Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a.

***

Iar Saul, încă suflând amenințare și ucidere împotriva ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu și a cerut de la el scrisori către Damasc, către sinagogi, ca, de va afla pe unii ai căii acesteia[1], fie bărbați, fie femei, să-i aducă legați la Ierusalim (9, 1-2).

El [Sfântul Luca] amintește în mod oportun despre râvna lui Pavel și arată că acesta este atras [de Hristos] chiar în mijlocul râvnei sale [cu care lupta împotriva lui Hristos].

Încă suflând amenințare și ucidere: încă nesatisfăcut după uciderea lui Ștefan, [căci] nu se săturase încă de a prigoni Biserica și de a o împrăștia.

Iată, s-a împlinit ceea ce s-a zis de Hristos, că: Cei care vă vor ucide pe voi vor crede că aduc cinstire lui Dumnezeu (In. 16, 2).

Însă el [Pavel] a făcut-o atunci cu această rațiune [de a sluji lui Dumnezeu], nu precum evreii: Doamne ferește[2]! Faptul că făcea aceasta datorită râvnei sale este evident din ieșirea sa afară [din Ierusalim], pentru a merge chiar în cetăți străine, în vreme ce lor nu le-ar fi păsat nici măcar de cei din Ierusalim. Căci ei nu căutau decât un singur lucru: să fie slăviți [de oameni][3].

Însă de ce a plecat spre Damasc? Era o cetate mare, o cetate împărătească [și] se temea ca nu cumva să fie cucerită [de creștini]. Și luați aminte la dorința lui puternică și la ardoarea lui și cum a plecat să-și îndeplinească lucrarea, [mergând] cu mare strictețe după Lege.

Nu merge la conducătorul [cetății], ci la arhiereu […] ca, de va afla pe unii ai căii acesteia: căci așa erau numiți credincioșii, probabil din cauza mergerii pe calea dreaptă care duce către cer.

Și de ce nu a primit împuternicire ca să pedepsească acolo [, în Damasc,] ci ca să-i aducă la Ierusalim? Aici făcea aceste lucruri cu mai multă autoritate.

Și băgați de seamă în ce primejdie se aruncă pe sine însuși. Nu se temea ca nu cumva să i se întâmple ceva rău și îi ia și pe alții cu el, pentru ca, zice, de va afla pe unii ai căii acesteia, fie bărbați, fie femei – o, câtă cruzime! – să-i aducă legați la Ierusalim.

Prin această călătorie a sa, dorea să le arate tuturor (ce ar face el), [căci] atât de departe erau ei de a fi zeloși în această privință[4].

Vedeți-l pe el aruncând oameni în închisoare înainte de aceasta.

Prin urmare, ceilalți nu au izbutit [să-i împrăștie pe creștini], dar acesta a reușit din cauza minții sale înfierbântate.

Și, călătorind, s-a apropiat de Damasc. Și deodată a strălucit împrejurul său o lumină din cer și a căzut la pământ. Și a auzit un glas grăind către el: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? (9, 3-4).

De ce nu în Ierusalim? De ce nu în Damasc? Ca să nu se dea posibilitatea altora să povestească împrejurarea în mai multe feluri, ci pentru ca el singur să fie povestitorul autentic, el, cel care a plecat pentru acest scop [de a prigoni creștinii].

Și, cu adevărat, el povestește aceasta [deopotrivă în cuvântarea sa de pe trepte (21, 40 – 22, 1-21)] și când s-a apărat înaintea lui Agripa (26, 1-18).

A căzut la pământ, căci lumina prea mare l-a uimit, căci și ochii au o anumită putere de a îndura[5].

Se spune de asemenea că sunetul prea tare face oamenii surzi și înlemniți (ca loviți de apoplexie).

Dar pe el l-a orbit numai și i-a stins patima prin frică, astfel încât să asculte ceea ce i se grăia. Saule, Saule, îi zice El, pentru ce Mă prigonești?

Dar El nu îi spune nimic [, nicio învățătură], căci nu îi zice: Crezi! sau altceva de felul acesta, ci doar îl dojenește, zicând [cu alte cuvinte]: Ce rău, mare sau mic, ai suferit din cauza Mea, încât să faci aceste lucruri?

Iar el a zis: Cine ești, Doamne? (9, 5).

Astfel, în primul rând se mărturisește pe el că este slujitorul Său.

Iar Domnul a zis: Eu sunt Iisus, Cel pe care Îl prigonești (9, 5).

[Adică:] nu gândi că războiul tău este cu oamenii. Iar cei care erau cu el au auzit glasul lui Pavel, dar nu L-au văzut pe Cel Căruia el I-a răspuns. Căci Domnul i-a lăsat pe ei să audă doar ceea ce era mai puțin important. Dacă ar fi auzit glasul Celuilalt, ei nu ar fi crezut, dar auzindu-l pe Pavel că răspunde Cuiva, s-au minunat.

Ci scoală-te și mergi în cetate și ți se va spune ție ce trebuie să faci (9, 6).

Luați aminte cum El nu îi spune imediat toate, ci mai întâi îi liniștește mintea. În același fel i-a chemat El, de asemenea, pe Ucenici și a doua oară.

Ți se va spune ție etc. Îi dă nădejdi bune și (sugerează) că își va regăsi și vederea.

Iar bărbații care călătoreau cu el au rămas încremeniți, auzind un glas dar nevăzând pe nimeni.

Iar Saul s-a ridicat de la pământ. Și, când ochii săi s-au deschis, n-a mai văzut pe nimeni. Iar ei l-au condus, luându-l de mână, și l-au adus în Damasc (9, 7-8).

Prăzile diavolului, avuțiile lui (Mt. 13, 29), precum din unele orașe, da, unele cetăți care au fost luate[6]. Și ceea ce este minunat în aceasta este că vrăjmașii, dușmanii înșiși l-au adus înăuntru, în văzul tuturor.

Și trei zile nu a mâncat, nici nu a băut, fiind orb (9, 9).

Ce poate să fie asemenea cu aceasta? Pentru a compensa descurajarea [care a urmat] în privința lui Ștefan, aici este o încurajare [a creștinilor], prin aducerea lui Pavel [în tabăra lor]. Deși acea mâhnire a fost consolată prin faptul că Ștefan, cel adormit în felul acela [, văzând cerurile deschise], totuși mai primește încă o mângâiere. Mai mult, venirea celor [convertiți] din satele samaritenilor a produs o foarte mare alinare.

Dar de ce aceasta nu se întâmplă de la început, ci după aceste lucruri? Ca să se arate că Hristos a înviat cu adevărat. Atacatorul mânios al lui Hristos, cel care nu vroia să creadă în moartea și învierea Lui, prigonitorul Ucenicilor Lui, cum ar fi devenit acest om un credincios [creștin], dacă puterea Învierii Lui nu ar fi fost mare cu adevărat?


[1] Dintre cei care merg pe calea credinței creștine.

[2] Adică Pavel chiar credea că slujește lui Dumnezeu prigonindu-i pe creștini, în vreme ce ceilalți, care l-au omorât pe Sfântul Ștefan, au făcut-o din invidie și ură. De aceea Dumnezeu, Care știe cele ascunse ale sufletului omenesc, i-a reorientat acestuia râvna spre cele bune.

[3] Adică pe ei nu îi interesa decât faptul că erau „vorbiți de rău”, pentru că Îl omorâseră pe Fiul lui Dumnezeu, și că și-ar fi pierdut cinstea pe care le-o acordaseră până atunci oamenii.

Dacă ar fi fost vorba doar de o altă erezie nu s-ar fi ostenit să îndrepte oamenii pe calea cea dreaptă, după cum a arătat mai înainte Gamaliil (5, 34-39), că multe erezii prosperaseră și se stinseseră de la sine, fără să se fi luptat cu ele mai marii Legii și Arhiereii.

Acum, însă, Hristos îi mustrase pe ei, direct, iar Ucenicii Lui și noii convertiți le ruinau autoritatea și vechea cinste pe care o aveau de la popor. Iar iubirea de slavă nemeritată este, oricând, unul dintre motivele principale pentru calomnie, prigoană sau crimă.

[4] Prigoana creștinilor din Ierusalim nu era din zel/ râvnă, ci doar din multă enervare provocată de propovăduirea Apostolilor și a ucenicilor lor.

[5] Au orbit ochii trupului, însă lumina dumnezeiască a văzut-o cu ochii duhului.

[6] Exprimarea este eliptică (ca în multe alte situații) și cred că se referă la faptul că cei care mai înainte au fost uneltele diavolului, ascultând chemarea lui Hristos se mântuiesc, pentru că Dumnezeu are și grâu ascuns între neghine.

Did you like this? Share it: