Iubiții mei,

necredința este dorința obstinată de a nega prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Încăpățânarea de a I te împotrivi lui Dumnezeu. Sau, după cum spunea Cioran despre sine: am trăit „plăcerea negativă și perversă a refuzului” (min. 20)[1]. A refuzului de a crede în Dumnezeu și de a-L asculta.

Numai că necredința e falimentară, pentru că ne distruge interior ființa noastră. Ne secătuiește de viață și de încredere. Motiv pentru care, tot Cioran a spus că „scepticismul bătrâneții este îngrozitor” (min. 21)[2]. Pentru că, măcar la bătrânețe, ai nevoie să știi ce se va petrece cu tine. Unde mergi. Măcar la bătrânețe ai nevoie de răspunsuri clare…și de îmbrățișarea plină de pace și de iertare a lui Dumnezeu.

Pentru că moartea este o limită clară a vieții noastre. După care viața noastră intră în ritmurile veșniciei. Iar groaza scepticului e starea interioară în fața acestei veșnicii care începe odată cu moartea.

Însă de ce refuzul de a crede în Dumnezeu e o plăcere perversă la tinerețe și când te simți în putere, când ești sănătos? Pentru că ne dă sentimentul de „putere interioară”, de „îndreptățire de sine”, „de absolut”, pe măsură ce ne întunecăm interior și ne facem tot mai răi și mai insensibili.

Și aceste lucruri dramatice se petrec cu noi pentru că necredința e alimentată de demoni cu o „putere” iluzorie, care te face să crezi că autonomia personală te ajută „să îți rezolvi” toate lucrurile. Că nu ai nevoie de Dumnezeu pentru ca să trăiești sau să reușești în viață.

Însă această plăcere perversă a necredinței, a împotrivirii în fața lui Dumnezeu, e una oarbă. Pentru că ura e o încremenire a noastră în aversiune, în reticență, în lipsă de dialog.

Și pentru ca să te vezi ai nevoie de luminarea lui Dumnezeu. Ai nevoie de minunea credinței pentru ca să înțelegi cât de orb, de mic și de prost erai când te luptai cu Dumnezeu. Pentru că ura e o prostie oarbă. Ura e o nevedere a esențialului și privarea ta de împlinire în viață.

Numai ca om al credinței îți înțelegi înșelarea în care trăiai când erai necredincios, adică sentimentul acela „împlinitor” al orgoliului, acea stare trufașă și plină de goliciune duhovnicească. Pentru că te crezi „absolut” în necredința ta, când tu ești gol pe dinăuntru.

Da, necredința e lamentabilă!

Pentru că necredința e o trăire în afara realității, o trăire în comoditatea egoismului. Trăim într-o bulă de săpun când nu credem în Dumnezeu, trăim ca într-un vis.

Și pentru că nu ne place să ne schimbăm cu adevărat, să trăim cu adevărat viața noastră, cu eroismul ascetic al dreptei credințe, tocmai de aceea ne luptăm în mod pervers cu Dumnezeu. Sau încercăm să Îl îndepărtăm pe Dumnezeu din sfera preocupărilor noastre cotidiene, sperând prin asta ca El chiar „să fi plecat” din viața noastră.

Însă orice încercare de a minimaliza prezența Lui în viața noastră și, implicit, poruncile Lui în viața noastră, nu duce decât la o simțire și mai acută a faptului că mânia Lui ne stă împotrivă. Că orice păcat al nostru împotriva Lui și, în primul rând, lupta noastră cu El, duce la o accentuare a mâniei Lui în viața noastră.

Emil Cioran[3] știa și simțea că blasfemiile lui sunt puerile și dezumanizante și, cu toate acestea, le-a continuat până la capătul vieții lui.

Iulian Apostatul[4] știa și simțea că încercarea lui de a restaura păgânismul și de a distruge Biserica e o încercare ridicolă și fără nicio finalitate și, cu toate acestea, și-a pus planul nebunesc în aplicare până la capătul vieții lui.

Friedrich Nietzsche știa și simțea că negarea lui Dumnezeu e o sinucidere duhovnicească, dar a mers până la capăt, murind nebun[5].

Și câți ca ei, în istoria acestui pământ, nu au făcut la fel?

Câți nu s-au crezut „absoluți” și „nemuritori” și au sfârșit în cea mai mare uitare?

Uitare, bineînțeles, din partea noastră, a oamenilor. Pentru că Dumnezeu îi cunoaște pe toți câți au trăit vreodată pe acest pământ și le-a rânduit tuturor partea lor în veșnicie.

Însă exemplul celor răi și necredincioși e unul care trebuie să ne trezească pe toți.

Tocmai de aceea avem astăzi parabola lucrătorilor celor răi, de la Mt. 21, 33-44: pentru a ne reaminti faptul că răutatea nu are nicio finalitate bună, că răutatea e sinucidere duhovnicească.

Pentru cine a spus Domnul parabola aceasta? Aflăm din Mt. 21, 45: „Și auzind arhiereii și fariseii parabola aceasta, au cunoscut că despre ei vorbește [Καὶ ἀκούσαντες οἱ ἀρχιερεῖς καὶ οἱ Φαρισαῖοι τὰς παραβολὰς αὐτοῦ ἔγνωσαν ὅτι περ ατν λέγει]” [BYZ]. Iar dacă au cunoscut că ei sunt cei vizați, ce au făcut? S-au pocăit? Nu! Ci „căutau a-L prinde pe El [ζητοῦντες αὐτὸν κρατῆσαι]” [Mt. 21, 46, BYZ]. A-L prinde pentru a-L omorî și nu pentru a discuta cu El. Căci o discuție trebuia să se facă cu acordul Lui. Dar ei doreau să Îl prindă și să-L omoare.

Însă parabola nu s-a spus numai pentru cei din trecut, ci ea e continuu valabilă și ne vizează pe noi toți. Atâta timp cât răutatea, invidia, răzbunarea, ipocrizia, insolența, necredința nu sunt numai patimile anticilor, ci și ale postmodernilor.

Tocmai de aceea, pentru fiecare secol și pentru fiecare om, parabolele Domnului sunt complet valabile, pentru că ni se adresează nouă, tuturor. Ele ne vorbesc tuturor și ne cheamă la pocăință. Căci Domnul, mai înainte de a începe parabola, subliniază faptul că „vameșii și desfrânatele au crezut [τελῶναι καὶ αἱ πόρναι ἐπίστευσαν]” [Mt. 21, 32], fapt pentru care „vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră întru Împărăția lui Dumnezeu [τελῶναι καὶ αἱ πόρναι προγουσιν μς εἰς τὴν βασιλείαν τοῦ θεοῦ]” [Mt. 21, 31]. Iar dacă cei din vechime au intrat întru Împărăția Lui prin dreaptă credință și pocăință, printr-o viață curată și dreaptă, atunci ei sunt un îndemn viu și pentru noi, cei care dorim, ca și ei, să moștenim Împărăția Lui.

Într-un articol omagial, la 100 de ani de la nașterea lui Cioran, autorii ne spun că el a murit bolnav de Alzheimer, „pe 20 iunie 1995, la 84 de ani, [iar] Emil Cioran era un copil fericit[6].

Însă faptul că creierul lui era deteriorat și sufletul său nu se mai putea manifesta prin intermediul lui nu l-a făcut să moară „fericit” pe Cioran. Pentru că păcatele necurățite ale lui erau în suflet și nu în creier.

Iar moartea, care înseamnă despărțire a sufletului de trup, îl lasă pe suflet să fie el însuși, cel care a vrut să fie…De aceea, Cioran a plecat la Dumnezeu tot ca necredincios și nu ca „un copil fericit”. „Copil fericit” era, în aparență, din cauza demenței și nu a sfințeniei.

Însă adevărata fericire și copilărie duhovnicească în clipa morții o trăiesc cei care adorm în sfințenie. Sfinții sunt niște copii frumoși și fericiți în clipa morții, pentru că știu că în ei este slava lui Dumnezeu. Ei văd pe Domnul și pe Maica Lui și pe Sfinți și pe Îngeri la adormirea lor și de aceea moartea lor e plină de bucurie și de sfințenie.

Dar cei care, din cauza diverselor leziuni la nivelul creierului, nu mai sunt conștienți de ei înșiși, au un suflet plin de păcate, dacă nu sunt spovediți și împărtășiți. Iar starea sufletului, la ieșirea lui din trup, aceasta va fi: de suflet pătimaș, întunecat, chiar dacă ei, datorită bolii lor, par „nevinovați”.

Cum arată textul parabolei de azi? În traducerea mea, textul e următorul:

„33. Ascultați altă parabolă: «Era un om oarecare, stăpân al casei [lui], care a sădit vie și a pus gard dimprejurul ei și a săpat teasc în ea și a zidit turn și a arendat-o vierilor lui și a plecat în călătorie.

34. Iar când s-a apropiat timpul roadelor [ὁ καιρὸς τῶν καρπῶν], [el] a trimis pe robii lui către vieri [τοὺς γεωργούς], [pentru] a lua roadele lui.

35. Și vierii luându-i pe robii lui, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, pe altul l-au ucis cu pietre.

36. Din nou a trimis alți robi, mai mulți [decât] cei dintâi; și le-a făcut lor asemenea.

37.  Și, în cele din urmă, a trimis către ei pe fiul lui, zicând: <Se vor rușina de fiul meu [ντραπσονται τὸν υἱόν μου]>.

38. Dar vierii văzând pe fiul, au zis în[tre] ei: <Acesta este moștenitorul [ὁ κληρονόμος]! Veniți, să-l omorîm pe el și să ținem [noi] moștenirea lui!>

39. Și luându-l pe el, l-au scos afară [din] vie și l-au omorât.

40. Așadar, când are să vină domnul viei [ὁ κύριος τοῦ ἀμπελῶνος], ce va face acelor vieri?».

41. [Și] Îi ziseră Lui: <[Pe] cei răi [cu] rău îi va pierde pe ei și via o va arenda altor vieri, care îi va da lui roadele în timpurile lor [ἐν τοῖς καιροῖς αὐτῶν]>.

42. [Și] a zis lor Iisus: <Niciodată n-ați citit în Scripturi: «Piatra pe care au respins-o ziditorii, aceasta s-a făcut întru capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta și minunată este în ochii noștri»?

43. De aceea vă spun vouă că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și va fi dată neamului [care] face roadele ei [Διὰ τοῦτο λέγω ὑμῖν ὅτι ἀρθήσεται ἀφ᾽ ὑμῶν ἡ βασιλεία τοῦ θεοῦ, καὶ δοθήσεται ἔθνει ποιοῦντι τοὺς καρποὺς αὐτῆς].

44. Și se va zdrobi cel care va cădea pe piatra aceasta; și peste care are să cadă, îl va strivi pe el>” [cf. BYZ].

Însă cum și-au dat seama arhiereii și fariseii că despre ei e vorba? Cum de s-au gândit la faptul că ei sunt vierii cei răi, care aveau moștenirea în arendă?

Pentru că Domnul a apelat la imaginea viei la care apelase și Sfântul Isaias în cap. 5, 1-2: „vie s-a făcut celui iubit în corn, în loc gras. Și i-am pus împrejur zid și gard cu pari și am sădit viță aleasă și am zidit turn în mijlocul ei și am săpat teasc în ea și am așteptat să facă strugure [σταφυλήν], dar a făcut spini [ἀκάνθας]”.

Dar cum să scoată vița aleasă, spini? În mod parabolic însă, vița cea bună, Israilul, vița sădită de Dumnezeu, în loc să rodească strugurele sfințeniei, a rodit spinii patimilor. Și nu pentru că Israilul nu putea să îl rodească, ci pentru că nu a vrut să îl rodească.

Nu tot Israilul a rodit viață de sfințenie, ci numai o mică parte din el. Dar din acea mică parte de oameni credincioși lui Dumnezeu, cea mai frumoasă persoană a lumii, din toate timpurile, a fost Maica lui Dumnezeu. Din care Însuși Domnul a dorit să Se întrupeze.

De aceea s-au prins arhiereii și fariseii că despre ei e vorba: pentru că și Sfântul Isaias vorbise despre vie în mod parabolic. Dar și Sfântul Iezechiil a vorbit parabolic despre vie în Iez. 19, 10-14. Și el a spus că via roditoare „a fost ruptă în mânie [și] aruncată la pământ”. În mânia lui Dumnezeu. Mânie pe care o simțim cu toții când păcătuim în continuu fără să ne pocăim pentru păcatele noastre.

Și în parabola Domnului, din Evanghelia de azi, Dumnezeul nostru treimic este omul și stăpânul casei, Care a sădit o vie, adică un popor al Lui, pe Israil. L-a sădit și a pus gardul purtării Sale de grijă împrejurul Lui. L-a apărat de toți dușmanii lui.

Și El a săpat teasc în mijlocul poporului Său, adică o viață potrivită Lui, conformă cu revelarea Lui față de Israil. Căci în teasc se zdrobesc strugurii pentru a da un must și apoi un vin de calitate. Dar vinul vieții duhovnicești e vinul pe care îl obții numai după ce zdrobești cuvintele Scripturii pentru ca să dai de harul și adevărul ei. Pentru că puterea Scripturii nu stă în literalitatea ei, ci în harul ei. În harul Preasfintei Treimi.

Și harul Treimii ne face adevărați văzători ai voii lui Dumnezeu și adevărați credincioși ai Lui. Căci Israil de aceea nu L-a văzut și nu L-a acceptat pe El: pentru că nu s-a pregătit duhovnicește pentru Mașiah.

Însă Domnul le spune în față arhiereilor și fariseilor că ei știu cine este El. Că El este Fiul Tatălui. Și le profețește faptul că, în ura lor nebună, ei Îl vor scoate în afara cetății, a viei, și acolo Îl vor omorî.

Via avea în ea turnul Scripturii și al slujirii la Templu. Avea și vieri, adică conducători religioși, care trebuiau să fie oameni duhovnicești. Numai că ei nu erau „duhovnicești” și de aceea tot Îl ispiteau pe Domnul și căutau să-L omoare.

Dar și noi, cei care suntem puși în fruntea Bisericii, dar nu suntem sfinți, arătăm la fel: suntem contraexemple. Pentru că ierarhia Bisericii, de la Patriarh și până la ultimul Diacon hirotonit, trebuie să fie lumină, să fie curăție, să fie foc aprins, să fie sfințenie. Căci atunci când vezi și auzi și citești ceva de la un membru al ierarhiei Bisericii trebuie să te luminezi, să te înalți și nu să te întuneci.

Iar dacă credem că El „a plecat în călătorie” și nu se mai întoarce să ne ceară socoteală și ne facem de cap, vom fi aspru judecați de către Domnul Viei, adică al Bisericii.

Pentru că timpul roadelor [ὁ καιρὸς τῶν καρπῶν] e acum, în clipa de față. Și faptele noastre bune, făcute cu El, sunt faptele Lui. Adică sunt pline de slava Lui. Iar Domnul ne cere să fim roditori, să fim foarte roditori și nu pasivi, nu letargici.

El ne cere să luminăm oamenii prin viața noastră și prin faptele noastre și prin cuvintele noastre. El ne cere ca viața noastră să fie o carte deschisă pentru toți, ca toți să citească voia lui Dumnezeu cu oamenii.

De ce și-au dat seama arhiereii și fariseii că despre ei și despre cei ca ei, din vechime, este vorba? Pentru că Ierusalimul e cel care i-a omorât pe Profeți și i-a ucis cu pietre pe cei trimiși de către El [Mt. 23, 37].

Vierii i-au omorât pe robii Lui. Pe câți a trimis, pe atâția i-a omorât. Pentru că nu mai suportau glasul lui Dumnezeu…

Dar nici noi nu suportăm glasul lui Dumnezeu, pentru că ne răzvrătim continuu contra Lui. Nu ne plac mustrările Lui părintești, dar ne plac minunile și bucuriile Lui. Nu ne plac posturile, nu ne place asceza, nu căutăm să ne sfințim viața, dar vrem minuni, multe minuni pe care nu le merităm.

Și când El L-a trimis pe Fiul Lui, pe Moștenitorul Lui, evreii nu s-au rușinat de Fiul Lui, ci L-au omorât. Dar nici noi, creștinii ortodocși, nu ne rușinăm zilnic de El, ci ne apropiem de Potirul Lui cu multă dezinvoltură, cu aparență de sfințenie, dar nefiind sfinți în adâncul nostru. Și suntem și mai nerușinați decât evreii care L-au omorât, pentru că noi Îl omorâm zilnic în inima noastră. Pentru că noi păcătuim din știință și din obicei păcătos.

Noi știm ce facem! Și cu toate că știm, nu ne cutremurăm. Pentru că nu credem că vine clipa Judecății Lui. Ni se pare „o poveste” și nu o realitate cutremurătoare.

Însă Domnul Viei vine! Vine și îi judecă și pe conducătorii și pe credincioșii Bisericii. Ne judecă pe toți și întreaga lume. Și atunci nu ne vom mai lăuda cu locul nostru în Biserică, pentru că atunci va conta doar cine suntem noi cu adevărat.

El e Piatra pe care au respins-o ziditorii! Și ziditorii suntem fiecare dintre noi, care Îl respingem pe El din construcția noastră interioară și nu Îl punem pe El ca piatră fundamentală a zidirii noastre duhovnicești.

Însă dacă Îl punem pe El ca fundament al vieții noastre, pe El, Care e de la Tatăl și dimpreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, atunci vedem pe viu cât de minunat e El în ochii noștri duhovnicești. Pentru că vedem slava Lui cea veșnică, care e slava îndumnezeirii noastre.

O, Doamne, cât de dureros e cuvântul acesta al Tău: Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi!…E cea mai dramatică veste pentru orice om cu mintea pe umeri. Căci a fi în afara Împărăției înseamnă a fi în Iad. Înseamnă a fi un Iad viu.

Însă Împărăția trebuie să rodească! Împărăția Lui din noi, slava Lui, trebuie să rodească continuu fapte de sfințenie. Fără rodirea continuă a vieții duhovnicești ne zdrobim de Piatră sau suntem striviți de Ea. Căci fără Piatra aceasta, care izvorăște viață veșnică, niciunul dintre noi nu poate să fie viu pentru veci.

În concluzie, iubiții mei, nu ne putem bucura în mod profund decât cu Dumnezeu și în slava Lui. Nu putem fi fericiți fără El și nu putem să ne bucurăm de o veșnicie în care El nu e prezent.

De aceea, mereu, noi binecuvântăm Împărăția Lui cea veșnică, Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic, pentru că ea este adevărata noastră casă și cununa alergării vieții noastre.

După o viață în credință noi nu primim altceva și nici nu vrem să primim altceva decât Împărăția Lui, adică comuniunea cu El și cu toți Sfinții Lui.

Fapt pentru care nu ne putem dori Împărăția Lui în indiferență față de Sfinții Lui, ci, dacă o dorim pe ea, trebuie să dorim să îi cunoaștem și să fim și cu Sfinții Lui. Și ca să îi cunoaștem pe Sfinți, trebuie să le citim scrierile și viețile, să le cunoaștem Sfintele Moaște și Bisericile închinate lor, slujbele și acatistele lor, Sfintele lor Icoane și minunile pe care ei le fac. Pentru că prin toate acestea ne împrietenim cu Sfinții și ei intră în viața noastră și locuiesc cu noi. Pentru că ei locuiesc duhovnicește în noi, în adâncul sufletului nostru, și unde mergem noi, merg și ei cu noi.

Acasă le citim cărțile…dar mergem cu ei pretutindeni, pentru că sufletul nostru e mereu în rugăciune și în comuniune cu ei, cu Sfinții lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, fiind la sfârșitul anului bisericesc de față, să ne rugăm ca noul an bisericesc, 2015-2016, să fie un an în care să sporim și mai mult în credință, în nădejde și în dragoste, în pace, în înțelegere și în înțelepciune, în curăție, în seninătate și în sfințenie.

Pentru că acestea sunt virtuțile creștinești care trebuie să ne caracterizeze. Să ne caracterizeze mila, iertarea, bunătatea, facerea de bine, cuvioșia, bunul simț, eleganța duhovnicească.

Căci Domnul ne judecă după cine suntem și nu după cine părem a fi.

La mulți ani, multă sănătate și întărire în toate și toată binecuvântarea din partea mea! Amin.


[1] Interviul de aici:

https://www.youtube.com/watch?v=ak8NVlX77Ao.

[2] Ibidem.

[3] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Emil_Cioran.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Julian_%28emperor%29.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche.

[6] Idem: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/in-preajma-mortii-cioran-uitase-cine-e-329128.html.

Did you like this? Share it: