Diaconul Coresi

Carte cu învățătură
(1581)

Diortosire și note de
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Ediția pe care o diortosesc:
Diaconul Coresi, Carte cu învățătură (1581), publicată de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, Textul, Ed. Atelierele Grafice Socec & Co., Societate anonimă, București, 1914, 566 p.

*

Duminica a șaptesprezecea

La Liturghie. Evanghelia desfrânatului

(Luca 15, 11) Zise Domnul pilda aceasta: „Un om avea doi feciori. (12) Și zise cel mai tânăr părintelui [său] : «Părinte, dă-mi partea ce mi se cade din avuție». Și împărți lor avuția. (13) Și nu după multe zile, adună totul feciorul cel mic și se duse într-o parte [a lumii], departe, și acolo risipi avuția lui. Trăia cu desfrânatele[1]. (14) Risipi el [ceea ce era] al lui, tot.

Fu foamete tare într-acea parte [de lume], și acesta începu a flămânzi. (15) Și merse [și] se lipi de unul ce locuia într-acea parte și [acela] îl trimise pe el la satul lui să pască porcii. (16) Și jinduia să-și sature pântecele lui[2] cu rădăcinile pe care le mâncau porcii. Și nimic nu-i dădură lui.

(17) El își veni în minte [și] zise: «Câți năimiți/ simbriași la tatăl meu mănâncă pâine, [iar] eu pier de foame. (18) Scula-mă-voi și mă voi duce către părintele meu și îi voi zice lui: (19) Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu [mai] sunt destoinic/ vrednic să mă [mai] numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din năimiții tăi».(20) Și se sculă [și] se duse către părintele lui.

Încă era el departe [când] îl văzu pe el părintele lui și îi fu milă de dânsul. Și alergă[3], căzu pe cerbicea/ gâtul lui și îl sărută pe el. (21) Zise fiul: «Părinte, am greșit la cer și înaintea ta și de acum nu [mai] sunt vrednic a mă numi fiul tău». (22) Zise părintele către robii săi: «Aduceți veșmântul cel dintâi și îl îmbrăcați pe el și dați-i inel în mâna lui și încălțămintea de sărbătoare[4] în picioare. (23) Și aduceți vițelul cel îngrășat de-l junghiați și să mâncăm, să ne veselim. (24) Căci fiul meu acesta mort era și a înviat și pierdut era și s-a aflat!» Și începură a se veseli.

(25) Fiul lui cel mai mare era în sat. Și venind, se apropie de casă și auzi cântări și glasuri. (26) Și chemă pe unul dintre feciori/ slujitori [și] îl întrebă: «Ce sunt acestea?». (27) El zise lui că: «Fratele tău a venit și părintele tău a junghiat vițelul cel îngrășat, fiindcă l-a văzut sănătos». (28) [Atunci] se mânie și nu vroia să intre. Părintele lui ieși [și] îl ruga pe el. (29) El răspunse [și] zise: «Părinte, iată câți ani am lucrat ție și nu am călcat zisa ta întru nimic și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu tovarășii mei. (30) Și când fiul tău acesta vine de la desfrânare, îi junghiași lui vițelul cel îngrășat».

(31) El îi zise lui: «Fiule, tu pururea ești cu mine și toate ale mele, ale tale sunt. (32) Ți se cade [ție] să te veselești și să te bucuri, pentru că fratele tău acesta mort era și a înviat, și pierdut era și s-a aflat!»”.

Învățătură din această Evanghelie

Cuvântul 2

Bun și dulce este Dumnezeu către toți și iubitor de oameni și îndelung răbdător. Și toată milostivirea Sa Își arată spre cei greșiți, iar spre cei Drepți totdeauna Se arată ca și cum ar fi mai greu de înduplecat[5]. Iar păcătoșilor repede este ajutător și milostiv și-i îmbărbătează pe aceștia cu bune cuvinte și grăiește: Viu [sunt] Eu, Dumnezeu, că nu voiesc moartea păcătosului, până nu se va întoarce și să fie viu [Iez. 18, 23].

Și iarăși grăiește: Au doară cel căzut nu se va ridica?[6]. Sau: [Pentru] cel ce se întoarce, nu Mă voi întoarce?[7]. Și iarăși: Întoarceți-vă către Mine, zice Domnul, și Mă voi întoarce către voi [Zah. 1, 3; Mal. 3, 7].

Iar celor Drepți așa le grăiește Domnul: că dacă ar face omul toată dreptatea și tot adevărul și dacă s-ar întoarce și va face păcatul, de aceea nu voi mai pomeni dreptatea lui, ci în păcatele lui va muri [cf. Iez. 18, 24].

Cu dreptate Domnul are întrebare către Sfinți și către păcătoși, cu milă și cu bună milosârdie și dulceață. El Însuși știe aceasta, că de îl va speria pe cel ce a greșit, îl va surpa pe el întru mâhnire. Iar pe cel Drept, dacă îl va ferici, îl va slăbi pe el de la virtuți. Drept aceea, deci, îl miluiește pe cel păcătos, iar pe cel Drept îl oprește [de la laudă].

Căci zice că: Înfricoșător este Dumnezeu întru toți care sunt împrejurul Lui [cf. Ps. 81, 1 și Ps. 95, 4]. Dar cine sunt cei care sunt împrejurul Lui? Cu adevărat, sunt toți Sfinții care se aproprie de El prin fapte bune. Iar tuturor celorlalți, celor care greșesc, pururea le caută Domnul mântuire și doctorie și vindecare de păcate. Pocăința le-a dăruit-o lor. Și nu încetează niciodată a învăța despre pocăință și despre întoarcere, ci cu cuvinte și cu pilde și cu măiestrii ne îmbărbătează pe noi spre pocăință.

Drept aceea și această pildă ce stă de față, înaintea noastră o pune. Și este deci despre vina aceasta [și] așa grăiește:

[Evanghelie:] „Zise Domnul pilda aceasta: un om oarecare avea doi feciori. Și zise cel mai tânăr părintelui său: «Părinte, dă-mi partea ce mi se cade din avuție». Și împărți lor avuția”.

[Tâlcul:] Această pildă descoperă și arată tăria pocăinței păcătoșilor și marea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Și cu aceasta cheamă pe toți care sunt în păcate. Căci om se numește și se cheamă iubitorul de oameni Dumnezeu, Părintele [nostru]. Iar feciorii [reprezintă] două cinuri/ cete/ grupuri de oameni: Drepții și păcătoșii.

Dreptatea, deci, de demult este avuția firii omenești. Drept aceea, feciorul mai mare închipuie pe cei Drepți, pentru că aceia au dreptate. Fiindcă din început, așadar, era dreptatea și strălucea luminat, iar firea omenească avea frumusețea dreptății în mod desăvârșit, de la începutul lumii. Căci zice: A văzut Domnul toate câte a făcut, și acestea erau foarte bune[8] [cf. Fac. 1, 31]. Iar păcatul s-a născut mai pe urmă și a fost rău. După călcare[a poruncii lui Dumnezeu] fu păcatul. De aceea și rațiunea/ înțelegerea [celor dumnezeiești] s-a clătinat și a slăbit și s-a subțiat [în oameni].

A zis feciorul mai mic părintelui: „Dă-mi partea de avuție ce mi se cuvine”. Și a împărțit lor deopotrivă, ceea ce se înțelege că i-a lăsat pe ei după voia lor, ca un iubitor de oameni și de fii. Deci a dat Dumnezeu tuturor oamenilor, deopotrivă, rațiune și voință liberă[9]. Le-a dat lor soarele, luna, stelele, pământul și tot ce e pe el. Deopotrivă le-a dat amândurora, ca să nu aibă mai mult pe această lume Drepții decât nedrepții și păcătoșii. De aceea, deci, [zice] că Dumnezeu face să lumineze la fel soarele peste toți, peste cei buni și peste cei răi, și la fel face să plouă [cf. Mt. 5, 45] și toată bunătatea [Lui] o dăruiește lor în mod imparțial.

Iar feciorul cel mai tânăr a văzut cerul și pe Dumnezeu și a zis că mă voi duce [cf. Mt. 28-29][10]. A văzut roadele pământului și nu le-a primit pe acelea precum se cuvenea, pentru că întru legea lui Dumnezeu nu vroia să umble, ci spre Drepții și spre Sfinții și spre Prorocii Lui cu viclenie cugeta.

A luat deci soarele întru îndulcirea sa, necuratul și păcătosul, și celor care erau dăruite lui, făpturilor [lui Dumnezeu care erau] spre slujirea lui, el li s-a închinat lor ca lui Dumnezeu. Cinstea darurile, iar pe Cel care le dăruise nu-L cunoștea. Și s-a închinat făpturilor, [iar] nu Făcătorului.

Iar feciorul cel mare și Drept a primit toate acestea întru slava lui Dumnezeu. A văzut cerul și din frumusețea făpturii/ creației a cunoscut pe Ziditorul său [cf. Rom. 1, 20]. A văzut, zice, cerul, lucrul degetelor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai urzit [cf. Ps. 8, 4, LXX[11]]. A văzut, deci, lumea aceasta, și a mulțumit și a preaslăvit pe Domnul, Cel ce a înfrumusețat-o pe ea. Căci Drepții laudă și se minunează de creații[le lui Dumnezeu] și pe Creator Îl slăvesc și I se închină Lui.

Iar nedreptul și păcătosul rău a văzut și rău a înțeles și rău s-a închinat.

Așadar, toți oamenii au rațiune și, totodată, au și voință liberă. Prin voința liberă, umblă fiecare cum vrea. Că pe nimeni nu-l silește Dumnezeu, ca să vină la bine ori la rău. Ci după voia sa, cine cum se va pleca, [îi va fi] lui sau bine, sau rău.

Dar se cuvine tuturor oamenilor să viețuiască bine și cu bună plăcere spre Dumnezeu, deși au rațiune și voință liberă. Fiindcă lăudat este cel care de bună voia lui este bun, nu de vreo nevoie care vine spre el. Ci, mai vârtos, tuturor creștinilor nu li se cuvine, nici le e dat să-și îndrepte poticnirea păcatelor/ căderea în păcate de nevoie. Căci nu încununează Dumnezeu pe cei care se lasă de rele de nevoie/ din cauza necazurilor, ci pe cel care face binele din bună voia sa. Căci nu este vrednic cel ce este bun din fire, ci acela care este din voia sa și aceea [acea bunătate] este lăudată și mântuitoare.

Deci ce a făcut feciorul cel mic, de a luat bogăția și rău trăia și rău umbla?

[Evanghelie:] „Și nu după multe zile, adună totul și se duse într-un loc, departe. Și acolo risipi avuția lui, viețuind desfrânat”.

[Tâlcul:] Omul cel ce se află aproape de Dumnezeu, nimic nu face ca să fie vrednic de pierzare. Drept aceea și Prorocul grăiește: Mai înainte am văzut pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin [Ps. 15, 8]. Iar cel care se îndepărtează de Dumnezeu lucrează toate relele și spurcăciunea și amărăciunea și se chinuiește, după cum iarăși grăiește David: Că iată, cei care se îndepărtează de Tine pier [Ps. 72, 27 LXX].

[Evanghelie:] „Risipi el toate ale lui. Și fu foamete tare într-acea parte. Și acesta începu a flămânzi”.

[Tâlcul:] A pierdut tot darul pe care îl avea de la Dumnezeu și în scădere de tot a fost păcătosul. Căci cel care lucrează pentru Domnul, se satură din cuvintele Lui dumnezeiești (fiindcă Acesta zice că cine va lucra, va mânca [cf. II Tes. 3, 10]), iar oamenii care lucrează pentru păcat se topesc de foame și se lipsesc, și foamea îi prinde pe ei. Nu foame de pâine și de apă, ci foame după ascultarea cuvântului lui Dumnezeu.

Așadar, [acolo] unde frica și legea lui Dumnezeu nu sunt, acolo este foamete mare. Fiindcă începutul mântuirii noastre este frica de Dumnezeu [cf. Ps. 110, 10] și rădăcina tuturor darurilor/ virtuților ce sunt în noi legea lui Dumnezeu este. Însă nu există nici legea lui Dumnezeu fără frică și nici frică fără lege. Fiindcă legea, așadar, din întocmire [dumnezeiască] are frica drept slujitoare, iar frica, din [aceeași] întocmire, are legea drept judecător.

Unde milostenia și dragostea și dreptatea nu izvorăsc, acolo este foamete mare. Unde grâul înțelepciunii celei bune și strugurele curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. Și unde este lucrul celor vicleni din destul, acolo e împuținare și scumpire a darurilor celor bune și a lucrătorilor celor buni. Și cine nu se teme de Domnul, departe fiind de El, flămânzește și moare de foame și se lipsește. Iar cei ce se tem de Domnul și viețuiesc după învățăturile Lui au slavă și bogăție [de har] în casele lor.

Și acelora care, mai vârtos, împart și dau celor sărmani, va fi dreptatea lor ca să locuiască [în ei] în veci. Căci frica de Dumnezeu este izvorul vieții, încât face omul să se ferească de cursele morții. Iar de sfârșitul cuvântului, de acesta toți să ascultați: Teme-te de Dumnezeu și păzește învățătura Lui! [Eccl. 12, 13]. Căci acest cuvânt este pentru tot omul. Fiindcă, de păcătuiește omul, nu-i vine lui aceeași foame ca atunci când întârzie întru păcate și risipește toată avuția cea bună și harul [de la Dumnezeu].

Deci bine este ca să nu păcătuiască omul, fiindcă, mai întâi, bună este aceasta sufletului. Dar din cauza neputinței firii noastre și prin negrija lenei ne lăsăm biruiți, împiedicându-ne și vrăjmașul. Deci iarăși să ne întoarcem spre pocăință, pentru ca foamea să nu ne ajungă pe noi și să nu omoare sufletele noastre. Deoarece a doua împodobire [a noastră] este, după păcate, spovedania și pocăința și întoarcerea spre Dumnezeu, iar cu acelea ne vom și mântui.

Drept aceea, se cade să ne nevoim cu bună nevoință, [ca să ieșim] din lucrul cel rău spre lucrul cel bun și să fim leneși spre cele rele, iar către cele bune să ne nevoim. Pentru că nu este aceasta până în sfârșit, ca să înainteze spre rău, ci acela care va fi de tot întru păcate, va avea pierdere și osândă. Iar cel care nu păcătuiește cu nimic este al lui Dumnezeu sau bărbat dumnezeiesc. Iar cel ce păcătuiește și se întoarce spre viața nevinovată, [acest] lucru [vrednic] de bărbat înțelept este, care mai apoi la [ceea ce este de] folos îl duce.

[Evanghelie:] „Și merse de se lipi de unul dintre cetățenii ce locuia într-acea parte și [acela] îl trimise pe el la satul lui, să pască porcii. Și jinduia să-și sature pântecele lui de mâncarea pe care o mâncau porcii și nimeni nu-i da”.

[Tâlcul:] Omul care e învățat cu dulceața acestei vieți nu se oprește niciodată a alerga spre cele rele, ci în toate zilele caută cum să-și sature trupul său și să-și umple pofta lui. De aceea, cine se apropie de necurații draci, [înțelege că] duhuri viclene sunt. Căci un duh este duhul curviei și altul al sațiului, altul al iubirii de argint, iar altul al slavei deșarte și [altele sunt] ale altor și altor păcate. Acestea toate duc omul spre pierzare și îl surpă.

Iar unul dintre cetățeni se înțelege că este mai marele dracilor. Căci cine se va apropia de Domnul, va fi un duh cu El, după cum grăiește Apostolul: Cine se va apropia de Domnul, un duh este [cu El] [I Cor. 6, 17]. Astfel, deci, și cel ce se apropie de Satana, în chipul năravului său va fi.

[Evanghelie:] „Îl trimise pe el la satul lui, să pască porcii”.

[Tâlcul:] Sat se cheamă toate năravurile de păcate, iar porcii [sunt] cugetele păcatelor. Și, deci, toți câți se vor întina întinării și cu păcatele cele rele se îndulcesc și se veselesc, porci se numesc și în chipul acelora sunt. Și întâi mitarnicii/ cei care primesc mită și tâlharii și ucigașii și furii și bețivii și desfrânații și desfrânatele și asupritorii și cămătarii și răpitorii și toți câți întru necurățiile acestea se întinează, aceia toți se numesc păstori de porci.

Jinduiește deci amărâtul de om ca să se sature și să se îndulcească păcatelor. Și nimic nu îi dau lui și nu se poate sătura, așadar, de dulceață. Și nici nu se pot umple de îndulcire cei care sunt învățați într-acestea, fiindcă dulceața păcatelor nu va trăi, nici nu va rămâne, ci împreună vor fi și vor pieri.

Mâncarea aceea porcească închipuie păcatul, fiindcă are și dulceață și scârbă, căci pentru puțină vreme îndulcește și pentru veșnicie îl muncește [pe om]. Căci câte sunt în lumea asta luminate și de dorit, multă trudă și osteneală cer, iar dulceața [celor păcătoase] puțină [muncă cere] și puțin timp [de nevoință].

Fiindcă însăși viața aceasta a noastră este înjugată cu mai multă trudă decât cu veselie.

Iar dacă nu s-a putut sătura desfrânatul, ca să se îndulcească de poftele lumii acesteia înșelătoare, el și-a adus aminte – căci, așadar, se învăța din chinurile lui – și s-a întors. Deci s-a dojenit pe sine și s-a înfrânt și s-a smerit păcătosul de călcarea [poruncilor], iar răutățile lui îl osândeau pe el și îl judecau.

[Evanghelie:] „El își veni în minte [și] zise: «Câți năimiți/ simbriași la tatăl meu mănâncă pâine, [iar] eu pier de foame. Scula-mă-voi și mă voi duce către părintele meu și îi voi zice lui: Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu [mai] sunt destoinic/ vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din năimiții/ slujitorii tăi». Și se sculă [și] se duse către părintele lui”.

[Tâlcul:] Așadar, când greșim ne aflăm afară de noi înșine, suntem deci afară de cugetul nostru și fără de minte suntem. Iar când împlinim învățătura lui Dumnezeu și facem dreptatea, atunci ne întoarcem întru noi înșine. Căci feciorul cel desfrânat și-a venit în minte, s-a întors, după cum a zis: Întoarce-te, sufletul meu, întru odihna ta [Ps. 114, 7], căci repaosul/ odihna sufletului viața și mântuirea este.

Trei chipuri [de oameni] deci se mântuiesc: cel ce lucrează și cel ce slujește și feciorul cel bun. Căci robul face bine din frica bătăii, după cum grăiește David: Se rănește cu frica Ta trupul meu și de judecățile Tale m-am temut [cf. Ps. 118, 120]. Iar slujitorul, ca să primească plată, bine și cu rânduială face [poruncile] lui Dumnezeu, după cum zice iarăși Dumnezeiescul David și grăiește: Plecat-am inima mea ca să facă dreptatea Ta în veac, pentru răsplată [Ps. 118, 112].

Iar feciorul, pentru dragostea ce are către Dumnezeu și Părintele [său], lucrează după învățătura Lui, după cum David mărturisește, grăind: Cât de mult am iubit poruncile Tale și legea Ta, Doamne, și în toate zilele învățătura mea este [Ps. 118, 97]. Și iarăși: Ridicat-am mâinile mele către poruncile Tale și pe acelea le-am iubit și am cugetat la îndreptările Tale [Ps. 118, 48]. Și iar: Minunate sunt mărturiile Tale, drept aceea le-a cercetat pe ele sufletul meu [Ps. 118, 129].

Și când se va afla cineva în chipul feciorului și va fi departe [de Dumnezeu] pentru păcate și îi va vedea pe alții primind darurile duhovnicești și cuminecându-se cu Trupul și Sângele cele dumnezeiești, atunci se cade lui cu pocăință și cu umilință cuvintele acestea să le grăiască întru sine: „Câți năimiți/ simbriași la tatăl meu mănâncă pâine, [iar] eu pier de foame. Scula-mă-voi și mă voi duce către părintele meu și îi voi zice lui: Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu [mai] sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din năimiții/ slujitorii tăi”.

Căci cine va zice că mult am mâniat a Ta îndulcire și bogăția darurilor Tale am risipit și jinduiește să se alăture slujitorilor: și acesta este un lucru mare! Fiindcă slujitorii se numesc chemați, prin care se înțelege cei învățați la Botez, cei care n-au ajuns încă să fie feciori/ fii – căci cu sfântul Botez oamenii primesc numele de fii – și care nu au numai dulceață sufletească, ci și hrană. De aceea vorbește despre slujitorii care se satură.

Însă unele sunt cuvintele celor care se pocăiesc și altele darurile lui Dumnezeu pentru cei care primesc pocăința. Cine vine la pocăință să nu ceară Împărăția Cerului, nici să nu i se pară lui că este vrednic vieții celei veșnice, ci numai o singură rugăciune să aibă, [anume] ca să scape de gheena și de munca de veci. Și de aici el să aștepte puțin, iar Dumnezeu îi va dărui lui multă bunătate.

[Evanghelie:] „Și el fiind încă departe, îl văzu pe el părintele lui și îi fu milă de dânsul. Și alergă, căzu pe gâtul lui și îl sărută pe el”.

[Tâlcul:] O, mare minune! Numai cât își aduse aminte acel fecior desfrânat de pocăință și Părintele imediat îi întinse iubirea Sa de oameni. N-a așteptat să primească cuvintele mărturisirii/ spovedaniei lui, ci face după cuvântul ce îl grăise, că Mai înainte, zice, de a Mă chema, zic: iată Eu! [cf. Is. 65, 24].

L-a văzut pe fiul Său de departe venind și l-a întâmpinat pe el, căci mai înainte apucă Cel blând și de oameni iubitor. Nu se aștepta feciorul să vină până la el, ci El i-a mers înainte de îl îmbrățișă și îl sărută, arătând toată iertarea Sa până la sfârșit și milostivirea Sa.

Căci Dumnezeu caută numai întoarcerea păcătosului care este cu osârdie și pocăința care este din tot sufletul și înfrângerea inimii lui și îl primește pe el și își varsă milostivirea lui și aleargă către el și cade pe grumazul lui și îl sărută pe el. Căci pentru aceasta a venit în lume, ca să-i mântuiască pe cei păcătoși, ca și pe acest fecior desfrânat.

[Evanghelie:] „Zise părintele către robii săi: «Aduceți veșmântul cel dintâi și îl îmbrăcați pe el și dați-i inel în mâna lui și încălțămintea de sărbătoare în picioare. Și aduceți vițelul cel îngrășat de-l junghiați și să mâncăm, să ne veselim. Căci fiul meu acesta mort era și a înviat și pierdut era și s-a aflat!»”.

[Tâlcul:] Slugile sunt Îngerii și arhiereii. Dar și preoții sunt slugi, căci cu cuvântul învățăturii lor îi întorc și pe alții la pocăință. Și îi îmbracă pe ei cu veșmintele darurilor și inel le dau în mâna lor, pecetea creștinească, celor care au lucrare [duhovnicească]. Fiindcă mâna este firea semnului, iar inelul pecetea Sfântului Duh. Căci prin credință și prin lucrare se mântuiește omul. Și în picioare îi pun încălțăminte de sărbătoare, ca să se păzească de scorpie, [adică] de diavolul cel purtător de moarte și să fie gata spre Evanghelie și spre folosul oamenilor. Căci este [faptă] creștinească aceea care folosește aproapelui.

Șarpele de demult a fost biruit și poartă vrajbă/ luptă împotriva celor ce greșesc, după cuvântul: Acesta va căuta capul tău și tu vei căuta călcâiul lui [cf. Fac. 3, 15].

Diavolul află pildă/ prilej a vrăjmăși și, ca să nu-și verse veninul său spre cei ce s-au eliberat din păcate, de aceea au și încălțăminte de sărbătoare cei care se întorc spre paza lor înșiși, ca să poată călca peste șarpe și peste scorpie și peste toată puterea drăcească [cf. Lc. 10, 19] și să binevestească pacea și dulceața/ harul, după cuvânt. Căci frumoase sunt picioarele celor care binevestesc pacea și dulceața/ harul [Is. 52, 7; Rom. 10, 15]!

Cu acestea toate să fie omul înfrumusețat și să se cuminece cu Vițelul cel îngrășat, [adică] să se sfințească prin împărtășirea cu cinstitul trup și sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Iar Vițelul cel îngrășat și junghiat și mâncat este Hristos, căci neispitit este de jugul legii păcatelor și îngrășat întrucât spre această taină a fost împărțit/ pregătit de la întemeierea lumii.

Și înțelege că pâinea pe care o împărțim [în Sfânta Euharistie] se face din grâu, iar după înțelegere este trup. Și Acesta este însuși vițelul cel îngrășat. Căci toți care se întorc din păcate și se învrednicesc de sfânta și înfricoșătoarea cuminecătură, vor fi de-a pururea veselie pentru Dumnezeu Părintele și pentru slujitorii Lui și pentru Îngeri și preoți, fiindcă învie din moarte și din pierzare se află.

[Evanghelie:] „Fiul lui cel mai mare era în sat (lucrând cu adevărat virtuțile întru sine). Și venind, se apropie de casă și auzi cântări și glasuri (în casa lui Dumnezeu glas curat este, fiindcă se prăznuiește). Și chemă pe unul dintre feciori/ slujitori [și] îl întrebă: «Ce sunt acestea?» (fiindcă Îngerii descoperă Drepților taina cea dumnezeiască, iar slujitorii lui Dumnezeu sunt Îngerii). El zise lui că: «Fratele tău a venit și părintele tău a junghiat vițelul cel îngrășat, fiindcă l-a văzut sănătos». [Atunci] se mânie și nu vroia să intre. Părintele lui ieși [și] îl ruga pe el (ca un Iubitor de fii și Preaînțelept, pe cel ce s-a întors l-a primit, iar pe cel care era [cu El] de-a pururea l-a mângâiat). El răspunse [și] zise: «Părinte, iată câți ani am lucrat ție și nu am călcat zisa ta întru nimic și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu tovarășii mei»”.

[Tâlcul:] Unii îi zic iedului a fi puțină dulceață. Iar alții înțeleg dorința lui, fiindcă grăiește Dreptul că: mie nu mi s-a dat niciodată puțină dulceață, pentru ca să mă veselesc după voia mea.

[Evanghelie:] „Și când fiul tău acesta vine de la desfrânare, îi junghiași lui vițelul cel îngrășat». El îi zise lui: «Fiule, tu pururea ești cu mine și toate ale mele, ale tale sunt»”.

[Tâlcul:] [Cu alte cuvinte:] Fiindcă pururea făcând cuvântul meu, toate ale Mele le vei moșteni. Acești fii vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, a Părintelui. De aceea nu te îngrijora și să nu ai nicio nedreptate.

[Evanghelie:] „«Ți se cade să te veselești și să te bucuri, pentru că fratele tău acesta mort era și a înviat, și pierdut era și s-a aflat!»”.

[Tâlcul:] Hristos îi arată că se cuvine cu vrednicie a se veseli și a se bucura de pocăința păcătoșilor. Cine va vedea pe cel mort înviat și să nu se veselească? Sau cine va afla ceea ce a pierdut și să nu se bucure?

Mare lucru și preaslăvit este iubirea de oameni a Domnului nostru și nimeni nu poate să-I mulțumească Lui din din destul! Că nu numai că primește pe cel care se duce de la El și se îndepărtează, ci, mai vârtos, când se întoarce, cu mari daruri îl cinstește și se veselește. Și nu numai caută să îl îndrepteze, ci și cu har îl învrednicește. Și nu numai că nu îi impută [păcatele], ci și răspuns pentru noi dă.

Pentru că mulți dintre Drepți, care lucrează pentru Dumnezeu, de multe ori cârtesc împotriva mântuirii păcătoșilor. Căci cârteau și fariseii atunci spre Domnul, se credeau curați și se îndreptățeau pe ei înșiși, [întrebându-L] de ce primea pe desfrânată și pe vameș. Dar și David se arată cârtind: Până când păcătoșii, Doamne, până când se laudă păcătoșii? [Ps. 93, 3]. Și Amvacum iarăși: Ce este că se lărgește calea păcătoșilor? [cf. Amv. 2-4]. Și Ieremia Prorocul grăiește: I-ai sădit pe ei și au răsărit [cf. Ier. 12, 2]. Și Iliu a grăit: Cel ce se mânie pe cel ce a păcătuit se aseamănă Celui de sus[12], cum este scris. Și mulți alții au cerut să fie mâniere de la Dumnezeu  spre cei ce păcătuiesc și asupresc. Domnul grăiește cu această pildă spre toți cei care se îndreptățesc pe ei înșiși și îi defaimă pe cei ce păcătuiesc[13].

Fie deci ca și voi să fiți drepți, ca și feciorul acela, și iubiți Părintelui. Vă rog pe voi, cei drepți și curați, să nu vă pară rău de mântuirea celor păcătoși, ci mai vârtos să vă bucurați și să vă veseliți cu dânșii, pentru că și Îngerii se bucură de pocăința și de mântuirea păcătoșilor.

Astfel este acum înțelesul acestei pilde, pentru cei care se mânie și mult întreabă și ispitesc cele [ce sunt] despre iertarea păcătoșilor și despre milosârdia lui Dumnezeu și despre rânduirea lor [la pocăință] și pogorârea [Lui], pentru că nu pierde mântuirea lor.

De aceea, fraților, chiar de am fi drepți, să nu ne întoarcem [fața] de la cei păcătoși. Nici de faptul că Dumnezeu îi primește pe ei să nu ne mâniem, nici de judecata lui Dumnezeu să nu ne mâniem, ci să-i primim și să I ne închinăm și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru cei care s-au îndreptat și s-au mântuit și care vi se păreau [mai înainte] păcătoși. Căci știi, omule, că spre cel care ți se pare ție păcătos, iar el s-a pocăit, spre aceasta cu blândețe și cu milă caută Dumnezeu spre dânsul.

Aceasta știind, fraților, să nu ne mâhnim/ deznădăjduim deloc [de mântuire], nici să uităm nădejdea noastră, viețuind în [lucruri] rele, pentru că pământul lucrat aduce îngrășământ grădinilor. Iar după lucrarea bună, poți ține sufletul în toată rânduiala, în fața neputințelor și a păcatelor, și [acest lucru] ne aduce pe noi la mântuire. De aceea să nu ne descurajăm, căci așa cum nu este cu putință mortului a se ridica și a umbla, așa și celui care se mâhnește/ se deznădăjduiește, nu-i este cu putință să se mântuiască.

Căci precum nu este bine ca, fiind cineva prins de vreo boală, să se junghie pe sine și să se piardă, așa nu este vrednic și nu i se cuvine [cuiva] să se junghie fără milă cu cuțitul mâhnirii [din deznădejde], ci mai vârtos a arăta pocăință și slavoslovie și umilință. Căci acestea, cu adevărat, sunt bune și cu folos și [spre] mântuire.

Și astfel, cu blândețe și cu milostivire și cu dragoste ne va primi pe noi Părintele și Se va pogorî de ne va îmbrățișa pe noi și cu veșmântul dintâi, cel fără de păcate, ne va îmbrăca și cu făgăduința Duhului Sfânt ne va dărui și Împărăției cerului ne va face vrednici, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, că a Lui este slava și stăpânirea întru vecia veacului. Amin.


[1] În original: viia cu curvele.

[2] Idem: Și jeluiia să-șŭ sature mațele lui.

[3] Idem: curse. Verbul vechi era a cura, din lat. curro, currere, cucurri, cursus = a alerga, a se grăbi, a curge.

[4] Idem: călțunii.

[5] Idem: arată-Se ca cu greu.

[6] Posibil cf. Iez. 18, 21 sau Ps. 40, 8.

[7] Posibil cf. Iez. 18, 21-22 sau II Cron. 30, 9.

[8] În original: și aceastea foarte fură bine.

[9] Idem: înțelesŭ și samovolnicie.

[10] Idem: va fi.

[11] „Fiindcă voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat”.

La fel spune și Ps. 18, 2: „οἱ οὐρανοὶ διηγοῦνται δόξαν θεοῦ ποίησιν δὲ χειρῶν αὐτοῦ ἀναγγέλλει τὸ στερέωμα/ Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vestește tăria/ firmamentul”.

Ceea ce face Biblia, care povestește și vestește faptele lui Dumnezeu (le povestește pe cele trecute și le vestește pe cele viitoare), același lucru fac și cerurile înstelate și toată frumusețea universului.

De aceea, fragmentul de față din Cazania lui Coresi vorbește despre faptul că universul este prima Biblie a Drepților din toate timpurile, care L-au cunoscut pe Dumnezeu din frumusețea făpturii Lui și de aceea s-au închinat și au slujit Lui. Despre protobiblia comică am vorbit și noi cât am putut de des în toate cărțile noastre. E o concepție ortodoxă prezentă în cărțile românești vechi, în cazanii și în cronografe.

[12] Probabil cf. I Împ. 19, 10.

[13] Interpretarea de aici a făcut carieră în predica românească și este susținută de mulți până în ziua de astăzi. Însă, din păcate, se înțelege din fragmentul de aici că și Sfinții se îndreptățesc în fața lui Dumnezeu la fel ca și fariseii și că nu există nicio diferență între Drepți/ Sfinți și farisei.

Se mai înțelege că Sfinții cer cu nedreptate să se izbăvească de asupririle pe care le suferă din partea celor păcătoși. Încât s-a ajuns chiar să se sugereze că…păcătoșii sunt băieți buni, pentru că Dumnezeu îi iubește și îi așteaptă, iar Drepții ar fi niște oameni plini de sine și nemilostivi, prea aspri cu lumea, și cărora nici Dumnezeu nu le dă dreptate. Iar auditoriul creștin, care nu se omoară cu râvna, aprobă satisfăcut în inima lui această interpretare.

Însă pilda Domnului nu spune că Sfinții nu au dreptate în ceea ce pretind și așteaptă ei, ci că iubirea lui Dumnezeu întrece toată judecata și toată puterea de înțelegere omenească.

Did you like this? Share it: