Predică la Duminica a 13-a după Rusalii [2015]

Iubiții mei,

necredința este dorința obstinată de a nega prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Încăpățânarea de a I te împotrivi lui Dumnezeu. Sau, după cum spunea Cioran despre sine: am trăit „plăcerea negativă și perversă a refuzului” (min. 20)[1]. A refuzului de a crede în Dumnezeu și de a-L asculta.

Numai că necredința e falimentară, pentru că ne distruge interior ființa noastră. Ne secătuiește de viață și de încredere. Motiv pentru care, tot Cioran a spus că „scepticismul bătrâneții este îngrozitor” (min. 21)[2]. Pentru că, măcar la bătrânețe, ai nevoie să știi ce se va petrece cu tine. Unde mergi. Măcar la bătrânețe ai nevoie de răspunsuri clare…și de îmbrățișarea plină de pace și de iertare a lui Dumnezeu.

Pentru că moartea este o limită clară a vieții noastre. După care viața noastră intră în ritmurile veșniciei. Iar groaza scepticului e starea interioară în fața acestei veșnicii care începe odată cu moartea.

Însă de ce refuzul de a crede în Dumnezeu e o plăcere perversă la tinerețe și când te simți în putere, când ești sănătos? Pentru că ne dă sentimentul de „putere interioară”, de „îndreptățire de sine”, „de absolut”, pe măsură ce ne întunecăm interior și ne facem tot mai răi și mai insensibili.

Și aceste lucruri dramatice se petrec cu noi pentru că necredința e alimentată de demoni cu o „putere” iluzorie, care te face să crezi că autonomia personală te ajută „să îți rezolvi” toate lucrurile. Că nu ai nevoie de Dumnezeu pentru ca să trăiești sau să reușești în viață.

Însă această plăcere perversă a necredinței, a împotrivirii în fața lui Dumnezeu, e una oarbă. Pentru că ura e o încremenire a noastră în aversiune, în reticență, în lipsă de dialog.

Și pentru ca să te vezi ai nevoie de luminarea lui Dumnezeu. Ai nevoie de minunea credinței pentru ca să înțelegi cât de orb, de mic și de prost erai când te luptai cu Dumnezeu. Pentru că ura e o prostie oarbă. Ura e o nevedere a esențialului și privarea ta de împlinire în viață.

Numai ca om al credinței îți înțelegi înșelarea în care trăiai când erai necredincios, adică sentimentul acela „împlinitor” al orgoliului, acea stare trufașă și plină de goliciune duhovnicească. Pentru că te crezi „absolut” în necredința ta, când tu ești gol pe dinăuntru.

Da, necredința e lamentabilă!

Pentru că necredința e o trăire în afara realității, o trăire în comoditatea egoismului. Trăim într-o bulă de săpun când nu credem în Dumnezeu, trăim ca într-un vis.

Și pentru că nu ne place să ne schimbăm cu adevărat, să trăim cu adevărat viața noastră, cu eroismul ascetic al dreptei credințe, tocmai de aceea ne luptăm în mod pervers cu Dumnezeu. Sau încercăm să Îl îndepărtăm pe Dumnezeu din sfera preocupărilor noastre cotidiene, sperând prin asta ca El chiar „să fi plecat” din viața noastră.

Însă orice încercare de a minimaliza prezența Lui în viața noastră și, implicit, poruncile Lui în viața noastră, nu duce decât la o simțire și mai acută a faptului că mânia Lui ne stă împotrivă. Că orice păcat al nostru împotriva Lui și, în primul rând, lupta noastră cu El, duce la o accentuare a mâniei Lui în viața noastră.

Emil Cioran[3] știa și simțea că blasfemiile lui sunt puerile și dezumanizante și, cu toate acestea, le-a continuat până la capătul vieții lui.

Iulian Apostatul[4] știa și simțea că încercarea lui de a restaura păgânismul și de a distruge Biserica e o încercare ridicolă și fără nicio finalitate și, cu toate acestea, și-a pus planul nebunesc în aplicare până la capătul vieții lui.

Friedrich Nietzsche știa și simțea că negarea lui Dumnezeu e o sinucidere duhovnicească, dar a mers până la capăt, murind nebun[5].

Și câți ca ei, în istoria acestui pământ, nu au făcut la fel?

Câți nu s-au crezut „absoluți” și „nemuritori” și au sfârșit în cea mai mare uitare?

Uitare, bineînțeles, din partea noastră, a oamenilor. Pentru că Dumnezeu îi cunoaște pe toți câți au trăit vreodată pe acest pământ și le-a rânduit tuturor partea lor în veșnicie.

Însă exemplul celor răi și necredincioși e unul care trebuie să ne trezească pe toți.

Tocmai de aceea avem astăzi parabola lucrătorilor celor răi, de la Mt. 21, 33-44: pentru a ne reaminti faptul că răutatea nu are nicio finalitate bună, că răutatea e sinucidere duhovnicească.

Pentru cine a spus Domnul parabola aceasta? Aflăm din Mt. 21, 45: „Și auzind arhiereii și fariseii parabola aceasta, au cunoscut că despre ei vorbește [Καὶ ἀκούσαντες οἱ ἀρχιερεῖς καὶ οἱ Φαρισαῖοι τὰς παραβολὰς αὐτοῦ ἔγνωσαν ὅτι περ ατν λέγει]” [BYZ]. Iar dacă au cunoscut că ei sunt cei vizați, ce au făcut? S-au pocăit? Nu! Ci „căutau a-L prinde pe El [ζητοῦντες αὐτὸν κρατῆσαι]” [Mt. 21, 46, BYZ]. A-L prinde pentru a-L omorî și nu pentru a discuta cu El. Căci o discuție trebuia să se facă cu acordul Lui. Dar ei doreau să Îl prindă și să-L omoare.

Însă parabola nu s-a spus numai pentru cei din trecut, ci ea e continuu valabilă și ne vizează pe noi toți. Atâta timp cât răutatea, invidia, răzbunarea, ipocrizia, insolența, necredința nu sunt numai patimile anticilor, ci și ale postmodernilor.

Tocmai de aceea, pentru fiecare secol și pentru fiecare om, parabolele Domnului sunt complet valabile, pentru că ni se adresează nouă, tuturor. Ele ne vorbesc tuturor și ne cheamă la pocăință. Căci Domnul, mai înainte de a începe parabola, subliniază faptul că „vameșii și desfrânatele au crezut [τελῶναι καὶ αἱ πόρναι ἐπίστευσαν]” [Mt. 21, 32], fapt pentru care „vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră întru Împărăția lui Dumnezeu [τελῶναι καὶ αἱ πόρναι προγουσιν μς εἰς τὴν βασιλείαν τοῦ θεοῦ]” [Mt. 21, 31]. Iar dacă cei din vechime au intrat întru Împărăția Lui prin dreaptă credință și pocăință, printr-o viață curată și dreaptă, atunci ei sunt un îndemn viu și pentru noi, cei care dorim, ca și ei, să moștenim Împărăția Lui.

Într-un articol omagial, la 100 de ani de la nașterea lui Cioran, autorii ne spun că el a murit bolnav de Alzheimer, „pe 20 iunie 1995, la 84 de ani, [iar] Emil Cioran era un copil fericit[6].

Însă faptul că creierul lui era deteriorat și sufletul său nu se mai putea manifesta prin intermediul lui nu l-a făcut să moară „fericit” pe Cioran. Pentru că păcatele necurățite ale lui erau în suflet și nu în creier.

Iar moartea, care înseamnă despărțire a sufletului de trup, îl lasă pe suflet să fie el însuși, cel care a vrut să fie…De aceea, Cioran a plecat la Dumnezeu tot ca necredincios și nu ca „un copil fericit”. „Copil fericit” era, în aparență, din cauza demenței și nu a sfințeniei.

Însă adevărata fericire și copilărie duhovnicească în clipa morții o trăiesc cei care adorm în sfințenie. Sfinții sunt niște copii frumoși și fericiți în clipa morții, pentru că știu că în ei este slava lui Dumnezeu. Ei văd pe Domnul și pe Maica Lui și pe Sfinți și pe Îngeri la adormirea lor și de aceea moartea lor e plină de bucurie și de sfințenie.

Dar cei care, din cauza diverselor leziuni la nivelul creierului, nu mai sunt conștienți de ei înșiși, au un suflet plin de păcate, dacă nu sunt spovediți și împărtășiți. Iar starea sufletului, la ieșirea lui din trup, aceasta va fi: de suflet pătimaș, întunecat, chiar dacă ei, datorită bolii lor, par „nevinovați”.

Cum arată textul parabolei de azi? În traducerea mea, textul e următorul:

„33. Ascultați altă parabolă: «Era un om oarecare, stăpân al casei [lui], care a sădit vie și a pus gard dimprejurul ei și a săpat teasc în ea și a zidit turn și a arendat-o vierilor lui și a plecat în călătorie.

34. Iar când s-a apropiat timpul roadelor [ὁ καιρὸς τῶν καρπῶν], [el] a trimis pe robii lui către vieri [τοὺς γεωργούς], [pentru] a lua roadele lui.

35. Și vierii luându-i pe robii lui, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, pe altul l-au ucis cu pietre.

36. Din nou a trimis alți robi, mai mulți [decât] cei dintâi; și le-a făcut lor asemenea.

37.  Și, în cele din urmă, a trimis către ei pe fiul lui, zicând: <Se vor rușina de fiul meu [ντραπσονται τὸν υἱόν μου]>.

38. Dar vierii văzând pe fiul, au zis în[tre] ei: <Acesta este moștenitorul [ὁ κληρονόμος]! Veniți, să-l omorîm pe el și să ținem [noi] moștenirea lui!>

39. Și luându-l pe el, l-au scos afară [din] vie și l-au omorât.

40. Așadar, când are să vină domnul viei [ὁ κύριος τοῦ ἀμπελῶνος], ce va face acelor vieri?».

41. [Și] Îi ziseră Lui: <[Pe] cei răi [cu] rău îi va pierde pe ei și via o va arenda altor vieri, care îi va da lui roadele în timpurile lor [ἐν τοῖς καιροῖς αὐτῶν]>.

42. [Și] a zis lor Iisus: <Niciodată n-ați citit în Scripturi: «Piatra pe care au respins-o ziditorii, aceasta s-a făcut întru capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta și minunată este în ochii noștri»?

43. De aceea vă spun vouă că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și va fi dată neamului [care] face roadele ei [Διὰ τοῦτο λέγω ὑμῖν ὅτι ἀρθήσεται ἀφ᾽ ὑμῶν ἡ βασιλεία τοῦ θεοῦ, καὶ δοθήσεται ἔθνει ποιοῦντι τοὺς καρποὺς αὐτῆς].

44. Și se va zdrobi cel care va cădea pe piatra aceasta; și peste care are să cadă, îl va strivi pe el>” [cf. BYZ].

Însă cum și-au dat seama arhiereii și fariseii că despre ei e vorba? Cum de s-au gândit la faptul că ei sunt vierii cei răi, care aveau moștenirea în arendă?

Pentru că Domnul a apelat la imaginea viei la care apelase și Sfântul Isaias în cap. 5, 1-2: „vie s-a făcut celui iubit în corn, în loc gras. Și i-am pus împrejur zid și gard cu pari și am sădit viță aleasă și am zidit turn în mijlocul ei și am săpat teasc în ea și am așteptat să facă strugure [σταφυλήν], dar a făcut spini [ἀκάνθας]”.

Dar cum să scoată vița aleasă, spini? În mod parabolic însă, vița cea bună, Israilul, vița sădită de Dumnezeu, în loc să rodească strugurele sfințeniei, a rodit spinii patimilor. Și nu pentru că Israilul nu putea să îl rodească, ci pentru că nu a vrut să îl rodească.

Nu tot Israilul a rodit viață de sfințenie, ci numai o mică parte din el. Dar din acea mică parte de oameni credincioși lui Dumnezeu, cea mai frumoasă persoană a lumii, din toate timpurile, a fost Maica lui Dumnezeu. Din care Însuși Domnul a dorit să Se întrupeze.

De aceea s-au prins arhiereii și fariseii că despre ei e vorba: pentru că și Sfântul Isaias vorbise despre vie în mod parabolic. Dar și Sfântul Iezechiil a vorbit parabolic despre vie în Iez. 19, 10-14. Și el a spus că via roditoare „a fost ruptă în mânie [și] aruncată la pământ”. În mânia lui Dumnezeu. Mânie pe care o simțim cu toții când păcătuim în continuu fără să ne pocăim pentru păcatele noastre.

Și în parabola Domnului, din Evanghelia de azi, Dumnezeul nostru treimic este omul și stăpânul casei, Care a sădit o vie, adică un popor al Lui, pe Israil. L-a sădit și a pus gardul purtării Sale de grijă împrejurul Lui. L-a apărat de toți dușmanii lui.

Și El a săpat teasc în mijlocul poporului Său, adică o viață potrivită Lui, conformă cu revelarea Lui față de Israil. Căci în teasc se zdrobesc strugurii pentru a da un must și apoi un vin de calitate. Dar vinul vieții duhovnicești e vinul pe care îl obții numai după ce zdrobești cuvintele Scripturii pentru ca să dai de harul și adevărul ei. Pentru că puterea Scripturii nu stă în literalitatea ei, ci în harul ei. În harul Preasfintei Treimi.

Și harul Treimii ne face adevărați văzători ai voii lui Dumnezeu și adevărați credincioși ai Lui. Căci Israil de aceea nu L-a văzut și nu L-a acceptat pe El: pentru că nu s-a pregătit duhovnicește pentru Mașiah.

Însă Domnul le spune în față arhiereilor și fariseilor că ei știu cine este El. Că El este Fiul Tatălui. Și le profețește faptul că, în ura lor nebună, ei Îl vor scoate în afara cetății, a viei, și acolo Îl vor omorî.

Via avea în ea turnul Scripturii și al slujirii la Templu. Avea și vieri, adică conducători religioși, care trebuiau să fie oameni duhovnicești. Numai că ei nu erau „duhovnicești” și de aceea tot Îl ispiteau pe Domnul și căutau să-L omoare.

Dar și noi, cei care suntem puși în fruntea Bisericii, dar nu suntem sfinți, arătăm la fel: suntem contraexemple. Pentru că ierarhia Bisericii, de la Patriarh și până la ultimul Diacon hirotonit, trebuie să fie lumină, să fie curăție, să fie foc aprins, să fie sfințenie. Căci atunci când vezi și auzi și citești ceva de la un membru al ierarhiei Bisericii trebuie să te luminezi, să te înalți și nu să te întuneci.

Iar dacă credem că El „a plecat în călătorie” și nu se mai întoarce să ne ceară socoteală și ne facem de cap, vom fi aspru judecați de către Domnul Viei, adică al Bisericii.

Pentru că timpul roadelor [ὁ καιρὸς τῶν καρπῶν] e acum, în clipa de față. Și faptele noastre bune, făcute cu El, sunt faptele Lui. Adică sunt pline de slava Lui. Iar Domnul ne cere să fim roditori, să fim foarte roditori și nu pasivi, nu letargici.

El ne cere să luminăm oamenii prin viața noastră și prin faptele noastre și prin cuvintele noastre. El ne cere ca viața noastră să fie o carte deschisă pentru toți, ca toți să citească voia lui Dumnezeu cu oamenii.

De ce și-au dat seama arhiereii și fariseii că despre ei și despre cei ca ei, din vechime, este vorba? Pentru că Ierusalimul e cel care i-a omorât pe Profeți și i-a ucis cu pietre pe cei trimiși de către El [Mt. 23, 37].

Vierii i-au omorât pe robii Lui. Pe câți a trimis, pe atâția i-a omorât. Pentru că nu mai suportau glasul lui Dumnezeu…

Dar nici noi nu suportăm glasul lui Dumnezeu, pentru că ne răzvrătim continuu contra Lui. Nu ne plac mustrările Lui părintești, dar ne plac minunile și bucuriile Lui. Nu ne plac posturile, nu ne place asceza, nu căutăm să ne sfințim viața, dar vrem minuni, multe minuni pe care nu le merităm.

Și când El L-a trimis pe Fiul Lui, pe Moștenitorul Lui, evreii nu s-au rușinat de Fiul Lui, ci L-au omorât. Dar nici noi, creștinii ortodocși, nu ne rușinăm zilnic de El, ci ne apropiem de Potirul Lui cu multă dezinvoltură, cu aparență de sfințenie, dar nefiind sfinți în adâncul nostru. Și suntem și mai nerușinați decât evreii care L-au omorât, pentru că noi Îl omorâm zilnic în inima noastră. Pentru că noi păcătuim din știință și din obicei păcătos.

Noi știm ce facem! Și cu toate că știm, nu ne cutremurăm. Pentru că nu credem că vine clipa Judecății Lui. Ni se pare „o poveste” și nu o realitate cutremurătoare.

Însă Domnul Viei vine! Vine și îi judecă și pe conducătorii și pe credincioșii Bisericii. Ne judecă pe toți și întreaga lume. Și atunci nu ne vom mai lăuda cu locul nostru în Biserică, pentru că atunci va conta doar cine suntem noi cu adevărat.

El e Piatra pe care au respins-o ziditorii! Și ziditorii suntem fiecare dintre noi, care Îl respingem pe El din construcția noastră interioară și nu Îl punem pe El ca piatră fundamentală a zidirii noastre duhovnicești.

Însă dacă Îl punem pe El ca fundament al vieții noastre, pe El, Care e de la Tatăl și dimpreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, atunci vedem pe viu cât de minunat e El în ochii noștri duhovnicești. Pentru că vedem slava Lui cea veșnică, care e slava îndumnezeirii noastre.

O, Doamne, cât de dureros e cuvântul acesta al Tău: Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi!…E cea mai dramatică veste pentru orice om cu mintea pe umeri. Căci a fi în afara Împărăției înseamnă a fi în Iad. Înseamnă a fi un Iad viu.

Însă Împărăția trebuie să rodească! Împărăția Lui din noi, slava Lui, trebuie să rodească continuu fapte de sfințenie. Fără rodirea continuă a vieții duhovnicești ne zdrobim de Piatră sau suntem striviți de Ea. Căci fără Piatra aceasta, care izvorăște viață veșnică, niciunul dintre noi nu poate să fie viu pentru veci.

În concluzie, iubiții mei, nu ne putem bucura în mod profund decât cu Dumnezeu și în slava Lui. Nu putem fi fericiți fără El și nu putem să ne bucurăm de o veșnicie în care El nu e prezent.

De aceea, mereu, noi binecuvântăm Împărăția Lui cea veșnică, Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic, pentru că ea este adevărata noastră casă și cununa alergării vieții noastre.

După o viață în credință noi nu primim altceva și nici nu vrem să primim altceva decât Împărăția Lui, adică comuniunea cu El și cu toți Sfinții Lui.

Fapt pentru care nu ne putem dori Împărăția Lui în indiferență față de Sfinții Lui, ci, dacă o dorim pe ea, trebuie să dorim să îi cunoaștem și să fim și cu Sfinții Lui. Și ca să îi cunoaștem pe Sfinți, trebuie să le citim scrierile și viețile, să le cunoaștem Sfintele Moaște și Bisericile închinate lor, slujbele și acatistele lor, Sfintele lor Icoane și minunile pe care ei le fac. Pentru că prin toate acestea ne împrietenim cu Sfinții și ei intră în viața noastră și locuiesc cu noi. Pentru că ei locuiesc duhovnicește în noi, în adâncul sufletului nostru, și unde mergem noi, merg și ei cu noi.

Acasă le citim cărțile…dar mergem cu ei pretutindeni, pentru că sufletul nostru e mereu în rugăciune și în comuniune cu ei, cu Sfinții lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, fiind la sfârșitul anului bisericesc de față, să ne rugăm ca noul an bisericesc, 2015-2016, să fie un an în care să sporim și mai mult în credință, în nădejde și în dragoste, în pace, în înțelegere și în înțelepciune, în curăție, în seninătate și în sfințenie.

Pentru că acestea sunt virtuțile creștinești care trebuie să ne caracterizeze. Să ne caracterizeze mila, iertarea, bunătatea, facerea de bine, cuvioșia, bunul simț, eleganța duhovnicească.

Căci Domnul ne judecă după cine suntem și nu după cine părem a fi.

La mulți ani, multă sănătate și întărire în toate și toată binecuvântarea din partea mea! Amin.


[1] Interviul de aici:

https://www.youtube.com/watch?v=ak8NVlX77Ao.

[2] Ibidem.

[3] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Emil_Cioran.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Julian_%28emperor%29.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche.

[6] Idem: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/in-preajma-mortii-cioran-uitase-cine-e-329128.html.

Isaias, cap. 53, conform LXX

1. 1. κύριε τίς ἐπίστευσεν τῇ ἀκοῇ ἡμῶν καὶ ὁ βραχίων κυρίου τίνι ἀπεκαλύφθη

1. 2. Doamne, cine a crezut auzului nostru? Și brațul Domnului la cine s-a descoperit?

2. 1. ἀνηγγείλαμεν ἐναντίον αὐτοῦ ὡς παιδίον ὡς ῥίζα ἐν γῇ διψώσῃ οὐκ ἔστιν εἶδος αὐτῷ οὐδὲ δόξα καὶ εἴδομεν αὐτόν καὶ οὐκ εἶχεν εἶδος οὐδὲ κάλλος

2. 2. Am vestit înaintea Lui ca un copil, ca rădăcina în pământ secetos. Nu este chipul Lui, nici slavă. Și L-am văzut pe El și nu avea chip, nici frumusețe.

3. 1. ἀλλὰ τὸ εἶδος αὐτοῦ ἄτιμον ἐκλεῖπον παρὰ πάντας ἀνθρώπους ἄνθρωπος ἐν πληγῇ ὢν καὶ εἰδὼς φέρειν μαλακίαν ὅτι ἀπέστραπται τὸ πρόσωπον αὐτοῦ ἠτιμάσθη καὶ οὐκ ἐλογίσθη

3. 2. Ci chipul Lui [era] necinstit, lipsit [mai mult] decât toți oamenii. Om în durere fiind și știind a purta boala. Căci s-a întors fața Lui, s-a necinstit și nu s-a socotit.

4. 1. οὗτος τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν φέρει καὶ περὶ ἡμῶν ὀδυνᾶται καὶ ἡμεῖς ἐλογισάμεθα αὐτὸν εἶναι ἐν πόνῳ καὶ ἐν πληγῇ καὶ ἐν κακώσει

4. 2. El poartă păcatele noastre și pentru noi suferă. Și noi Îl socoteam pe El a fi în durere și în rană și în chinuire.

5. 1. αὐτὸς δὲ ἐτραυματίσθη διὰ τὰς ἀνομίας ἡμῶν καὶ μεμαλάκισται διὰ τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν παιδεία εἰρήνης ἡμῶν ἐπ᾽ αὐτόν τῷ μώλωπι αὐτοῦ ἡμεῖς ἰάθημεν

5. 2. Dar El S-a rănit pentru fărădelegile noastre și S-a îmbolnăvit pentru păcatele noastre. Pregătirea păcii noastre [este] în El [și cu] rana Lui noi ne-am vindecat.

6. 1. πάντες ὡς πρόβατα ἐπλανήθημεν ἄνθρωπος τῇ ὁδῷ αὐτοῦ ἐπλανήθη καὶ κύριος παρέδωκεν αὐτὸν ταῖς ἁμαρτίαις ἡμῶν

6. 2. Toți, ca oile, ne-am rătăcit. Omul, pe calea lui, a rătăcit. Și Domnul L-a dat pe El păcatelor noastre.

7. 1. καὶ αὐτὸς διὰ τὸ κεκακῶσθαι οὐκ ἀνοίγει τὸ στόμα ὡς πρόβατον ἐπὶ σφαγὴν ἤχθη καὶ ὡς ἀμνὸς ἐναντίον τοῦ κείροντος αὐτὸν ἄφωνος οὕτως οὐκ ἀνοίγει τὸ στόμα αὐτοῦ

7. 2. Și El, pentru că [este] chinuit, nu deschide gura [Lui]. Ca o oaie spre junghiere S-a adus și ca un miel, înaintea celui care îl tunde pe el, fără glas, așa nu deschide gura Lui.

8. 1. ἐν τῇ ταπεινώσει ἡ κρίσις αὐτοῦ ἤρθη τὴν γενεὰν αὐτοῦ τίς διηγήσεται ὅτι αἴρεται ἀπὸ τῆς γῆς ἡ ζωὴ αὐτοῦ ἀπὸ τῶν ἀνομιῶν τοῦ λαοῦ μου ἤχθη εἰς θάνατον

8. 2. Judecata Lui în smerenie s-a ridicat. [Iar] neamul Lui cine îl va spune? Căci s-a luat de pe pământ viața Lui. De la fărădelegile poporului Meu a fost adus întru moarte.

9. 1. καὶ δώσω τοὺς πονηροὺς ἀντὶ τῆς ταφῆς αὐτοῦ καὶ τοὺς πλουσίους ἀντὶ τοῦ θανάτου αὐτοῦ ὅτι ἀνομίαν οὐκ ἐποίησεν οὐδὲ εὑρέθη δόλος ἐν τῷ στόματι αὐτοῦ

9. 2. Și [Eu] îi voi da pe cei răi în locul mormântului Lui și pe cei bogați în locul morții Lui. Căci [El] fărădelege nu a făcut, nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui.

10. 1. καὶ κύριος βούλεται καθαρίσαι αὐτὸν τῆς πληγῆς ἐὰν δῶτε περὶ ἁμαρτίας ἡ ψυχὴ ὑμῶν ὄψεται σπέρμα μακρόβιον καὶ βούλεται κύριος ἀφελεῖν

10. 2. Și Domnul vrea a-L curăți pe El de rană. Dacă aveți să dați pentru păcat, sufletul vostru va vedea sămânță [cu] viață lungă. Și Domnul vrea a lua,

11. 1. ἀπὸ τοῦ πόνου τῆς ψυχῆς αὐτοῦ δεῖξαι αὐτῷ φῶς καὶ πλάσαι τῇ συνέσει δικαιῶσαι δίκαιον εὖ δουλεύοντα πολλοῖς καὶ τὰς ἁμαρτίας αὐτῶν αὐτὸς ἀνοίσει

11. 2. din durere, sufletul Lui, a arăta Lui lumină și a zidi înțelegerea, a îndrepta pe Cel drept, [pe Cel] bine slujitor multora și El va purta păcatele lor.

12. 1. διὰ τοῦτο αὐτὸς κληρονομήσει πολλοὺς καὶ τῶν ἰσχυρῶν μεριεῖ σκῦλα ἀνθ᾽ ὧν παρεδόθη εἰς θάνατον ἡ ψυχὴ αὐτοῦ καὶ ἐν τοῖς ἀνόμοις ἐλογίσθη καὶ αὐτὸς ἁμαρτίας πολλῶν ἀνήνεγκεν καὶ διὰ τὰς ἁμαρτίας αὐτῶν παρεδόθη

12. 2. Pentru aceasta El îi va moșteni pe mulți și prăzile celor tari le va împărți, pentru care s-a dat întru moarte sufletul Lui și în[tre] cei fărădelege s-a socotit. Și El a purtat păcatele multora și pentru păcatele lor S-a dat.

Apocalipsis 21, 1-8, cf. BYZ

1. 1. Καὶ εἶδον οὐρανὸν καινὸν καὶ γῆν καινήν· ὁ γὰρ πρῶτος οὐρανὸς καὶ ἡ πρώτη γῆ ἀπῆλθον, καὶ ἡ θάλασσα οὐκ ἔστιν ἔτι.

1. 2. Și am văzut cer nou și pământ nou; căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut[1] și mare încă nu [mai] este.

2. 1. Καὶ τὴν πόλιν τὴν ἁγίαν, Ἱερουσαλὴμ καινήν, εἶδον καταβαίνουσαν ἐκ τοῦ οὐρανοῦ ἀπὸ τοῦ θεοῦ, ἡτοιμασμένην ὡς νύμφην κεκοσμημένην τῷ ἀνδρὶ αὐτῆς.

2. 2. Și pe cetatea sfântă, pe noul Ierusalim, am văzut-o coborând din cer, de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită bărbatului ei.

3. 1. Καὶ ἤκουσα φωνῆς μεγάλης ἐκ τοῦ οὐρανοῦ, λεγούσης, Ἰδού, ἡ σκηνὴ τοῦ θεοῦ μετὰ τῶν ἀνθρώπων, καὶ σκηνώσει μετ᾽ αὐτῶν, καὶ αὐτοὶ λαὸς αὐτοῦ ἔσονται, καὶ αὐτὸς ὁ θεὸς ἔσται μετ᾽ αὐτῶν·

3. 2. Și am auzit glas mare din cer, zicând: «Iată, cortul lui Dumnezeu [este] cu oamenii și [El] va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Însuși Dumnezeu va fi cu ei!

4. 1. καὶ ἐξαλείψει πᾶν δάκρυον ἀπὸ τῶν ὀφθαλμῶν αὐτῶν, καὶ ὁ θάνατος οὐκ ἔσται ἔτι· οὔτε πένθος, οὔτε κραυγή, οὔτε πόνος οὐκ ἔσται ἔτι· ὅτι τὰ πρῶτα ἀπῆλθον.

4. 2. Și va șterge toată lacrima din ochii lor și moartea încă nu va mai fi; nici plângere, nici strigare, nici durere încă nu va mai fi; căci cele dintâi au trecut».

5. 1. Καὶ εἶπεν ὁ καθήμενος ἐπὶ τῷ θρόνῳ, Ἰδού, πάντα καινὰ ποιῶ. Καὶ λέγει μοι, Γράψον· ὅτι οὗτοι οἱ λόγοι ἀληθινοὶ καὶ πιστοί εἰσιν.

5. 2. Și Cel care ședea pe tron a zis: «Iată, pe toate le fac noi!». Și [El] îmi zise mie: «Scrie! Căci aceste cuvinte sunt adevărate și credincioase».

6. 1. Καὶ εἶπέν μοι, Γέγονα· τὸ Ἄλφα καὶ τὸ Ὦ, ἡ ἀρχὴ καὶ τὸ τέλος. Ἐγὼ τῷ διψῶντι δώσω ἐκ τῆς πηγῆς τοῦ ὕδατος τῆς ζωῆς δωρεάν.

6. 2. Și [El] îmi zise mie: «Făcutu-s-a! [Eu sunt] Alfa și Omega, începutul și sfârșitul. Eu, celui însetat îi voi da, în dar, din izvorul apei vieții.

7. 1. Ὁ νικῶν κληρονομήσει ταῦτα, καὶ ἔσομαι αὐτῷ θεός, καὶ αὐτὸς ἔσται μοι υἱός.

7. 2. Cel care biruiește va moșteni toate, și voi fi lui Dumnezeu și el Îmi va fi Mie fiu.

8. 1. Τοῖς δὲ δειλοῖς καὶ ἀπίστοις καὶ ἁμαρτωλοῖς καὶ ἐβδελυγμένοις καὶ φονεῦσιν καὶ πόρνοις καὶ φαρμάκοις καὶ εἰδωλολάτραις, καὶ πᾶσιν τοῖς ψευδέσιν, τὸ μέρος αὐτῶν ἐν τῇ λίμνῃ τῇ καιομένῃ πυρὶ καὶ θείῳ, ὅ ἐστιν ὁ θάνατος ὁ δεύτερος.

8. 2. Dar partea lor, a celor fricoși și necredincioși și păcătoși și urâți și ucigași și desfrânați și vrăjitori și idolatri și a tuturor mincinoșilor [este] în lacul care arde [cu] foc și pucioasă, care este moartea cea de a doua».


[1] Cu sensul: s-au transfigurat prin slava Preasfintei Treimi.