Zi: 28 august 2015

Ființa și credința (vol. 2). Persoana [16]

One comment

[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

*

Păcatul e păcat, subliniază autorul, doar dacă vorbim despre vină și responsabilitate, p. 634. Creștinismul a negat fatalismul păgân, p. 634. Iar păcatul este o „alegere greșită”, p. 636 și „o ruptură ființială”, p. 637.

„Frica este un semn sigur al păcatului”, p. 639.

Pentru autorul nostru, prima consecință a păcatului în ființa noastră e „dezbinarea, sfâșierea sau ruperea unității ființei”, p. 639. Iar „cea mai gravă” consecință „este înnebunirea și îmbolnăvirea ființială a omului. Auto-afirmarea devine idolatrie, cultul omului sau nebunie. Orice idolatrie este nebunie. Auto-afirmarea omului este nebunie pentru că se întoarce împotriva lui”, p. 640.

„Autentificarea prin cunoaștere” „propusă de Heidegger, H.[annah] Arendt sau C.[onstantin] Noica este o eroare, o neînțelegere, o lașitate sau o ipocrizie. Noi observăm – față de Heidegger – că gândul sau reușita supremă a omului nu sunt împăcarea cu neantul ci neîmpăcarea, prin gândul Absolutului Personal”, p. 642, al lui Dumnezeu.

„A te întoarce spre Dumnezeu înseamnă a te căi”, p. 644. Și „omul înțelege răul dacă-și înțelege vina, păcatul sau răul precis…față de semen, față de persoane anume”, p. 644-645. Iar pocăința autentică înseamnă, deopotrivă, căință și lepădare de sine, p. 645.

Pocăința are aversiune și luptă cu păcatul dar ea este și o sete continuă de autenticitate, p. 645. Iar pocăința are nevoie de iubire pentru ca să nu fie egoistă, p. 645, pe când „iubirea fără pocăință e sentimentalism neconstructiv”, p. 645. Căci „iubirea și pocăința sunt inseparabile [în procesul interior al curățirii de patimi] și numai împreună constituie procesul permanent de autentificare a persoanei”, p. 645.

Din p. 647 începe secțiunea III, 6. Persoană, limită, timp, moarte și nemurire. În care autorul spune că „pentru teologie, persoana umană este limită și finitudine”, p. 649.

„Pentru teologie…omul nu iasă iese din neființă în chip mecanic și impersonal ci prin acțiunea personală, prin suflarea Iubirii absolute ca dor de ființă și dor de viață”, p. 652.

Însă în aceeași pagină, autorul spune că „pentru teologie originea omului este dublă: nimicul și Absolutul”. Însă originea omului nu e nimicul ci el apare ca o persoană prin crearea lui de către Dumnezeu. Omul nu nimicului îi este mulțumitor pentru existența sa ci numai lui Dumnezeu. Omul nu e făcut de Dumnezeu din nimic, ca și când nimicul ar fi o materie, ci expresia „din nimic” spune faptul că el nu exista mai înainte ca să fie creat de Dumnezeu. De aceea, afirmația Părintelui Remete că „orice creatură este marcată definitiv de nimicul originar din care provine” este o afirmație foarte periculoasă, eretică, pentru că pune conceptul fantasmagoric de „nimic originar” pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Iar un om „cu două origini” nu are nimic de-a face cu omul îndumnezeit al Bisericii. Pentru că în Biserică se mântuiește doar omul creat de Dumnezeu în mod deplin.

Ca o derulare a aceleiași idei, în p. 653, autorul spune că „întoarcerea în neființa originară n-o mai permite Cuvântul creator absolut, dar apropierea de ea, prin de-ființare sau golire de ființă, e posibilă”. Însă când a fost omul vreodată neființă? A existat un timp când omul nu fusese creat de Dumnezeu, dar n-a existat niciodată o „neființă originară” a omului. Iar „golirea de ființă” este imposibilă, pentru că niciodată nu putem scăpa de conținutul interior al persoanei noastre.

Tot în p. 653, autorul își reformulează ideea greșită, spunând că „pentru teologie, persoana umană…este neființa devenită ființă”. Însă neființa nu poate deveni nimic, pentru că neființa e o inexistență. E un concept care neagă existența la nivel mental dar nu și faptic.  Însă persoana umană e creația lui Dumnezeu și nu are nimic de-a face cu neființa și nici nu poate fi desființată.

În p. 653, Părintele George Remete ne spune că „viața extra-mundană”, adică viața veșnică, „nu ia nimic din unicitatea celei mundane”. Cum nu ia, când viața veșnică, atât în Rai cât și în Iad, e plină de unicitatea persoanelor umane? Însă dacă viața de aici e „unică și irepetabilă”, veșnicia cu atât mai mult este „unică și irepetabilă”, atâta timp cât veșnicia lui Dumnezeu e anterioară lumii create.

Definiția iubirii din p. 654 e contaminată de ideea non-teologică cum că omul „datorează” ceva neființei. Pentru că autorul spune că iubirea înseamnă „asumarea neființei, de dragul iubirii. De dragul creaturii, Dumnezeu a asumat neființa”. Însă cum să îți asumi neființa în iubire, când iubirea e tocmai nesăturarea de unicitatea persoanei create de Dumnezeu?  Iar Dumnezeu nu Și-a asumat niciodată neființa ci El Și-a asumat doar relația veșnică cu persoanele create de El.

În p. 656, autorul mă uimește, în mod negativ, ca și mai sus, cu  o altă afirmație: „conștiința omului este identică cu moartea”. Asta ar însemna că conștiința de sine e totuna cu moartea. Însă conștiința de sine înseamnă faptul că eu îmi conștientizez existența și viața, în așa fel încât nu sunt în stare să cred că voi muri vreodată. Pentru că moartea o înțelegem, până când nu o trăim, ca pe o realitate a vieții altora, văzută la alții, și niciodată nu ne gândim la noi ca la niște morți. Chiar propria noastră moarte nu va fi „o moarte ca desființare” ci o trecere la o altfel de viață. De aceea, în comparație cu autorul nostru, eu spun că „conștiința omului este identică cu viața și aici și în veșnicie, pentru că nu vom avea niciodată experiența desființării noastre, atâta timp cât sufletul nostru e nemuritor și, după învierea de obște, toți oamenii, transfigurați de slava Preasfintei Treimi, vor fi nemuritori”.

Și în p. 658 apare aceeași idee eretică: „Frica de moarte ca frică de neființă e reală, dar numai pentru că omul înclină – prin păcat și vină – mai mult spre originea sa în neființă decât spre originea sa în Dumnezeu. Dumnezeul din el cheamă și se raportează întru Dumnezeu, iar neființa din el cheamă neființa originară”.

Și astfel, Părintele Remete, într-un mod inexplicabil pentru mine, se întoarce la un tip de fatalism păgân făcând din neființă o realitate „coeternă” cu Dumnezeu, după cum păgânii considerau materia a fi „eternă”. Căci, pentru el, „Ființa din noi cheamă Ființa, iar neființa cheamă Neființa”, p. 658. „Neființa” cu majusculă. De aceea spun că autorul consideră „neființa” o realitate „coeternă” cu Dumnezeu.

În p. 659-660, autorul pune semnul de egalitate între angoasă și deznădăjduirea duhovnicească de sine, deși angoasa nu are nimic de-a face cu o astfel de stare duhovnicească, prima fiind firească ori demonică și nu harică. Și pune semnul de egalitate între ele, pentru că el definește „angoasa teologică” drept „disperare însoțită de nădejde”, p. 659. În p. 660, autorul spune că „angoasa teologică este un paradox extraordinar”. Însă e un paradox extraordinar numai deznădăjduirea duhovnicească de sine, în care ne simțim, în adâncul nostru, vrednici de Iad deși așteptăm mila și iertarea lui Dumnezeu. Dar nu e un paradox când „angoasa teologică” e frica paralizantă de moarte, deși, câteodată, mai avem și gânduri bune privitoare la propria noastră veșnicie.

În p. 661, nu știu pe ce considerente, Părintele Remete a asociat grija cu extazul.  Și spune despre extaz că „omul ca persoană „iese mereu din sine””, p. 661. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci oamenii sunt „văzători de Dumnezeu” în mod „cotidian” și nu ca urmare a unei asceze aspre și a unei vieți continue de rugăciune.

Are dreptate însă când afirmă, că în filosofie moartea este explicată ca fiind „naturală” pentru om, p. 662. Însă teologia mărturisește faptul că „moartea este ne-naturală și contrară ființei”, p. 666. „Moartea este ne-naturală pentru că toată ființa [noastră] se opune morții”, p. 670.

În p. 670, autorul spune că „moartea este în primul rând încercarea și înfruntarea neființei”. Însă, dacă omul se opune morții tot timpul în ființa lui, pentru că o resimte ca ne-nenaturală, atunci moartea personală nu e o „încercare și o înfruntare a neființei” ci o conștientizare a faptului că moartea personală înseamnă viață, rămânere în viață. Pentru că sufletul, odată ieșit din trup, e conștient că e viu dar își conștientizează și trupul pe care l-a avut și acum nu-l mai are. Și înțelege că el vede din veșnicie istoria, prin intermediul sufletului său viu și nemuritor.

Tot în 670, Părintele Remete consideră că în rugăciunea Înmormântării, „înghițirea de pieire” se referă la „neființă”. Însă pieirea de acolo se referă la chinuirea în Iad și nu la neființă. Pentru că niciodată Dumnezeiasca Scriptură nu vorbește despre neființă cu adresă la persoanele umane. Cu sensul de desființare personală a oamenilor odată cu moartea. Ci atunci când vorbește despre nimicirea vrăjmașilor demoni sau a oamenilor, se referă, pe de o parte, la chinuirea veșnică a demonilor și, pe de altă parte, la moartea fizică a oamenilor, ca despărțire a sufletului de trup și nu la desființarea lor ontologică.

Și tot în p. 670, autorul nostru îl mai citează încă odată pe „San Juan de la Cruz”, deși el nu face parte din calendarul ortodox, ca să îl numim drept „sfânt”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 19 la Faptele Apostolilor [49]

9 comments

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur †

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a.

***

Hai să zicem că ceilalți Apostoli au susținut [Învierea, fiind Ucenicii Lui]: însă ce îi răspundeți acestuia?

De ce atunci nu [l-a convertit Hristos] imediat după Învierea Sa? Pentru ca ostilitatea/ vrăjmășia sa să fie arătată, cu mai multă claritate, ca un război deschis.

Cel care este într-atât de furios încât [e gata] să verse sânge și care aruncă oameni în închisoare, dintr-o dată crede!

Nu numai că nu fusese niciodată în tovărășia lui Hristos, [ci, mai mult,] se lupta împotriva credincioșilor cu cea mai mare vrăjmășie. Nu a lăsat nimănui posibilitatea de a-l putea întrece în mânie. Nimeni dintre ei [evrei] nu era atât de aprig [ca Saul].

Dar când a fost orbit [de Dumnezeu], atunci a văzut mărturiile măreției Sale și ale bunătății Sale iubitoare. Atunci a răspuns: Doamne, ce vrei să fac?

Pentru ca nimeni să nu spună că a făcut pe ipocritul, el, cel care era dornic de sânge și care s-a dus la arhierei și care s-a aruncat pe sine în mijlocul unor asemenea primejdii, ca să prigonească și să aducă spre pedepsire chiar și pe cei care erau în ținuturi străine, [așadar] în aceste împrejurări cunoaște el măreția Lui.

Și de ce nu a fost strălucit cu acea lumină în interiorul orașului [Damasc], ci înainte de [a ajunge la] el?

Cei mai mulți nu ar fi crezut, de vreme ce, chiar acolo, la Ierusalim, unde oamenii au auzit glasul care a venit de sus, ei au zis că: A tunat (In. 12, 29). Dar acesta avea destulă autoritate ca să povestească ce s-a întâmplat cu sine.

Și a fost adus legat [în Damasc, de către cei care îl trăgeau după ei], deși nu era în legături/ lanțuri. Iar ei l-au tras pe el, care se aștepta să-i târască pe alții.

Și trei zile nu a mâncat, nici nu a băut (9, 9): s-a pedepsit pe sine pentru [cele din] trecut, s-a mărturisit, s-a rugat, a implorat pe Dumnezeu.

Dar dacă cineva ar spune: Aceasta era urmarea constrângerii [voinței sale], (răspundem:) același lucru i s-a întâmplat și lui Elimas (13, 10-11). Deci cum se face că acela nu s-a schimbat?

Ce dovadă poate fi mai constrângătoare decât cutremurul de la Răstignire [sau] mărturia soldaților [sau] celelalte minuni [sau] vederea Lui înviat? Dar aceste lucruri nu le forțează (credința) pe care ei își închipuie că o învață.

De ce evreii nu au crezut când li s-au spus aceste lucruri? Faptul că el [Pavel] a grăit adevărul era evident, fiindcă el nu s-ar fi schimbat dacă aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat. Astfel încât erau obligați să creadă [prin puterea mărturiei]. El nu era mai prejos decât cei care propovăduiau Învierea și era mai credibil [, ca unul care nu fusese Ucenic al lui Hristos,] fiind convertit dintr-o dată.

Nu avusese nicio legătură cu niciunul dintre credincioși. Convertirea lui s-a petrecut la Damasc sau, mai bine zis, înainte de a ajunge la Damasc s-a întâmplat aceasta.

Îl întreb pe evreu: spune, cum a fost convertit Pavel? Văzuse atâtea semne/ minuni și [totuși] nu se convertise. Învățătorul său (Gamaliil) se convertise, iar el rămăsese neconvertit.

Cine l-a convins pe el – și nu numai că l-a convins, ci i-a insuflat pe dată o râvnă atât de fierbinte [pentru Hristos și învățătura Lui]?

De unde era aceasta, încât ar fi dorit el însuși să meargă până la Iad de dragul lui Hristos?

Adevărul faptelor este evident.

Dar, cum spuneam, pentru moment să considerăm acestea: să ne fie rușine nouă, (când ne gândim la) famen, atât în ceea ce privește botezul [aceluia], cât și citirile lui.

Oare băgați de seamă cum se afla într-o poziție de mare autoritate, cum se afla în posesia unei mari averi și, chiar în vremea călătoriei sale, nu își îngăduia nicio odihnă?

Cum trebuie să fi fost el [când era] acasă, în orele sale de răgaz, acest om care nu se odihnea nici măcar atunci când se afla [pe drum,] în călătorii[1]? Cum trebuie să fi fost noaptea [, în vremea cugetărilor și a privegherii]? Voi, cei care sunteți în poziții de autoritate, ascultați: urmați libertății lui din înțelepciune, evlaviei lui!

Deși aflat în drum spre a se întoarce acasă, el nu zice: Mă întorc înapoi în țara mea, lasă-mă să primesc Botezul!, aceste cuvinte reci pe care mulți le folosesc.

N-a avut nevoie de semne, n-a avut nevoie de minuni, ci numai din Profet [citind], a crezut!

Dar de ce s-a orânduit astfel, încât să-l întâlnească [pe Filip] nu înainte de a merge la Ierusalim, ci după ce fusese acolo? Nu i s-a dat lui ca să-i vadă pe Apostoli sub prigoană.

Pentru că era încă slab/ neștiutor [în credință], Profetul nu era ușor [de înțeles]; (și totuși Profetul) l-a catehizat. Căci chiar și acum, dacă vreunul dintre voi s-ar apuca el însuși de studiul/ cercetarea Profeților, n-ar mai avea nevoie de nicio minune[2].

Și, dacă vreți, haideți să luăm în mână profeția însăși: Ca o oaie spre junghiere S-a adus și ca un miel, fără de glas înaintea celui care îl tunde pe el, așa nu Și-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat. Și neamul Lui cine-l va spune? Căci s-a luat de pe pământ viața Lui (8, 32-33).

Probabil că auzise că El a fost răstignit, [iar acum citește] că s-a luat de pe pământ viața Lui și celelalte, că: Nu a avut păcat, nici minciună în gura Lui și, de asemenea, că a dorit să-i mântuiască pe toți și [despre] Cine este El, al Cărui neam este de nespus.

E probabil ca el să fi văzut (la fața locului) [, în Ierusalim,] pietrele de râu [despicate] și (să fi auzit) cum s-a rupt vălul/ catapeteasma și cum s-a făcut întuneric și așa mai departe. Pe toate acestea Filip i le-a spus, numai urmărind textul din Profet.

Este un lucru minunat, această citire a Scripturilor! S-a împlinit ceea ce s-a spus de către Moisis: Stând, șezând, ridicându-te și mergând, adu-ți aminte de Domnul Dumnezeul tău (Deut. 6, 7)[3].

Căci drumurile, mai ales când suntem singuri, ne dau posibilitatea de a reflecta, nefiind nimeni să ne distragă[4]. Atât acest om [, famenul,] este pe drum, cât și Pavel, tot pe drum. Totuși, cel din urmă nu este atras decât de Hristos Însuși. Aceasta ar fi fost o lucrare prea grea pentru Apostoli și cu atât mai grea cu cât Apostolii erau la Ierusalim și niciunul cu mare autoritate la Damasc. Și cu toate acestea el se întoarce de acolo convertit.

Însă cei din Damasc știau că el nu a venit de la Ierusalim convertit, pentru că a adus scrisori care i-ar fi putut pune pe credincioși în legături/ lanțuri.

Ca un Doctor desăvârșit, când febra se ridicase cel mai mult, Hristos i-a trimis ajutorul. Pentru că era nevoie ca el să fie domolit chiar în mijlocul turbării sale. Căci apoi, mai mult decât toate, el ar fi vrut să fie adus și să se osândească singur ca unul vinovat de îndrăzneală îngrozitoare [împotriva lui Dumnezeu].

Căci aceste lucruri le deplânge Pavel însuși, zicând: Totuși, pentru aceasta am primit milă, pentru ca mai întâi Iisus Hristos să arate în mine îndelungă răbdare (I Tim. 1, 13-16).

Și, cu adevărat, cineva are dreptate să-l admire pe acest famen. El nu l-a văzut pe Hristos, [nici] n-a văzut nicio minune. A văzut încă Ierusalimul întreg [5]. L-a crezut pe Filip. Cum a ajuns să se poarte astfel? Sufletul său era râvnitor.

Și totuși, tâlharul de pe cruce [care a crezut] văzuse [mai înainte] minuni [ale lui Hristos], magii văzuseră o stea, dar acest om [nu văzuse] nimic de acest fel. Așa de mare/ minunat lucru este citirea atentă a Scripturilor[6]!

Și atunci [ce putem să spunem] despre Pavel? N-a studiat el Legea [, cu atât mai mult]? Însă el, după cum mi se pare mie, a fost păstrat în mod deosebit [de Dumnezeu] pentru scopul pe care l-am amintit deja, prin anticipare, pentru că Hristos ar fi dorit cu dragă inimă să-i tragă la Sine pe evrei prin îndemnuri din orice parte. Căci dacă ei ar fi cugetat drept, nimic nu le-ar fi făcut mai mult bine decât aceasta [, învățătura în Hristos].

Căci aceasta, mai mult decât minunile și toate celelalte, era menită să îi atragă pe ei. După cum, pe de altă parte, nimic altceva nu poate să se arate mai mult [a fi] o piatră de poticnire, pentru oameni cu minți întunecate/ proaste/ tâmpite[7].

Vedeți deci cum, după Apostol, și Dumnezeu [Însuși] face minuni [pentru a-i aduce pe oameni la credință][8]?

[1] Pe vremea aceea, călătoriile presupuneau multă oboseală și un mare disconfort.

[2] Adică, dacă i-am citi și i-am studia în profunzime chiar și numai pe Profeții Vechiului Testament și tot ne-am umple de credință într-atât încât să nu mai avem nevoie să vedem minuni ca să facem faptele credinței.

Însă noi, în schimb, avem nevoie de multe boli în trupul nostru, de nenorociri care să cadă pe capul nostru, de palme toată ziua de la Dumnezeu – și apoi de iertare și de vindecări –, de a vedea Icoanele plângând pentru noi și multe alte lucruri de felul acesta pentru a ni se mișca inima împietrită spre Dumnezeu.

Din păcate, cel mai mare rău al nostru este că nu citim nici Scriptura și nici pe Sfinții Părinți, nici măcar pe aceia (puțini!) care au fost traduși în limba noastră. Dacă i-am cunoaște cu adevărat, s-ar vedea, pentru că nu ne-am mai clătina în toate părțile la prima rafală de vânt a născocirilor de tot felul sau a falselor probleme care bântuie lumea ortodoxă.

Desigur, dacă am studia mult, așa cum ne învață aici Sfântul Ioan, atunci nu am mai fi manipulați de cei care „ne vor binele” și ne sfătuiesc să nu citim „prea mult”, ca să nu ne smintim.

[3] Ori e un citat din memorie, ori o înțelegere duhovnicească a unui verset care în LXX sună astfel: „Și le vei pune pe ele [învățăturile lui Dumnezeu] înaintea fiilor tăi și vei grăi în ei șezând în casă și mergând pe drum și culcându-te și sculându-te”.

[4] E mai greu în ziua de astăzi să facem călătorii în care să nu fie nimeni în jur, care să ne distragă. Însă chiar și așa putem să reflectăm la învățăturile lui Dumnezeu și să tragem învățăminte din cele pe care le vedem în jurul nostru.

[5] Înainte de a fi dărâmat de romani.

[6] „So great a thing is the careful reading of the Scriptures!”.

[7] S-ar fi cuvenit ca ei să fi înțeles Scripturile, cu care se lăudau întruna, cel puțin la fel de adânc după cum le-a pătruns famenul etiopian, fără să aibă dascăl care să-l lumineze. Ar fi trebuit să Îl recunoască pe Hristos numai după Scripturi, chiar și fără minuni.

[8] Adică Dumnezeu nu „S-a retras în transcendență”, lăsându-i pe Sfinții Apostoli să se descurce cu propovăduirea, ci Hristos lucrează împreună cu ei.