Diaconul Coresi, Predică la Duminica vameșului și a fariseului
Diaconul Coresi
Carte cu învățătură
(1581)
Diortosire și note de
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
***
Ediția pe care o diortosesc:
Diaconul Coresi, Carte cu învățătură (1581), publicată de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, Textul, Ed. Atelierele Grafice Socec & Co., Societate anonimă, București, 1914, 566 p.
*
Evanghelia vameșului și a fariseului
(Luca 18, 10) Zise Domnul pilda aceasta: „Doi oameni se duseră în Biserică, [ca] să se roage: unul fariseu, iar altul vameș[1]. (11) Și fariseul sta așa, întru sine, și se ruga: «Doamne, pe Tine Te laud pentru că nu sunt ca ceilalți oameni: răpitori, nedrepți, curvari sau ca acest vameș. (12) Postesc de două ori pe săptămână și dau a zecea [parte] din tot ce câștig». (13) Iar vameșul stătea departe și nu vroia nici ochii să-i ridice la cer, ci își ucidea/ lovea pieptul lui [și] grăia: «Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!». (14) Vă spun vouă că S-a coborât[2] acesta îndreptat în casa lui, mai vârtos decât celălalt, căci toți câți se înalță se pleacă/ se smeresc, și cine se va pleca/ se va smeri, înălța-se-va pe sine”.
Învățătură din această Sfântă Evanghelie
Cuvântul 1
Sfinții Părinți au întocmit, ca o învățătură și nevoință, pilda și lucrul [înțelesul] cele ce sunt despre vameș și despre fariseu, și au făcut să se cânte și să se citească întru această Duminică, ca să ne îndreptăm și să ne pregătim spre nevoința duhovnicească a postului. Drept aceea, această Duminică se cheamă și pregătitoare, în limba grecească.
Să se spună și să se propovăduiască ce este după această puțină pocăință, care vine în vremea postului, [pentru] ca, așadar, dacă vom avea vreo rană în sufletele noastre, întâi să o curățim și așa să fim gata, [ca] spre mântuitoarea nevoință a postului și a înfrânării să mergem.
Căci calea mântuirii întâi este căirea și întoarcerea [de la păcate] și pacea. Iar trufia, mărirea [de sine] și preaînălțarea va fi mare vătămare pentru lucrurile cele bune [ale sufletului nostru].
Drept aceea și Domnul nostru Iisus Hristos, Înțelepciunea[3] lui Dumnezeu și tăria [Lui], Cel ce inimile tuturor ispitește și socotește și cu folos mântuire tocmește sufletelor noastre, ne pune nouă înainte, cu înțelepciune și cu folos, această pildă care este despre fariseu și despre vameș, și o află cei care nădăjduiesc spre ei înșiși, [considerând] că sunt drepți, și [care] ocărăsc pe cei ce greșesc.
Căci [El] oprește, deci, cu această pildă, înălțarea celor ce se țin cu mintea prea sus, și învață în ce chip se cade a face rugă și rugăciuni către Dumnezeu, ca nu cumva, cu cele care ni se par nouă de folos, să întărâtăm pe Dumnezeu spre noi și să-L mâniem pe Domnul cel fără de răutate și îndelung răbdător, [Cel ce este] dătătorul tuturor bunătăților. Fiindcă, din acest lucru, virtutea rugăciunii și lucrul cel lăudat și mântuitor se arată nouă fără de folos și fără de plată.
Că mai mare vătămare decât trufia și slava deșartă[4] nu există, nici mai iute decât mândria și trufia. Fiindcă și pe cel care era mai mare dintre Îngeri trufia l-a lepădat din cer și, în loc de luceafăr luminat, l-a făcut să fie chemat diavol. Și, de asemenea, pe strămoșul nostru Adam, trufia și iubirea de dulceață/ plăcere l-a surpat din Rai și din cinstea ce dintâi.
Căci trufia este începutul tuturor relelor și va însemna tăierea a tot ajutorul duhovnicesc [din partea lui Dumnezeu]. Pentru că, întotdeauna, cel căruia i se pare a fi ceva se va vătăma și prea lesne pe sine se înșală cel ce nimic nu este și i se pare că este ceva. Drept aceea și pe mulți oameni îi pierde părerea [de sine].
Și, deci, oamenii ce vor boli [de această boală] vor fi lăsați de Dumnezeu în această neputință și se lipsesc de ajutorul Lui și cad în chinul cel fără de cinste. Și tot harul și bogăția virtuților și lucrurile cele bune trufia le risipește și le strică și le pierde.
Și nu numai spre lucrurile rele îl pierde [pe om], ci se luptă și cu virtuțile și multă vătămare ne adaugă nouă. Iar oamenii se silesc pururea să rabde trufia și, făcând aceasta, îi face să nu aibă nicio plată.
Căci, așadar, chiar dacă vor posti trufașii sau rugăciune de vor face sau milostenie, sau de se vor face cu mintea întreagă și de se vor ridica spre chinuri, încă dacă ar lucra chiar toate virtuțile, în deșert/ în zadar se ostenesc și vor fi de râsul [tuturor], fiindcă urât Îi este lui Dumnezeu [cel mândru]. Căci necurat este, zice, înaintea lui Dumnezeu, cel ce se înalță cu inima [Pild. lui Sal. 16, 5, LXX].
Căci cu slava deșartă multe case și popoare și cetăți mari s-au năruit. Și slava deșartă, pe cele care sunt sus, le face să fie jos, și toate lucrurile bisericești și împărătești le tulbură și le risipește. Ca și pe unii care au ieșit ei din această lume și singurătatea și viața îngerească au iubit și a pustiei locuire au gustat și toată viața lumii au părăsit: bogăția și slava și bucatele și celelalte toate, și de aceea și a trupului poftire chinuindu-se au răbdat, iar mulți dintre aceștia cu păcatul slavei deșarte au fost prinși și de tot au pierit și s-au lipsit [de toată nevoința lor], și, de asemenea, împreună cu cei care au fost învățați păcatelor și plecați sub cuvântul lumii [acesteia s-au socotit] și din dumnezeiasca slavă cu dânșii au căzut.
Căci așa cum este soarele, care luminează tuturor din destul, așa este și mândria. Fiindcă se amestecă în toate începuturile virtuților. Și despre aceasta zic deci: Voi posti și voi dezlega a mânca și nu mă voi arăta [cf. Mt. 6, 16-18]. În deșert mă laud și, ca un mândru, iarăși în deșert mă laud. Și cu veșminte luminate îmbrăcându-mă, iarăși mă biruiesc de slava deșartă. Căci și în cele mai rele/ ponosite schimbându-mă, iarăși mă mândresc în deșert. Și grăind, încă mă mândresc, și tăcând, iarăși mă mândresc. Căci, chiar dacă ai arunca aceasta în trei părți, săgetarea ei tot este născătoare de chinuri.
Pe cât este de rea mărirea [de sine] și preaînălțarea, pe atâta este de bună pocăința și smerenia, căci risipește trufia și preaînălțarea, iar acelea [virtuțile] prea ușor le adună [la un loc] smerenia. Fiindcă trufia îl aruncă pe om în prăpastie, iar smerenia îl ridică din cădere. Căci Domnul Se împotrivește trufașilor, zice, iar celor smeriți le dă har [Iac. 4, 6; I Petr. 5, 5].
Și se adeverește prin aceasta, că înseși cuvintele acestei Evanghelii spun despre acestea, grăind astfel:
[Evanghelie:] „Doi oameni se duseră în Biserică, [ca] să se roage: unul fariseu, iar altul vameș”.
[Tâlcul:] Domnul l-a pus pe fariseu ca pildă și în chipul oamenilor care se îndreptățesc pe sine și ocărăsc pe cei ce greșesc, iar pe vameș l-a pus întru pilda oamenilor care greșesc și fac rugăciune cu inima înfrântă și cu mărturisire, pentru ca să-i învețe pe toți să urască trufia și să iubească smerenia.
Și arată Hristos [în mod] clar, cu această pildă, că dreptatea și virtuțile minunate și slăvite sunt și îl așază pe om aproape de Dumnezeu. Iar când el primește trufia, îl aruncă pe om în abisul prăpastiei[5].
Prin aceasta a greșit deci și fariseul și pentru această vină a fost osândit și a căzut în moartea pierderii [sufletului].
Vezi că nedreptatea și păcatul sunt urâte și pizmașe [, pentru că pizmuiesc fapta bună], și mai grea, mai vârtos decât toate relele [, este trufia], și îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Iar smerenia și pocăința și spovedania îl îndreaptă și îl duc spre mântuire și îl așază aproape de Dumnezeu. Pe aceasta [, smerenia,] o dobândi vameșul și dintr-acest lucru se îndreptă și mântuire află.
[Evanghelie:] „Fariseul sta așa, întru sine, și se ruga: «Doamne, pe Tine Te laud pentru că nu sunt ca ceilalți oameni: răpitori, nedrepți, curvari sau ca acest vameș»”.
[Tâlcul:] Începutul trufiei se arată ca dosădire, căci îi ocărăște pe alții și întru nimic nu-i socotește pe aceia: că pe unii îi are/ îi socotește nenorociți, pe alții de neam rău, iar pe alții că nu înțeleg și i se par proști și pe alții nedrepți și păcătoși. Căci [cel mândru] este tras spre ocărârea aceasta, iar despre el i se pare că este prea înțelept, de neam bun și bogat, puternic și drept și mai mare decât toți oamenii și mai bun.
Și va fi ocărârea începătura trufiei, iar trufia este sămânța rea a ocărârii. Drept aceea, ziua cea mare a lui Dumnezeu va face izbândă asupra tuturor dosăditorilor și trufașilor și [aceștia] cu făcătorii păcatelor dimpreună vor fi munciți.
Fiindcă își arătă fariseul chipul său stând [astfel] și preaînălțarea lui și trufia ce avea. Iar cuvintele lui de la început avea chip de om bun și înțelept, căci grăia: Doamne, Îți mulțumesc! Însă, după aceea, toate câte le zicea erau cu mândrie și cu trufie umplute.
Așadar, nu zicea că: Tu m-ai făcut, Doamne, și cu ajutorul Tău mă izbăvesc de toată nedreptatea și de răpire și de celelalte rele, ci i se părea că toate isprăvile cu puterea lui le-a isprăvit.
Să știe, deci, tot omul că, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu poate isprăvi niciun lucru bun. Hristos grăiește: Fără Mine nu puteți face nimic [In. 15, 5]. Și Prorocul iarăși grăiește că: De nu va zidi Domnul casa, în deșert se vor trudi cei ce o zidesc [Ps. 126, 1]. Și Apostolul zice că nu cine vrea, nici cine aleargă, ci cei care sunt miluiți de Dumnezeu [Rom. 9, 16]. Și iarăși: Nu eu, ci harul/ dulceața lui Dumnezeu care e întru mine [I Cor. 15, 10]. Și iar: Dumnezeu este [Cel ce] lucrează întru noi și ceea ce va vrea să și lucreze [Filip. 2, 13][6].
Și vom fi și cinstiți, cu voia celor puternici, însă fără de ajutorul Celui de sus, niciun lucru în calea vieții acesteia nu putem să facem. Că știu, deci, zice, că nu e a omului calea lui, nici nu se duce bărbatul să-și isprăvească mergerea sa[7].
Drept aceea, să nu ni se pară că numai noi înșine săvârșim nevoința biruirii, căci al nostru este a vrea să ne nevoim spre ce este mai bun, iar a lui Dumnezeu este aceea care ne îndreaptă spre lucrul cel bun cu dorire bună și cu osârdie. Iar cel ce nu poate avea din fire [virtutea], ci o va dobândi prin har, dar zice că o pot dobândi [prin eforturile mele, fără Dumnezeu], acela se trufește și se laudă. Căci ce, zice [Apostolul], ai și nu ai luat [de la Dumnezeu]? Și dacă ai luat, pentru ce te lauzi că nu ai luat? [I Cor. 4, 7].
[Evanghelie:] „Postesc de două ori pe săptămână și dau a zecea [parte] din tot ce am”.
[Tâlcul:] Iată deci că osândea fariseul pe ceilalți oameni și pe vameși că sunt curvari și răpitori. Acesta deci, [ridicând glasul] împotriva păcatului de curvie, cu trufia postului îl înlocuiește. Pentru că din sațiu se naște curvia (căci sațiul este tatăl dosădirii, iar curvia întru mulțimea bucatelor este), pentru aceea fariseul își îneca și-și topea trupul cu postul, ca să-l ferească mult de acel păcat.
De aceea se lăuda fariseul că postea două zile pe săptămână: luni și joi. De aceea grăia fariseul că sunt răpitori și nedrepți, iar eu zeciuiesc toate câte am. Atât de mult se lăuda el, încât, vrând să se împotrivească răpirii și nedreptății, și a lui avuție o împărțea altora. Așadar, de aceea evreii, din toată avuția lor, dădeau o a zecea [parte] și iar altă zeciuire și, după aceasta, a treia [oară].
Această de trei ori a zecea parte o luau în seamă și se vedea că dădeau a treia parte/ o treime din avuția lor. După aceea și începutul turmei, care era întâiul născut, și multe altele dădeau (care se zic: cele ce sunt pentru păcate și pentru curățire și pentru praznice și iertarea datoriilor).
Și robilor așijderea și datornicilor cărora nu le luau camătă, pe acestea toate le luau în seamă și le socoteau, [spunând] că jumătate din avuția lor dau. Iar omului aceluia, care-și va da chiar și jumătate din avuția lui, nimic nu i se socotește, de se va preaînălța [pe sine] și se va lăuda cu aceea. Cu cât mai vârtos celui care nici a zecea parte din avuția lui nu dă, cu ce va fi destoinic să se preaînalțe și să se mărească [întru sine]?
Căci către aceștia și Sfânta Evanghelie grăiește că: de nu va fi mai multă dreptatea voastră, mai vârtos decât a cărturarilor și fariseilor, nu veți intra în Împărăția Cerului [Mt. 5, 20].
[Evanghelie:] „Iar vameșul stătea departe și nu vroia nici ochii să-i ridice la cer, ci își ucidea/ lovea pieptul lui [și] grăia: «Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!». Vă spun vouă că S-a coborât acesta îndreptat în casa lui, mai vârtos decât celălalt, căci toți câți se înalță se pleacă/ se smeresc, și cine se va pleca/ se va smeri, înălța-se-va pe sine”.
[Tâlcul:] Rugându-se vameșul și neputând socoti lucrurile sale, că nu avea [fapte] bune, ca fariseul, se lovea în piept și își rănea inima. Și cu multă înfrângere și cu durere grăia: Doamne, milostiv fii mie, păcătosului! Drept aceea și milostiv Îl află pe milostivul și bunul Stăpânitor și ascultătorul [rugăciunilor] Dumnezeu. Căci curățirea tuturor păcatelor este smerenia cu înțelepciune, iar trufia pierde toate virtuțile.
Așadar, de aceea, decât toate păcatele și relele, mai mare și mai grea este trufia. Că mai bine este să greșești, să te întorci și să te smerești, decât să lucrezi virtuți și să te preaînalți [în sine]. Fiindcă vameșul, din păcate s-a izbăvit pentru că a suferit osânda fariseului cu blândețe și cu răbdare. Iar fariseul a căzut din slavă în prăpastie fără de cinste, pentru că se îndreptățea pe el și osândea pe vameș și pe ceilalți oameni.
Vameșul deci, din ponosul vieții și al păcatelor s-a suit la cinul cel bun/ adunarea cea bună [a Sfinților] și la viața cea fericită, și fariseul s-a depărtat de dumnezeiasca apropiere și s-a îndepărtat de har[8]. Iar vameșul s-a înălțat cu smerenia și fariseul s-a smerit cu mărirea de sine și cu preaînălțarea de sine.
De aceste două lucruri să ne întrebăm toți oamenii, să ne căutăm/ cercetăm păcatele noastre și să lăsăm și greșelile altora. Că cine își va cerceta păcatele lui, va fi milostiv și iertător față de greșelile altora. Iar cine va osândi [pe alții], se face și pe sine vinovat muncii [veșnice], chiar dacă va avea multe fapte bune.
Aceasta încă este mare [virtute], a nu osândi pe alții, ci numai pe sine, fraților! Iar noi, de vom lăsa [nepocăite] păcatele noastre și pe alții îi osândim și pe alții îi ispitim, ca și cum am fi mai drepți decât toți, și pe alții vom osândi, vinovați osândei vom fi, asemenea și muncii și pedepsei [veșnice] destoinici vom fi. Că zice [Domnul]: Cu ce judecată veți judeca, cu aceea veți fi judecați [Mt. 7, 2].
Căci, așadar, cine curvește, calcă învățătura. Și cel ce osândește pe cel ce-a curvit, și acela calcă învățătura. Fiindcă împreună și cu adevărat amândoi calcă învățătura lui Dumnezeu: și cel ce curvește, și cel ce osândește.
Însă, să schimbăm [obiceiul nostru rău] și ce este [legat] de alte osândiri și de întrebare multă [despre alții] și mai vârtos să ne îngrijim de noi înșine, fraților! Și de vom vedea pe cineva că greșește, să nu-l osândim, ci păcatele noastre, care sunt puse înaintea ochilor noștri [de conștiința noastră], mai grele și mai amare să le cugetăm decât ale altora. Că de au și greșit, însă în același ceas de acele păcate cu adevărat s-au și pocăit[9]. Iar noi, pururea trăind fără pocăință, osândim pe alții și-i ispitim.
Căci Lot locuia în Sodoma și pe nimeni nu osândea. De aceea s-a îndreptat și din foc a scăpat și de toată pierzarea mâniei [Domnului], de care sodomenii au fost osândiți.
Să ne smerim deci și noi, să ne osândim numai pe noi înșine și pe noi să ne rușinăm, ca neosândiți să ne aflăm în ziua Judecății celei nefățarnice. Și să iubim, așadar, și smerenia cu înțelepciune, căci pentru aceasta s-a îndreptat vameșul și sarcina[10] păcatelor a scuturat. Și să urâm preaînălțarea, pentru că și fariseul de aceasta a fost surpat și faptele cele bune pe care le avea le-a pierdut.
Fariseul, deci, lucrul bun lucrase, dar ca un nebun el se osândi. Iar vameșul nu arăta faptă bună, dar ca un bun s-a îndreptat. Căci a căutat Domnul spre suspinarea vameșului și spre frângerea inimii lui și spre lovirea pieptului și a primit cu blândețe rugăciunea lui, îndreptându-l pe el împreună cu Abel. Iar jertfele și virtuțile și desăvârșirea fariseului, ca ale unui mare lăudăros și trufaș, le-a lepădat și le-a urât și ca și pe Cain, cel ucigaș de frate, l-a osândit.
Din acest lucru să cunoaștem, fraților, și să ne învățăm că, orice lucru mare am lucra, să nu ne mândrim pentru acela. Și dacă suntem buni și drepți și milostivi, mai vârtos suntem datori a ne teme și a ne smeri decât să ne trufim și să ne mărim și să ne lăudăm, ca nu cumva să pierdem truda noastră și osteneala. Căci zice Domnul: Când veți face acestea toate, să ziceți că: „Robi netrebnici suntem și ceea ce am fost datori să facem am făcut” [Lc. 17, 10].
Căci datoria noastră este, neapărată și neîncetată, a aduce Domnului lucru/ jertfă din toate (care se numesc: smerenie, răbdare, cucernicie, ascultare bună, înțelepciune) și cu bună mulțumire să slăvim și să mărim și să ne închinăm voii Lui celei sfinte. Și să nu ne scârbim de nedreptate și de năpaste, ci mai vârtos să ne bucurăm când ni se impută nouă [cele nedrepte], fiindcă și din acestea vom dobândi multe foloase [duhovnicești].
Să ne învățăm și să înțelegem, fraților, cât este de mare puterea smereniei și tăria și ajutorul. Și din acest lucru vom înțelege cât este de mare osânda și lipsirea [de cele bune] și pierzania din slava deșartă. Și după aceea, deci, virtuți mari sunt pocăința și mărturisirea și înfrângerea inimii și lacrimile și suspinarea din adânc și umilința.
Drept aceia, rogu-mă vouă, fraților, spovediți-vă lui Dumnezeu pururea și păcatele voastre descoperiți-le Lui. Căci de vom pune, așadar, cunoștința păcatelor noastre[11] înaintea lui Dumnezeu și-I vom arăta Lui rănile sufletelor noastre și nu-i vom osândi pe ceilalți, nici nu ne vom sălbătici cu osândirea aproapelui, nici nu ne vom scârbi din cauza învinuirii și de clevetiri și de năpaste și de obidiri, milostiv va fi nouă Domnul, iubitorul de oameni, iar mila și milostivirea Lui ne vor adăpa cu vindecare și ne vor unge și ne vor vindeca pe noi.
Să ne arătăm păcatele noastre Stăpânului nostru Care nu ne învinovățește și nu se mânie[12] Celui care mai vârtos este miluitor și vindecător [dacă ne mărturisim cu pocăință]. Căci chiar dacă vom și tăcea, El știe taina inimii. Ci noi să arătăm toate păcatele noastre, fraților, și să ne spovedim pururea înaintea Domnului, ca să dobândim de la El milă.
Să lepădăm aici [, în viața aceasta] păcatele noastre, ca să fim curați și pregătiți, [pentru] ca, [atunci] când vom merge acolo [, în viața cea veșnică], să fim primiți de Judecătorul cel drept întru Împărăția Lui cea nesfârșită și fericită. Și să moștenim acea dulceață ce va să fie și repaosul/ odihna cea neputredă/ neveștejită și izvorul cel neîmpuținat, și îndulcirea să o dobândim cu toții în Hristos Iisus, Domnul nostru. Că a Lui este slava și stăpânirea întru vecii de veci! Amin.
[1] În original: mitar.
[2] Idem: deștinse.
[3] Idem: mândriia.
[4] Idem: măriia.
[5] Idem: întru fărăfundulu beznei.
[6] ὁ θεὸς γάρ ἐστιν ὁ ἐνεργῶν ἐν ὑμῖν καὶ τὸ θέλειν καὶ τὸ ἐνεργεῖν ὑπὲρ τῆς εὐδοκίας /Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi și a voi și a lucra, după buna plăcere [a Lui], cf. BYZ.
[7] Parafrază, probabil, la Pild. lui Sal. 16, 9. Cf. VUL: Cor hominis disponet viam suam sed Domini est dirigere gressus eius/ Inima omului îi arată calea lui, însă Domnul este Cel care îndreaptă pașii săi.
[8] În original: se delungă de dulcele.
[9] Așa trebuie să cugetăm ca să ne smerim. E o învățătură filocalică.
[10] În original: tarul; tar = veche unitate de măsură pentru greutăți, egală cu 125 de ocale.
[11] În text: științele noastre.
[12] Idem: neîmputătoriului și nemâniosului Despuitoriului nostru.