Faptele Apostolilor, cap. 9, 19-31, cf. BYZ

19. Și luând mâncare, [Savlos] s-a întărit. Și a fost Savlos în Damascos, cu Ucenicii[1], câteva zile [ἡμέρας τινάς].

20. Și, îndată, în sinagogi, [Savlos] mărturisea pe Hristos, că Acesta este Fiul lui Dumnezeu [ἐκήρυσσεν τὸν χριστόν, ὅτι οὗτός ἐστιν ὁ υἱὸς τοῦ θεοῦ].

21. Și se uimeau toți cei care ascultau și ziceau: „Nu este acesta cel care a nimicit în Ierusalim pe cei ce chemau numele acesta și aici, întru aceasta a venit, ca legându-i pe ei să îi ducă la arhierei?!”.

22. Dar Savlos se întărea [și] mai mult și îi tulbura pe iudei, pe cei care locuiesc [τοὺς κατοικοῦντας[2]] în Damascos, dovedindu-le [συμβιβάζων] că Acesta[3] este Hristos.

23. Iar dacă s-au împlinit multe zile[4], iudeii s-au sfătuit [συνεβουλεύσαντο] să-l ucidă pe el;

24. dar Savlos a cunoscut planul lor. Și [ei] păzeau porțile [cetății] ziua și noaptea, ca să-l ucidă pe el;

25. dar Ucenicii, noaptea, luându-l pe el, l-au coborât peste zid[ul cetății Damascos], lăsându-l jos în[tr-un] coș [χαλάσαντες ἐν σπυρίδι].

26. Și venind Savlos în Ierusalim, [el] încerca să se alăture [κολλᾶσθαι] Ucenicilor; și toți se temeau de el, necrezând că [el] este Ucenic [μὴ πιστεύοντες ὅτι ἐστὶν μαθητής].

27. Dar Varnavas [Βαρνάβας], luându-l pe el [ἐπιλαβόμενος αὐτὸν], l-a dus către Apostoli și le-a povestit lor cum [Savlos], în calea [lui], L-a văzut pe Domnul, și că [El] i-a vorbit lui, și cum, în Damascos, [Savlos] a vorbit cu îndrăzneală în numele lui Iisus [ἐπαρρησιάσατο ἐν τῷ ὀνόματι τοῦ Ἰησοῦ].

28. Și [Savlos, de aici încolo], era cu ei[5], intrând întru Ierusalim, și vorbind cu îndrăzneală în numele Domnului Iisus,

29. și vorbea și se certa cu elliniștii [ἐλάλει τε καὶ συνεζήτει πρὸς τοὺς Ἑλληνιστάς]; iar ei încercau să-l omoare pe el.

30. Și frații cunoscând [aceasta], l-au coborât pe el întru Chesaria [Καισάρεια] [Palestinei] și l-au trimis pe el întru Tarsos [Ταρσός][6].

31. Așadar, Bisericile din toată Iudea și Galilea și Samaria aveau pace, zidindu-se și umblând [întru] frica Domnului și se înmulțeau [cu] mângâierea Sfântului Duh [καὶ τῇ παρακλήσει τοῦ ἁγίου πνεύματος ἐπληθύνοντο].


[1] Cu Sfinții Apostoli ai Domnului, el însuși devenind unul dintre ei.

[2] E un participiu prezent.

[3] Domnul Iisus.

[4] În care Savlos a propovăduit despre Hristos.

[5] Cu Sfinții Apostoli.

[6] L-au trimis acasă, pentru că din Tarsos era Sfântul Pavlos. Astăzi, Tarsos este în sudul Turciei, cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tarsos.

La 8 ani de la întronizarea Patriarhului Daniel [30 septembrie 2015]

Patriarhul Daniel, 29 septembrie 2015

Cele două file audio din acest articol conțin Dumnezeiasca Liturghie (începând cu Evanghelia), Predica PS Visarion Bălțat, Tedeum-ul, Predica ÎPS Andrei Andreicuț, Predica PFP Daniel Ciobotea, Mesajele de felicitare.

Prima filă audio și a doua. Incluse în arhiva de aici.

Istorie 5. 29

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Istoria începe de oriunde o privești

(vol. 5)

*

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a.

***

113. Primul cor adventist din România

A fost înființat la București, de „Nicolae Jelescu, un muzicant al orchestrei regale…cu ocazia sărbătorii nașterii Domnului din 1907”[1].

*

114. Despre Fericitul Arsenie Boca

El a fost primul Monah călugărit la Mănăstirea Brâncoveanu[2]. A fost tuns Monah în mai 1940 și a fost hirotonit Ieromonah în 10 aprilie 1942. Și Monah și Ieromonah a fost făcut de praznicul Izvorul tămăduirii[3].

Și pentru că nu a ascultat de glasul dumnezeiesc care îi poruncise să Îl picteze pe El și în sufletele oamenilor, Fericitul Arsenie a fost mut până în Joia Mare a anului 1942, când, la momentul împărtășirii, i s-a ridicat muțenia lui[4].

Fericitul Arsenie „avea un chip luminos și senin”[5]. „Avea duhul cunoașterii…și darul citirii caracterului omului după chipul său”[6]. Iar „cuvintele lui erau pătrunzătoare. Fiecare cuvânt [pe care îl spunea] avea un înțeles foarte adânc[7].

El le explica oamenilor cauzele necazurilor lor[8]. Avea mare răbdare cu oamenii la Spovedanie[9].

Gheorghe Bârsan l-a văzut pe Fericitul Arsenie, pe când slujea Dumnezeiasca Liturghie, „învăluit în foc”[10].

Când postea, Fericitul Arsenie mânca numai pâine și apă, și aceasta seara[11]. El avea „o voce clară, frumoasă, răsunătoare și un auz muzical fin. Studiase serios muzica în timpul liceului și al facultății. Cânta bine la flaut”[12].

„Era un monah harismatic, care le spunea oamenilor, fără ocolișuri, greșelile. Îi dojenea, dar îi și îndruma, încât luai hotărârea de a părăsi păcatul”[13]. Cu binecuvântarea ÎPS Nicolae Bălan, Fericitul Arsenie Boca a ținut conferințe și predici și la sat[14]. Căci el „avea conștiința că neamul românesc trebuie trezit la o viață creștină. Uneori spunea, fără ocolișuri, pe față, faptele oamenilor”[15].

Însă în iulie 1945, Fericitul Arsenie a fost arestat la Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea. A fost anchetat pentru două săptămâni la Râmnicu Vâlcea și București[16].

Credincioșii, la cererea lui, i-au săpat o chilie în stâncă, la înălțimea de 1.700 m.[17]. Adică pe aceasta[18]:

chilia de piatra a Fericitului Arsenie Boca

S-a început munca la chilie în 1943 și în 1946 încă se lucra la ea[19].

Pe Fericitul Arsenie îl interesa să vorbească despre „sfințirea vieții de familie”[20].

La îndemnul său s-au strâns banii pentru publicarea primelor 4 volume din Filocalie[21]. Iar în vara lui 1947, unor studenți, le-a citit fragmente din cartea sa Cărarea Împărăției[22].

În 1948, Fericitul Arsenie a fost anchetat la Făgăraș și Brașov[23]. Securitatea i-a dat drumul dar a început să îl urmărească. În 20 noiembrie 1948, el a fost mutat de la Mănăstirea Sâmbăta la Mănăstirea Prislop[24]. Dar Mănăstirea Prislop era în paragină[25].

În ianuarie 1951, Fericitul Arsenie a fost dus în lagărele de muncă forțată de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, fără să fie condamnat în vreun proces[26]. S-a întors la Prislop în 1952, în aprilie, după care a fost închis și anchetat la Timișoara, Jilava și Oradea, în perioada septembrie 1955-aprilie 1956[27].

Fericitului Arsenie i s-a interzis să mai poarte hainele monahale și preoțești și să mai slujească Dumnezeiasca Liturghie[28]. Și pentru 30 de ani de zile n-a mai putut sluji[29].

Există în carte și o fotografie cu el în coșciug, cu barbă albă, din 4 decembrie 1989. Alături de crucea de lemn de la mormântul său.

*

115. Înființarea telegrafului și a poștei în România

Aparatul Morse de telegrafie electrică a fost inventat în 1844 și, în Țara Românească, a fost introdus de Domnul Barbu Știrbei, în 1854-1855, în timpul ocupației austriece[30]. Atunci au fost create liniile telegrafice care legau Bucureștiul de Predeal, de Galați și de Giurgiu[31]. Pentru acest lucru a fost nevoie să se ridice stâlpi de lemn cu fire de sârmă[32]. Linia București-Predeal s-a construit în lunile octombrie-noiembrie 1854, de-a lungul râului Prahova[33].

Linia București-Giurgiu a fost gata între ianuarie-1o martie 1855[34] și prin ea „s-a stabilit legătura telegrafică între Viena și Constantinopol”[35]. Între 10 februarie-1 martie 1855 s-a construit linia telegrafică dintre Ploiești-Buzău-Brăila. Iar în lunile iunie-iulie 1855 se întinde al doilea fir pe stâlpii dintre București și Ploiești. Pentru ca în luna septembrie 1855 să se facă legătura între Brăila și Galați, motiv pentru care o depeșă ajungea în câteva ore între Iași și Constantinopol[36].

Poșta românească începe în anul 1775[37], în luna octombrie, când Domnul Alexandru Ipsilanti a pus la îndemâna cetățenilor, contra plată, mijloace de transport ale statului pentru scrisori, pachete și valori[38].

Însă, în Țara Românească, Direcția Poștelor s-a înființat în anul 1851[39]. De aceea, autorul numește perioada 1773-1831: poșta veche[40], iar perioada 1831-1852: poșta în vremea Regulamentului Organic[41]. În anul 1831 apar căruțele de poștă și diligențele, pe când corespondența consulară era trimisă în saci sigilați, pe ruta: Rucăr, Brașov, Sibiu, Viena[42].

Perioada 1852-1862 e numită de autor epoca prefilatelică, care era după model austriac[43]. În Moldova (în 1852) și în Țara Românească (în 1853) se introduce controlul scrisorilor prin ștampilare. Era o ștampilă dreptunghiulară, cu legenda în litere chirilice[44].

În noiembrie 1861, după unirea Principatelor Române, s-au reorganizat și unificat poștele din Moldova și Țara Românească și s-a numit Poșta Română[45].

Din 1862 începe perioada filatelică a Poștei Române. Și existau trei mărci: roșie, galbenă și albastră, care costau 6, 3 și respectiv 30 de parale[46]. Cele trei mărci au fost introduse în România în data de 16 noiembrie 1862. Pentru ca în ziua de 1 ianuarie 1865, Poșta să fuzioneze cu Telegraful și să apară Ofiicile poștale[47].


[1] Dr. Daniel-Adrian Neagu, Istoria Bisericii Adventiste din România reflectată în primele ediții ale colecției „Imnuri creștine”, în rev. TheoRhēma, vol. 9, nr. 1, 2014, p. 106.

[2] Preotul Ioan Sofonea, Am auzit un Sfânt vorbind. Părintele Arsenie Boca, o carte alcătuită de Ion Costin Manoliu, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, p. 24.

[3] Idem, p. 25, 27. [4] Idem, p. 26-27. [5] Idem, p. 35. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 38. [9] Idem, p. 52. [10] Idem, p. 60. [11] Idem, p. 70. [12] Idem, p. 72. [13] Idem, p. 92. [14] Idem, p. 102. [15] Idem, p. 103. [16] Idem, p. 106. [17] Idem, p. 114. [18] Idem, p. 115.

[19] Idem, p. 114. [20] Idem, p. 131. [21] Idem, p. 150. [22] Idem, p. 152. [23] Idem, p. 156. [24] Idem, p. 157, 161. [25] Idem, p. 162. [26] Idem, p. 179. [27] Ibidem. [28] Idem, p. 188-189. [29] Idem, p. 189.

[30] C. N. Debie, Înființarea telegrafului și a poștei, în Pagini din trecutul istoric al județului Prahova, Ed. Muzeul de Istorie al județului Prahova, 1971, p. 78-79.

[31] Idem, p. 79. [32] Ibidem. [33] Ibidem. [34] Idem, p. 79-80. [35] Idem, p. 80. [36] Ibidem. [37] Idem, p. 82. [38] Idem, p. 82, n. 8. [39] Idem, p. 82. [40] Ibidem. [41] Idem, p. 84. [42] Ibidem. [43] Idem, p. 86. [44] Ibidem. [45] Idem, p. 87. [46] Idem, p. 88. [47] Ibidem.

Istorie 5. 28

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Istoria începe de oriunde o privești

(vol. 5)

*

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a.

***

110. Moshe Idel despre Eliade

Din interviul dat lui Sorin Antohi[1], reiese că Idel, născut la Târgu Neamț în 1947[2], avea un interes sporit pentru persoana lui Mircea Eliade, cu precădere din perspectiva lui de Istoric al Religiilor: „am început să-l citesc pe Eliade în 1965 și până în 1986 l-am citit exclusiv ca specialist în studiul religiei[3]. Apoi s-a interesat de trecutul lui legionar[4] și a descoperit că Eliade a fost prietenul lui Mihail Sebastian[5].

Și la un moment dat el afirmă: „Nu susțin că Eliade a fost un filosemit extraordinar, dar în situația din 34-35, cînd Sebastian a fost atacat de toată lumea, inclusiv de evrei și de sioniști, Eliade a fost singurul care i-a luat apărarea împotriva lui Nae Ionescu. Și nu era așa de simplu. Pentru cine cunoaște ce se întîmpla atunci și acolo, acesta este un gest eroic[6].

În ceea ce privește iudaismul, Idel susține că Eliade nu a cunoscut textele originale ci numai literatura secundară și că din acest motiv s-a înșelat în afirmațiile sale[7].

Referindu-se la legionarismul lui Eliade, Idel spune: „Eu cred că a făcut parte din Garda de Fier, dar [asta] nu înseamnă că a fost un legionar de rînd care bătea evreii pe stradă. Asta e o afacere clasată din punct de vedere istoric. Nu cred că el și-a învățat teoriile de la legionari. Repet, pot să găsesc exact izvoarele gîndirii lui acolo unde sînt cu adevărat, [dar] nu în tot felul de lozinci simpliste, legionare sau de alt fel”[8].

Însă Idel greșește când spune că „Eliade a vrut să aibă o religie care să fie și românească, și cosmică, dar să nu fie ortodoxă[9]. Pentru că Eliade nu s-a dezis de credința sa ortodoxă[10].

Idel îi impută lui Eliade și faptul că nu l-a valorizat pe Scholem[11]. Pe Gershom Scholem[12].

*

111. Date istorice despre viața Sfântului Grigorie Sinaitul și despre viața Sfântului Calist, Patriarhul Constantinopolului

Viața Sfântului Grigorie Sinaitul a fost scrisă de către Sfântul Calist, Patriarhul Constantinopolului, care este pomenit pe 20 iunie și care a trăit în sec. 13-14[13].

Sfântul Grigorie Sinaitul a trăit între 1255-1346[14]. Nu știm unde s-a născut. Dar, pe când Sfântul Grigorie a ajuns în Athos, Sfântul Calist, scriitorul Vieții sale, era deja acolo, nevoindu-se în Mănăstirea Iviron[15]. Sfântul Calist a ajuns ucenicul Sfântului Grigorie „la schitul Magoula și apoi l-a însoțit în prima sa călătorie la Paroria”[16].

Sfântul Grigorie semnează, ca Ieromonah, Tomosul aghioritic în 1340. În Mănăstirea Iviron, Adrian Marinescu crede că Sfântul Grigorie a fost și Egumen[17].

În anul 1342, Sfântul Grigorie „participă la împăcarea dintre Ioan V Paleologul și Ioan Cantacuzino, în localitatea Didymoteichon, după care, întorcându-se în Athos[, el îi] combate pe bogomili (1343-1345)”[18]. În 1345, Sfântul Grigorie Sinaitul e prins de turci dar este eliberat în luna iunie a aceluiași an, fiind răscumpărat cu bani de monahii din Mănăstirea Iviron[19].

Dacă Sfântul Calist ajunge Patriarh al Constantinopolului în 10 iunie 1350, în 1351 el confirmă, în cadrul a două sinoade, teologia Sfântului Grigorie Palama[20]. În 1353, Sfântul Calist se retrage din tronul patriarhal, urmându-i Sfântul Filotei Kokkinos (1353-1354; 1364-1376), Sfântul Filotei fiind ucenicul și biograful Sfântului Grigorie Palama[21].

Sfântul Calist se retrage în insula Tenedos, pentru ca, în 1355, el să se întoarcă pe scaunul patriarhal de la Constantinopol[22]. „În 1359[, el] a înființat mitropolia Ungrovlahiei, punând aici pe [Sfântul] Iachint de Vicina, apoi, în 1361-1362 a obligat pe patriarhul bulgar să recunoască și să se supună autorității scaunului patriarhal al C/polului.

Anulează alegerea monahului rus Teodoret drept mitropolit al Rusiei, pentru că se afla încă în viață mitropolitul canonic al acesteia, Teognost. Trimis la Serres de către împărat pentru a trata cu țarul sârb Ștefan Dușan, Sfântul Calist a murit în vara anului 1363, cel mai probabil din cauza holerei și nu așa cum s-a vehiculat adesea, pe baza unor izvoare, otrăvit. A fost îngropat, în tot cazul, în Serres, fie în catedrala de aici, fie în într-un paraclis al bisericii Sfinții Teodori, fostă mitropolie a locului”[23]. De la Sfântul Calist au rămas 65 de omilii. El a scris cântări liturgice și Viețile Sfinților Grigorie Sinaitul și Teodosie de Târnovo[24].

Sfântul Grigorie Sinaitul, potrivit Vieții Sfântului Calist, e pomenit pe 27 noiembrie[25]. Iar această Viață a fost scrisă între 1355-1360, în al doilea patriarhat al Sfântului Calist[26]. Sfântul Grigorie Sinaitul a avut ucenici greci, bulgari și sârbi și, prin expresia, „țările de dincolo”, Marinescu consideră că se referă la români[27]. În nota a 17-a a articolului său, Adrian Marinescu îl citează pe V. Brătulescu, care vorbește despre o corespondență între Sfântul Grigorie Sinaitul și Domnul Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab[28].

De la Sfântul Grigorie Sinaitul ne-au rămas 6 scrieri: „Capete în acrostih foarte folositoare (Κεφάλαια δι’ἀκροστιχίδος πάνυ ὀφέλιμα), Celelalte capete (Ἕτερα κεφάλαια), Însemnare exactă despre liniștire și rugăciune (Εἴδησις ἀκριβῆς περὶ ἡσυχίας καὶ προσευχῆς), Scurtă însemnare despre isihie (Εἴδησις μικρὰ περὶ ἡσυχίας), Cuvânt la sfânta Schimbare la Față a Domnului nostru Iisus Hristos (Λόγος εἰς τὴν ἁγίαν Μεταμόρφωσιν τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ), Capete despre liniștire (Κεφάλαια περὶ ἡσυχίας)”[29]. Însă s-a pierdut corespondența sa cu „domnitorii sârb, bulgar și român ca și cu împăratul bizantin Andronic III Paleologul (1328-1341)”[30].

Pe când trăia în Creta, Sfântul Grigorie Sinaitul mânca doar odată pe zi și adâncea Sfânta Scriptură și pe Sfinții Părinți[31].

*

112. Ce face politica

În Amurgul idolilor, vorbind despre germani, Nietzsche a spus că „venirea la putere se plătește scump: [pentru că] puterea îndobitocește[32]. Și politica îndobitocește, pentru că „germanii sunt plictisiți acum de spirit, germanii nu [mai] au încredere acum în spirit, [pentru că] politica înghite toată seriozitatea destinată celor cu adevărat ale spiritului”[33].


[1] Sorin Antohi în dialog cu Moshe Idel, Ceea ce ne unește. Istorii, biografii, idei, Ed. Polirom, Iași, 2006, 243 p.

[2] Idem, p. 4. [3] Idem, p. 126. [4] Idem, p. 132. [5] Idem, p. 134. [6] Idem, p. 140. [7] Idem, p. 142. [8] Idem, p. 144. [9] Idem, p. 149.

[10] A se vedea:

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=112.

[11] Sorin Antohi în dialog cu Moshe Idel, Ceea ce ne unește. Istorii, biografii, idei, op. cit., p. 154.

[12] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Gershom_Scholem.

[13] [Dr.] Adrian Marinescu, Viața Sf. Grigorie Sinaitul scrisă de patriarhul Calist, tezaur de istorie și teologie isihastă. Legăturile românilor cu teologia sinaită și cu centrul monahal de la Paroria, în rev. Studii Teologice, seria a III-a, anul V, nr. 2, aprilie-iunie, 2009, București, p. 151.

[14] Idem, p. 149. [15] Idem, p. 151. [16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 152. [21] Ibidem. [22] Ibidem. [23] Ibidem. [24] Ibidem. [25] Ibidem. [26] Idem, p. 153. [27] Idem, p. 154.

[28] Idem, p. 156, n. 17 și Idem, p. 156. Tot din p. 156 aflăm că Viața Sfântului Maxim Cavsocalivitul a scris-o Sfântul Teofan, Episcopul Traciei.

[29] Idem, p. 165. [30] Ibidem. [31] Idem, p. 181.

[32] Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, trad. de Vasile Frăteanu și Camelia Tudor, cu note de Vasile Frăteanu, Ed. Eta, Cluj-Napoca, 1993, p. 31. [33] Ibidem.

Faptele Apostolilor, cap. 9, 10-18, cf. BYZ

10. Și era în Damascos un anume ucenic, [cu] numele Ananias [Ἀνανίας], și Domnul a zis către el în vedenie [ὁράματι]: „Anania [Ἀνανία]!”. Și el a zis: „Iată, eu [sunt], Doamne!”.

11. Și Domnul [a zis] către el: „Ridicându-te, mergi pe străduța numită Cea dreaptă [Εὐθεῖαν] și caută în casa lui Iudas [pe cel cu] numele de Savlos din Tarsevs [Ταρσεύς]! Căci, iată, se roagă!

12. Și a văzut în vedenie un bărbat, [pe] numele [lui] Ananias, intrând și punând mâna [peste] el, [pentru] ca să vadă”[1].

13. Și a răspuns Ananias: „Doamne, am auzit de la mulți despre bărbatul acesta [Κύριε, ἀκήκοα ἀπὸ πολλῶν περὶ τοῦ ἀνδρὸς τούτου], [despre] câte rele a făcut [el] Sfinților Tăi în Ierusalim [ὅσα κακὰ ἐποίησεν τοῖς ἁγίοις σου ἐν Ἱερουσαλήμ]!

14. Și aici are putere de la arhierei [καὶ ὧδε ἔχει ἐξουσίαν παρὰ τῶν ἀρχιερέων], [ca] să lege pe toți cei care cheamă numele Tău [δῆσαι πάντας τοὺς ἐπικαλουμένους τὸ ὄνομά σου]”.

15. Iar Domnul a zis către el: „Mergi, căci acesta Îmi este [Mie] [Πορεύου, ὅτι μοι ἐστὶν οὗτος] vas ales [σκεῦος ἐκλογῆς], [ca] să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a împăraților și a fiilor lui Israil [τοῦ βαστάσαι τὸ ὄνομά μου ἐνώπιον ἐθνῶν καὶ βασιλέων, υἱῶν τε Ἰσραήλ]!

16. Căci Eu îi voi arăta lui câte trebuie el să pătimească pentru numele Meu [ἐγὼ γὰρ ὑποδείξω αὐτῷ ὅσα δεῖ αὐτὸν ὑπὲρ τοῦ ὀνόματός μου παθεῖν]”.

17. Și a plecat Ananias și a intrat întru casă[2], și punându-și mâinile peste el[3], [Ananias] a zis: „Frate Saul [Σαοὺλ ἀδελφέ], Domnul m-a trimis pe mine, Cel care ți S-a arătat ție în calea pe care veneai [ὁ κύριος ἀπέσταλκέν με, ὁ ὀφθείς σοι ἐν τῇ ὁδῷ ᾗ ἤρχου], [pentru] ca să vezi și să te umpli de Duhul Sfânt [ὅπως ἀναβλέψῃς καὶ πλησθῇς πνεύματος ἁγίου]!”.

18. Și, îndată, a căzut de pe ochii lui ca [niște] solzi [de pește], și a văzut [iarăși] și, ridicându-se, a fost botezat.


[1] Căci vedenia a văzut-o cu sufletul, pe când ochii lui erau orbi.

[2] În casa unde era Savlos.

[3] Peste Savlos.

Istorie 5. 27

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Istoria începe de oriunde o privești

(vol. 5)

*

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a.

***

108. Nietzsche și Creștinismul

Friedrich Nietzsche a publicat Der Antichrist în 1895, deși cartea era terminată în 1888[1]. Și în prefața cărții, de o pagină, el ne spune că această carte e pentru cei care au înțeles cartea lui despre Zarathustra[2].

Autorul se grăbește să ne arate aversiunea lui față de Creștinism, spunându-ne că Creștinismul este „mai vătămător decât orice viciu”[3], pentru că propovăduiește „mila pentru toți degenerații și slăbănogii”[4]. Căci, din punctul lui de vedere, în om trebuie „să crească…sentimentul puterii, voința de putere, puterea însăși”[5] și nu mila față de oameni, atenția față de cei singuri și neajutorați.

De aceea, „soluția” lui inumană e aceea de „a-i ajuta” pe cei slăbănogi și degenerați „să piară”[6].

Însă lupta lui Nietzsche cu Creștinismul nu s-a născut din existența oamenilor „slabi”, cum îi numește el, ci din aceea că Creștinismul luptă „pe viață și pe moarte” pentru a arăta că „omul puternic” e „omul rău”[7]. Pentru că, subliniază el, „Creștinismul a ținut partea a tot ceea ce este slab, josnic, degenerat, el și-a croit un ideal din contrazicerea instinctului de conservare al vieții puternice; el a corupt însăși dreapta rațiune a naturilor spiritual puternice, întrucât ne-a propovăduit să resimțim valorile cele mai înalte ale spiritualității ca fiind atinse de păcate, ca unele ce conduc la eroare, la ispite”[8].

De aceea, pentru Nietzsche, a fi corupt moral nu înseamnă a avea conștiința păcatului ci a urma valorile creștine. Căci, pentru el, Creștinismul este „dezavantajos”[9] pentru om. Adică credința creștină îi taie omului avânturile luciferice, cele pe care Nietzsche le considera „expresii ale puterii”.

Și pentru că credința creștină nu militează pentru „supraoameni” trufași, Nietzsche a numit valorile creștine „valori ale decăderii, valori nihiliste”[10]. Hristos este „Nazarineanul”[11] pentru el și ne îndeamnă să folosim bisturiul și „să extirpăm” mila din noi[12]. Să extirpăm mila din noi și să devenim fiare, care să îi „mănânce” pe cei neajutorați. Iar acest lucru e unul dintre principiile satanismului postmodern.

În I, 8, Nietzsche consideră sfințenia cel mai mare prejudiciu adus vieții umane, un prejudiciu mai mare decât „orice altă oroare sau viciu”[13]. Dar dacă nu sfințenia este împlinirea omului, atunci satanizarea lui este „soluția” lui Nietzsche.

În același capitol, preotul este pentru autor „[un] tăgăduitor, [un] calomniator și [un] otrăvitor prin meserie al vieții[14]. Pentru că preotul îți spune că nu ești „curat”, ci ești pătimaș și ai nevoie de mila lui Dumnezeu pentru ca să te curățești de patimi și să te mântuiești. Însă „mântuirea” lui Nietzsche era infatuarea, cea care îi aducea mirajul că e „puternic”.

De aceea, Nietzsche mărturisește că el luptă cu „instinctul de teolog”[15] oriunde îl găsește, pentru că esența teologiei este „falsitatea”[16].

Însă, în I, 10, autorul a afirmat un mare adevăr și anume acela că „pastorul protestant este bunicul filosofiei germane”[17]. Că filosofia germană este teologia protestantă edulcorată.

De aceea, el consideră că filosofia germană protestantă este „o teologie perfidă[18]. De perfidia teologiei protestante sunt convins și eu, pentru că ea este o încercare anistorică de „a rescrie” Creștinismul. Dar perfidia protestantă, la rândul ei, e născută din teologia romano-catolică, cea care a încercat pentru prima oară „să rescrie” credința și viața Bisericii.

Și Nietzsche consideră „succesul” lui Kant drept „un succes de teolog”[19]. Iar pe Kant, Luther și Leibniz îi consideră „o frână mai mult pentru onestitatea germană”[20].

În I, 11, Nietzsche îl face „idiot” pe Kant și îl socotește „un păiajen”, care încă mai e socotit „un filosof german”[21]. Dar îl laudă pe Descartes pentru că l-a gândit pe om ca pe o mașină[22].

În I, 14, Nietzsche consideră „spiritul pur”, adică curățirea sufletului de patimi, drept „curată prostie”[23], pentru ca în I, 15 să afirme alt neadevăr și anume că Creștinismul, nici la nivel de religie și nici la nivel de morală „nu intră în contact cu realitatea” omului[24]. Căci, pentru el, Dumnezeu și sufletul sunt realități „imaginare”, și la fel sunt și păcatul, mântuirea, îndurarea, ispășirea, iertarea păcatelor, Împărăția lui Dumnezeu, judecata din urmă, viața veșnică[25]. Mai pe scurt: Nietzsche a negat tot din Creștinism, considerându-l un cuvânt gol.

Și, pentru că a negat credința în Dumnezeu, Nietzsche ne propune credința în noi înșine[26]. La fel ne propune și satanismul postmodern.

În I, 20, Nietzsche laudă budismul în defavoarea Creștinismului spunând că este „de o sută de ori mai realist decât creștinismul”[27] și că budismul este „singura religie cu adevărat pozitivistă pe care ne-o arată istoria”[28], stând „dincolo de bine și de rău”[29]. În schimb, despre Creștinism, el spune că reprezintă „cruzimea față de tine însuți și față de alții; ura față de cei care gândesc altfel decât tine; voința de a persecuta. […] Creștină este ura contra spiritului, a orgoliului, a curajului, a libertății, a acelui libertinage al spiritului; creștină este ura contra simțurilor, contra prietenilor simțurilor, contra prietenilor în general…”[30].

În I, 22, Nietzsche spune absurditatea că Creștinismul are valori „barbare”[31]. Și una dintre aceste „valori barbare” este Dumnezeiasca Euharistie. În termenii lui: „băutul sângelui din Cina cea de taină”[32]. Și tocmai de aceea, pentru că Creștinismul dorește „să stăpânească peste niște animale de pradă, mijlocul său [e acela]…de-ale îmbolnăvi. [Iar] slăbiciunea constituie rețeta creștină pentru a domestici, pentru „civilizație””[33].

Însă nu credința creștină „a inventat” păcatele oamenilor ci ea îi vindecă de păcate, adică de boala lor. Iar asceza, lupta cu păcatul, e adevărata bărbăție a omului. Pentru că luptând cu păcatul, omul nu mai vrea să fie rob al păcatului ci liber prin harul lui Dumnezeu. Pe când omul orgolios și infatuat al lui Nietzsche este adevăratul om slab, pentru că el e rob păcatului și al demonilor, al celor care îl învață să confunde păcatul, adevărata slăbiciune și neputință a omului, cu „tăria” omului.

În I, 23, autorul consideră virtuțile teologice (credința, nădejdea și dragostea) drept „cele trei viclenii creștine”[34] iar în I, 27, el spune că Iisus a murit pentru „vina Lui” și nu pentru a altora[35].

În I, 36, Nietzsche se declară „spirit liber” după 19 secole de Creștinism[36]. Căci Creștinismul „barbarizat” a fost asumat de Biserică iar Biserica este pentru el „ură mortală față de orice dreptate, față de orice înălțime spirituală, față de orice omenire sinceră și bună”[37]. Bineînțeles, toate afirmațiile lui Nietzsche față de Biserică și de credința creștină nu au de-a face cu realitatea. Dar în orgoliul său trufaș, el a încercat să prezinte mistificarea lui drept „adevăr”.

În I, 38, autorul își mărturisește disprețul față de contemporanii lui[38]. Iar dintre contemporani, preotul este „cel mai periculos fel de parazit, [el fiind]…adevăratul păianjen otrăvitor al vieții”[39]. Și Nietzsche ne învață „să ne fie rușine” să ne mai numim creștini[40].

În I, 39, el declară că doar Hristos a fost creștin și că Evanghelia a murit pe Cruce[41]. Iar despre Sfântul Pavel, Apostolul, Nietzsche spune că a acționat „cu obrăznicia specific rabinică ce-l caracterizează în toate trăsăturile sale”[42], pentru că el a fost „geniul în ură”[43].

Și Sfânt Pavel „și-a născocit pentru sine o istorie a creștinismului primitiv”[44], în care „a falsificat istoria lui Israel încă o dată”[45].

Puțin mai încolo, în I, 45, Sfântul Pavel e denumit de Nietzsche „cel mai mare dintre apostolii răzbunării”[46]. Iar în I, 51, el spune că „Biserica n-a declarat ca sfinți decât nebuni și escroci[47].

Nietzsche se declară „curajos”, având curajul sănătății și al disprețului[48], dispreț prin care consideră Creștinismul o religie care nu înțelege trupul omului, care nu se eliberează de „superstiția sufletului”, care consideră postul „un merit” și luptă împotriva sănătății personale[49].

La finalul lui I, 51, autorul declară în infatuarea lui penibilă: „creștinismul a fost cea mai mare nenorocire de până acum a omenirii”[50].

În I, 56, el consideră Cartea legilor lui Manu ca fiind „superioară” Dumnezeieștii Scripturi[51]. În I, 58, el spune că „Creștinismul a fost vampirul Imperiului roman – el a distrus peste noapte munca extraordinară a romanilor de a dobândi un teren pentru o mare cultură[52]. Pe când în I, 59, Sfântul Augustin de Hippo e numit „un agitator creștin oarecare”[53]. După care afirmă că musulmanii au tot dreptul „să disprețuiască” Creștinismul, pentru că aceia sunt „bărbați” în comparație cu noi[54].

I, 60 începe cu fraza: „Creștinismul ne-a păgubit de moștenirea culturii antice, iar mai târziu de moștenirea culturii islamice”[55]. Iar I, 61 se termină astfel: „protestantismul…[este] cea mai murdară formă a creștinismului care a fost [vreo] dată, cea mai incurabilă, de necontrazis”[56].

Pentru ca în I, 62, la sfârșitul cărții sale infame, Nietzsche să spună: „Consider creștinism[ul] drept unicul mare blestem, singura mare corupere internă, singurul mare instinct al urii”[57].

*

109. Mormintele evreiești

În România[58] sunt 810 cimitire evreiești și mai mult de 750 dintre ele sunt în localități unde nu au mai trăit evrei de zeci de ani[59]. Și evreii din România ar avea nevoie de 30 de milioane de euro pentru a reabilita toate aceste cimitire[60].

La Roman există o placă comemorativă, unde evreii uciși „în trenul morții, în timpul pogromului fascist din zilele de 29-30 iunie și 1 iulie 1941”[61] sunt considerați „martiri ai obștii”[62].

Pe o piatră tombală scrie: „Lacrimile noastre nu vor seca niciodată pentru crunta pierdere la care am fost încercați”[63].

Evreul e înmormântat în pământ, fiind învelit într-un giulgiu alb iar cimitirul e considerat „un loc sfânt”[64]. Iar cel care vizitează un mormânt evreiesc pune pe el o pietricică, semn al vizitei la mormânt[65].

Pe pietrele tombale evreiești, scrise de regulă în limba ebraică, găsim datele particulare ale decedatului și inscripții cu caracter general[66].

Anul 2015, pentru evrei, este anul 5776 de la facerea lumii[67]. Pe mormintele evreiești recente apar ani de peste 5.000 și ei se scriu prescurtați: fără prima cifră[68]. Iar „dacă anul este, [spre exemplu], 5583, el va fi scris numai 583 și atunci, la forma această prescurtată trebuie adăugată cifra [numărul] 1240 și [astfel] se va obține anul exact în [din] calendarul gregorian. De exemplu anul 5583 = 583+1240= 1823”[69]. Iar dacă numerele evreiești sunt scrise sub forma literelor evreiești valoarea numerică a literelor se află prin adunarea valorică a fiecărei litere în parte, la care se adaugă numărul 5000. Și astfel ajungem la anul evreiesc în care a murit cel îngropat acolo[70].

Pe mormintele evreiești găsim, printre altele, următoarele cuvinte scrise: po nikbar = aici se află, ben = fiul lui, bat = fiica lui, ha-rav = rabinul, ha-yakar = mult iubitul, ha-ykarah = mult iubita, av = tatăl, avi = tatăl meu, avinu = tatăl nostru, eem = mama, eemi = mama mea, emanu = mama noastră, baali = soțul meu, ishti = soția mea, akh = fratele, akhi = fratele meu, akhinu = fratele nostru, akhot = sora, dodah = mătușa, dod = unchiul, btulah = fecioara, marat = doamna, niftar = decedat, nolad = născut, shana = anul, yom = ziua, khodeș = luna (calendaristică)[71].

În cimitirul din Iași a fost îngropat un anume Iehuda Leib, în anul 1725[72]. La Timișoara, în 1636, a fost îngropat doctorul Asriel Assael[73]. Pe mormântul Itei, din Ștefănești, apar sculptate o mână, flori, o pasăre, un potir și un șarpe[74].

Cimitirul, în ebraică, se numește bet kevarot (casa mormintelor), bet olam (casa veșnicie) sau bet haim (casa vieții)[75]. Iar distanța dintre morminte trebuie să fie de șase palme sau de șase degete iar mormintele femeilor sunt separate de cele ale bărbaților[76]. Sinucigașii, apostații și cei cu păcate mari împotriva Legii sunt îngropați lângă gardul cimitirului[77].

Nu se fac înmormântări de Șabat [sâmbăta] sau de Iom Kipur [ziua ispășirii][78]. Mortul e spălat cu apă, apoi e învelit în giulgiu și doliul pentru el e de 30 de zile[79]. Însă nu se ține doliu (și nu văd de ce să nu se țină doliu) pentru copiii născuți morți sau care mor mai înainte de a împlini 30 de zile de viață, dar sunt înmormântați[80]. Cum poți opri însă lacrimile unor părinți, cărora le-a murit copilul înainte sau după naștere?

Lumânările simbolizează la evrei sufletul omului[81].


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Antichrist_%28book%29.

[2] [Friedrich] Nietzsche, Antichristul, traducere, note și postfață de Vasile Muscă, Ed. Biblioteca Apostrof, 1996, [fără oraș], p. 7.

[3] Idem, p. 10. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 11-12. [8] Idem, p. 12. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 13. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 14. [13] Idem, p. 15. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 16. [17] Ibidem. [18] Idem, p. 17. [19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 18.

[22] Idem, p. 21. [23] Ibidem. [24] Idem, p. 22. [25] Ibidem. [26] Idem, p. 23. [27] Idem, p. 27. [28] Ibidem. [29] Ibidem. [30] Idem, p. 29. [31] Idem, p. 30. [32] Ibidem. [33] Ibidem. [34] Idem, p. 32. [35] Idem, p. 40. [36] Idem, p. 49. [37] Idem, p. 50. [38] Idem, p. 51. [39] Idem, p. 52. [40] Ibidem. [41] Ibidem. [42] Idem, p. 56. [43] Idem, p. 57.

[44] Ibidem. [45] Ibidem. [46] Idem, p. 64. [47] Idem, p. 72. [48] Ibidem. [49] Ibidem. [50] Idem, p. 73. [51] Idem, p. 81. [52] Idem, p. 87. [53] Idem, p. 90. [54] Ibidem. [55] Ibidem. [56] Idem, p. 93. [57] Idem, p. 94.

[58] Memoria cimitirelor evreiești, București, 2007, 108 p. în PDF. Preluat de aici: http://www.jewishfed.ro/downloads/carti/memoriacimitirelorevreiesti2007.pdf.

[59] Idem, p. 6. [60] Idem, p. 14. [61] Idem, p. 29. [62] Ibidem. [63] Idem, p. 50. [64] Idem, p. 54. [65] Ibidem. [66] Idem, p. 62.

[67] A se vedea: http://www.jewishfed.ro/index.php/component/content/article/126-cancelaria-rabinica/anunturi/1422-orarul-serviciilor-religioase2.

[68] Memoria cimitirelor evreiești, ed. cit., p. 64. [69] Ibidem. [70] Idem, p. 66. [71] Idem, p. 66-70. [72] Idem, p. 72. [73] Idem, p. 74. [74] Idem, p. 75. [75] Idem, p. 84. [76] Idem, p. 85. [77] Ibidem. [78] Idem, p. 88. [79] Idem, p. 88-89. [80] Idem, p. 89. [81] Idem, p. 91.

Faptele Apostolilor, cap. 9, 1-9, cf. BYZ

1. Iar Savlos [Σαῦλος], încă suflând amenințare și ucidere întru Ucenicii Domnului [ἔτι ἐμπνέων ἀπειλῆς καὶ φόνου εἰς τοὺς μαθητὰς τοῦ κυρίου], mergând [la] arhiereu,

2. a cerut de la el epistole [ᾐτήσατο παρ᾽ αὐτοῦ ἐπιστολὰς], pentru Damascos/ Damasc, către sinagogi, ca, dacă are să afle [pe] vreunii [pe] cale, fiind bărbați și femei, să îi aducă legați întru Ierusalim.

3. Și [el], în [drumul] lui mergând, era el apropiindu-se de Damascos. Și, îndată [ἐξαίφνης], l-a strălucit pe el lumină din cer [περιήστραψεν αὐτὸν φῶς ἀπὸ τοῦ οὐρανου]!

4. Și, căzând la pământ [καὶ πεσὼν ἐπὶ τὴν γῆν], a auzit un glas zicându-i lui [ἤκουσεν φωνὴν λέγουσαν αὐτῷ]: „Saul, Saul, de ce Mă prigonești [Σαούλ, Σαούλ, τί με διώκεις;]?”.

5. Și [el] a zis: „Cine ești, Doamne [Τίς εἶ, κύριε;]?”. Iar Domnul i-a zis: „Eu sunt Iisus, pe care tu Îl prigonești [Ἐγώ εἰμι Ἰησοῦς ὃν σὺ διώκεις·]!

6. Ci [tu], ridică-te și intră întru cetate, și ți se va spune ție ce trebuie tu a face [ἀλλὰ ἀνάστηθι καὶ εἴσελθε εἰς τὴν πόλιν, καὶ λαληθήσεταί σοι τί σε δεῖ ποιεῖν]!

7. Iar bărbații, care călătoreau împreună cu el, stăteau uimiți/ fără glas [εἱστήκεισαν ἐνεο], auzind glasul, dar [ne]văzând nimic.

8. Și s-a ridicat Savlos de la pământ, ochii lui [fiind] deschiși, [dar] nimic [nu] vedea! Și ținându-l pe el de mână, [așa] l-au dus întru Damascos.

9. Și a fost trei zile nevăzând, și nu a mâncat și nici [nu] a băut.