Noi suntem câtă iubire avem, câtă grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, câtă onestitate.
Și mă bucur atât de mult când găsesc, pe stradă, în călătorie, într-un oraș sau într-un sat anume, oameni ai lui Dumnezeu care gândesc frumos și trăiesc frumos. Care văd viața și traiul zilnic în perspectiva lui Dumnezeu.
Îi simt imediat, pentru că sunt una cu vorba lor. Nu vor să te mintă, nu vor să pară mai mult decât sunt, pentru că te primesc cu bunătate în viața lor.
Și e o mare diferență între atunci când călătorești lângă cineva necredincios, care „te minimalizează” sau „te exclude” prin propria-i prezență, care încearcă să se pună cu fundul la tine sau să stea peste tine de nervi, de enervare, și atunci când stă lângă tine un om credincios, care, dimpotrivă, încearcă să îți facă loc și mai mare, văzând că și tu ești delicat cu el.
Căci creștinii ortodocși autentici, care știu de ce vin la Biserică, când se întâlnesc, sunt delicați unii cu alții. Știu să vorbească cuviincios și să transmită încredere și voie bună celor de lângă ei.
Într-o lume foarte închisă în sine, materialistă, care face totul pe bani, prezența noastră este o gură de aer proaspăt. Pentru că noi stăm de vorbă cu alții și îi ajutăm nu pentru bani, ci pentru ca, prin noi, să Îl cunoască pe Cel ce ne întărește pe noi și ne face vii.
De aceea, iubiții mei, fiți autentici în modul vostru de-a fi și de a vorbi! Nu imitați pe alții, ci lăsați conștiința voastră să se exprime. Pentru că Dumnezeu ne dă fiecăruia dintre noi gânduri bune unora pentru alții. Numai noi să le ducem la bun sfârșit.
Căci El ne îndeamnă să facem bine altora, să ajutăm, să sprijinim, să ne rugăm pentru confrații noștri. El ne îndeamnă să fim prezențe bucuroase și calde în mijlocul oamenilor.
Așadar, în măsura în care auzim glasul Lui, care ne îndeamnă să facem binele, să trecem imediat la faptă! Să nu ne prefacem că nu-l auzim, ci să îl auzim cu inimă bună.
Căci așa crește în noi bunătatea, curăția, simplitatea, evlavia: din ascultarea imediată a voii lui Dumnezeu, care ne îndeamnă să facem binele.
Vă doresc mult spor în toate și liniște! Și binecuvântarea Dumnezeului nostru treimic să ne lumineze mereu spre lucrurile de folos ale Bisericii și ale lumii în care trăim. Amin!
[1] Imaginea am preluat-o de aici: http://manastireasuruceni.md/wp-content/uploads/2014/12/dregatorul-bogat.jpg.
[2] A se vedea: http://bucurestizoo.ro/evenimente/2014/07/.
[3] Idem: http://www.romaniatv.net/toamna-se-numara-camilele-gradina-zoologica-din-bucuresti-are-trei-membri-noi_47783.html.
[4] Idem: http://www.zoobucuresti.com/.