Iubiții mei[1],

în Dumnezeiasca Scriptură, parabola [παραβολή] este o încercare teologică de descriere și de introducere a noastră într-o realitate viitoare sau veșnică. Căci folosindu-se de cuvinte, pentru a crea imagini profunde, parabolele sunt profetice prin conținutul lor, fiind, în același timp, și vederi mistice, pentru că ele vorbesc despre realități dumnezeiești.

De aceea, parabolele sunt iconizate în Biserică, sunt văzute ca Sfinte Icoane, pentru că ele vorbesc despre lucruri transcendente, veșnice.

Parabolele Domnului, cu precădere, vorbesc despre Împărăția Lui, fiecare dintre ele urmărind să surprindă o altă latură a realității veșnice a Împărăției Sale. Deși vorbesc diferit despre Împărăție, toate parabolele Domnului despre Împărăție au lucruri în comun, după cum vom vedea și în parabola Evangheliei de azi [Mt. 22, 2-14]. Pentru că parabolele Domnului vorbesc în mod explicit despre realitatea veșnică a Împărăției Lui, chiar dacă în unele detalii ale lor par să fie cu totul și cu totul mundane.

Însă, după cum Sfintele Icoane sunt descrieri mistice ale Sfinților, reprezentări ale fețelor lor, din veșnicie, îndreptate spre noi, tot la fel parabolele Domnului sunt o descriere profundă și fidelă a Împărăției, deși, la prima impresie, par niște „povești banale”. Pentru că cei care le gândesc ca pe niște „povești” existente în Evanghelii nu înțeleg seriozitatea abisală a Domnului atunci când El le-a rostit. Nu înțeleg faptul că El a pictat, prin intermediul lor, Împărăția Lui, pentru ca să ne ajute să ne facem proprii ei.

Adică parabolele nu ne îngreunează înțelegerea Împărăției Lui, ci ne-o ușurează. Ele ne dau explicații profunde și despre Împărăție și despre cum trebuie să fim noi, dacă vrem să fim părtași Împărăției Lui.

Parabola de azi începe așa în ed. BYZ: „Asemănatu-s-a Împărăția cerurilor omului împărat, care a făcut nunți fiului lui [Ὡμοιώθη ἡ βασιλεία τῶν οὐρανῶν ἀνθρώπῳ βασιλεῖ, ὅστις ἐποίησεν γάμους τῷ υἱῷ αὐτοῦ]” [Mt. 22, 2].

În Biblia de la 1688, în ed. BOR 1914, 1939, 1988 și 2001, avem nuntă și nu nunți. Însă nunți apare în Codex Sinaiticus, Codex Alexandrinus, BYZ, MGK, VUL, BNT.

Dar ambele forme substantivale vorbesc despre același lucru: despre legătura tainică, harică, dintre noi și Dumnezeu. Când privim la modul general această realitate a celor mântuiți, a celor sfinți, spunem că toți sunt la nunta veșnică a lui Dumnezeu. Și atunci vorbim despre o singură nuntă a Împărăției Lui. Dar când vorbim despre fiecare Sfânt în parte, spunem că fiecare are legătura lui personală și unică cu Dumnezeu. Pentru că el și-a sfințit viața într-un mod personal și unic. Și atunci, prin nunți, înțelegem că există atâtea nunți ale lui Dumnezeu câți membri ai Împărăției sunt.

Dar fiecare dintre Sfinții Lui, cu care El are o legătură de iubire veșnică, sunt împreună. Iar dacă omul împărat este Tatăl, iar fiul, căruia i-a făcut nunți, e Fiul lui întrupat, iar Tatăl și Fiul nu pot să fie vreodată fără Duhul Sfânt, atunci Împărăția e a Dumnezeului treimic și noi la ea suntem chemați.

Pentru că Tatăl „a trimis pe slujitorii lui [ca] să-i cheme pe cei chemați întru nunți și [ei] nu au vrut să vină” [Mt. 22, 3]. Însă, dacă Împărăția Lui e veșnică, atunci ea a precedat crearea noastră. Căci noi am fost creați de Dumnezeu tocmai pentru a fi moștenitori ai Împărăției Sale.

Omul a fost creat de Dumnezeu pentru ca să aibă o legătură vie cu El, adică viața lui să fie o nuntă continuă cu El. Căci atunci când Domnul vorbește despre nunți, vorbește despre relații cu El curate și nepătimașe. Despre relații harice cu Dumnezeu.

Pentru că El Se unește, prin slava Lui, cu cei care se curățesc pentru El și îi face Sfinți și bineplăcuți Lui. Nunta lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi, începută la Botezul nostru, este veșnică, dacă Îl dorim pe El pentru veșnicie.

De aceea, versetul de față vorbește despre faptul că, dintru început, de la crearea primilor oameni, Dumnezeu i-a chemat pe oameni la relații personale cu El.

Iar slujitorii Lui sunt, deopotrivă, Îngerii și Sfinții. Căci prin Îngerii și prin Sfinții Lui Dumnezeu a chemat întreaga umanitate, dintru început, la sfințenie.

Mt. 22, 4-7 vorbește despre chemarea oamenilor la Împărăție în timpul lui Israil, în Vechiul Testament:

„Din nou a trimis alți slujitori, zicând: «Iată, am pregătit prânzul meu, taurii mei și cele îngrășate au fost înjunghiate și toate [sunt] gata! Veniți întru nunți [Πάλιν ἀπέστειλεν ἄλλους δούλους, λέγων, Εἴπατε τοῖς κεκλημένοις. Ἰδού, τὸ ἄριστόν μου ἡτοίμασα, οἱ ταῦροί μου καὶ τὰ σιτιστὰ τεθυμένα, καὶ πάντα ἕτοιμα· δεῦτε εἰς τοὺς γάμους]!».

Dar ei, nedând atenție, au plecat, unul la câmpul lui, iar altul la negustoria lui. Iar alții prinzându-i pe slujitorii Lui, i-au chinuit și i-au omorât.

Și împăratul auzind aceasta s-a mâniat, și trimițând oștile Lui, i-a pierdut pe acei ucigași [ἀπώλεσεν τοὺς φονεῖς ἐκείνους] și cetatea lor a ars-o [καὶ τὴν πόλιν αὐτῶν ἐνέπρησεν]”.

Și observăm că El numește masa prânz, masa de la mijlocul zilei, pentru că e vorba despre timpul Profeților. Al Profeților pe care Israil i-a disprețuit și i-a omorât. Pe când Mt. 22, 7 e o profeție despre distrugerea Ierusalimului, care s-a petrecut în primăvara anului 70 d. Hr[2]. Căci cetatea a fost arsă cu foc de către romani, așa după cum profețise Domnul, după ce mulți fuseseră uciși.

La Mt. 22, 8-11 se vorbește despre întruparea Lui și despre Biserica Sa și despre zilele noastre: „Apoi zise slujitorilor Lui: «Nunta este gata [γάμος ἕτοιμός ἐστιν], dar cei chemați nu erau vrednici [οἱ δὲ κεκλημένοι οὐκ ἦσαν ἄξιοι]. Așadar mergeți spre ieșirile drumurilor, și câți aveți să găsiți, chemați-i întru nunți [Πορεύεσθε οὖν ἐπὶ τὰς διεξόδους τῶν ὁδῶν, καὶ ὅσους ἂν εὕρητε, καλέσατε εἰς τοὺς γάμους]!». Și slujitorii aceia ieșind întru drumuri, i-au adunat pe toți câți au găsit, și răi și buni; și a umplut nunta de oaspeți [Καὶ ἐξελθόντες οἱ δοῦλοι ἐκεῖνοι εἰς τὰς ὁδοὺς συνήγαγον πάντας ὅσους εὗρον, πονηρούς τε καὶ ἀγαθούς· καὶ ἐπλήσθη ὁ γάμος ἀνακειμένων]”.

Și observăm că Domnul folosește nuntă și în v. 8 și în v. 11, atunci când folosește pe nuntă ca pe un corelativ al Împărăției. Însă slujitorii Lui ne cheamă pe fiecare dintre noi „întru nunți”, adică la o relație personală și eclesială cu El. Pentru că nu poți fi creștin ortodox în afara Bisericii și nu te poți sfinți fără o viață autentic eclesială. Căci viața noastră, ca mădulare vii ale Bisericii, ne face experimentatori și moștenitori ai Împărăției Lui.

Toți, în Biserică, suntem curățiți de păcate în apele dumnezeiești ale Botezului. Dar devenim buni numai dacă ne sfințim viața, și devenim răi doar dacă ne îndepărtăm de făgăduințele Botezului. De aceea, acum, în clipa de față, cei răi stau lângă cei buni în Biserică, cei păcătoși lângă cei sfinți, cei care luptă continuu pentru mântuirea lor fiind alături de cei indiferenți față de acest lucru. Pentru că toată viața noastră e o luptă continuă pentru rămânerea în sfințenie, pentru a ne face proprii Împărăției Lui.

Așadar, Biserica e calea spre Împărăție. Însă a fi membru al Bisericii nu ne garantează mântuirea. Simpla prezență la Biserică nu ne mântuiește. Pentru că mântuirea e nunta dintre noi și Dumnezeu, e o continuă transfigurare interioară, e schimbarea noastră, prin har, din oameni păcătoși în oameni sfinți.

De aceea și Domnul ne cheamă la Împărăție…dar prin Biserica Lui. Nu ne cheamă să ne mântuim „prin orice biserică și religie”, așa, „la întâmplare” sau „după cum are chef fiecare”, ci numai prin Biserica Lui de la Cincizecime, prin Biserica Ortod0xă. Pentru că mântuirea este eclesială, adică ortodoxă, așa după cum mântuirea, în Vechiul Testament, era iudaică. Lucru pe care Domnul i-l spune Sfintei Fotini în In. 4, 22: „căci mântuirea din iudei este [ὅτι ἡ σωτηρία ἐκ τῶν Ἰουδαίων ἐστίν]”.

Însă iudeii, odată ce L-au negat și L-au răstignit pe Domnul, ei, cei chemați la Împărăție, s-au făcut nevrednici de Împărăție. Căci despre ei vorbește la Mt. 22, 9: „dar cei chemați nu erau vrednici”.

Dar despre noi, despre creștini, Domnul vorbește imediat, în v. 10, spunând că noi, în Biserică, suntem și buni și răi, adică și vrednici și nevrednici de Împărăția Lui. Căci, mai pe scurt, repetăm greșelile Israilului ales de Dumnezeu să fie sfânt și el a făcut deicid.

Și tot despre noi e finalul Evangheliei de azi. Pentru că în finalul Evangheliei de azi se vorbește despre judecata noastră, a creștinilor:

„Dar împăratul intrând să vadă oaspeții, a văzut acolo un om neîmbrăcat [în] veșmântul nunții [Εἰσελθὼν δὲ ὁ βασιλεὺς θεάσασθαι τοὺς ἀνακειμένους εἶδεν ἐκεῖ ἄνθρωπον οὐκ ἐνδεδυμένον ἔνδυμα γάμου]. Și îi zise lui: «Prietene, cum ai intrat aici neavând veșmântul nunții [Ἑταῖρε, πῶς εἰσῆλθες ὧδε μὴ ἔχων ἔνδυμα γάμου;]?». Dar [el] a tăcut. Atunci a zis împăratul slujitorilor: «Legați-i lui picioarele și mâinile, luați-l pe el și aruncați-l întru întunericul cel mai din afară! Acolo va fi plângere și scrâșnire a dinților [Τότε εἶπεν ὁ βασιλεὺς τοῖς διακόνοις, Δήσαντες αὐτοῦ πόδας καὶ χεῖρας, ἄρατε αὐτὸν καὶ ἐκβάλετε εἰς τὸ σκότος τὸ ἐξώτερον· ἐκεῖ ἔσται ὁ κλαυθμὸς καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων]».

Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși [Πολλοὶ γάρ εἰσιν κλητοί, ὀλίγοι δὲ ἐκλεκτοί]” [Mt. 22, 11-14, BYZ].

Cine sunt oaspeții lui Dumnezeu, cei bine-veniți întru Împărăție, cei care au veșmântul nunții? Toți Sfinții și Îngerii Lui. Căci veșmântul nunții e slava Lui. Și slava Lui o avem interior și ea iradiază din noi, ea fiind frumusețea noastră duhovnicească.

Căci de câte ori vorbesc despre frumusețe harică sau duhovnicească, mă refer la slava Lui coborâtă în noi, datorită vieții noastre curate și sfinte. La slava cea veșnică și necreată a Preasfintei Treimi.

Iar veșmântul nunții veșnice e veșmântul haric al Botezului, simbolizat material de hainele albe cu care e îmbrăcat pruncul nou-botezat sau de veșmântul alb pe care îl poartă adultul care se botează. Dar și mireasa, îmbrăcată cu totul în alb, tot despre veșmântul de har al Botezului ne vorbește și despre căsătorie ca despre o viață de sfințenie. După cum și veșmintele albe, cu care slujitorii ierarhiei bisericești slujesc la Paști, tot despre curăție și sfințenie vorbesc, pentru că toți trebuie să fim plini de lumina cea veșnică a Treimii.

Din Mt. 22, 11 nu trebuie să înțelegem că „poate să ajungă” cineva în Împărăția lui Dumnezeu fără slava Lui în el. Că poate „intra” și apoi Dumnezeu „îl scoate de acolo”. Pentru că Mt. 22, 11 nu vorbește despre perioada de după Judecata de obște ci chiar despre judecata Lui. Și El îi pune în contrast pe oaspeți cu cel fără veșmântul nunții pentru ca să ne arate că sunt mulți cei mântuiți, dar, prin acest unul fără veșmânt, să vorbească despre mulții fără veșmânt haric.

Iar când Domnul îi numește prieteni pe cei păcătoși la judecata Lui, o spune cu cea mai mare dragoste, pentru că ei, chiar și în Iad, sunt făpturile Lui, create de El și nu niște străini pentru El. Ei și-au ales Iadul pentru că L-au disprețuit pe Dumnezeu, dar El nu îi disprețuiește pe cei din Iad. Și cea mai mare dovadă de iubire pentru cei din Iad e tocmai aceasta: că El nu le strică alegerea, nu îi mântuiește cu forța, nu decide în locul lor. După cum nu decide nici în locul Sfinților, care Îl iubesc pe El în mod liber și asumat și nu pentru că sunt „forțați” de către El.

Păcătoșii, când vor fi întrebați de El, vor tăcea. Pentru că știu că nu se pot dezvinovăți pentru ceea ce au făcut. În fața Lui nu vom mai fi ipocriți, nu ne vom mai putea ascunde, pentru că viața noastră e la vedere. Viața sufletului nostru se va vedea prin trupul nostru înviat și înduhovnicit de slava Lui. Vom fi plini de slava Lui sau plini de întuneric. Tocmai de aceea toți vor vedea cine suntem, după cum și noi vom fi conștienți de starea noastră și de a altora. Vom fi expliciți unul pentru altul, după cum, încă de acum, observăm cine e păcătos și cine e Sfânt.

Legarea noastră de mâini și de picioare, cât și luarea și aruncarea noastră în Iad se va face de către Îngerii Lui. Iar prin plângere și scrâșnire a dinților, Domnul ne-a vorbit despre chinuirea noastră veșnică în Iad.

Versetul ultim e concluzia parabolei. Și prin mulții chemați trebuie să înțelegem toți oamenii. Pentru că toți sunt chemați să se mântuiască și să moștenească Împărăția Lui. De aceea, mântuirea e universală ca și Biserica. Scopul Bisericii e acela de a încorpora/ cuprinde întreaga lume, dar nu, pur și simplu, pentru „a o ocupa instituțional” ci pentru a transfigura întreaga lume.

Acesta e scopul prim și ultim al Bisericii pe pământ: acela de a fi un soare viu, divino-uman, de iradiere a harului Treimii. Biserica e cea care ne naște din nou prin Botez și ne ajută prin toate Tainele și Slujbele ei să ne curățim de patimi, să ne luminăm dumnezeiește, să ne umplem de har și să creștem continuu în sfințenie.

Toate celelalte moduri de a se manifesta ale Bisericii, ca grijă față de oameni și de patrimoniul ei, se subsecvențiază scopului prim și ultim al ei: acela de a sfinți lumea și întreaga creație.

Dar pentru a ne sfinți continuu trebuie să cunoaștem teologia Bisericii și modul de viețuire al ortodocșilor. Pentru că numai acestea ne sfințesc continuu.

Așa înțelegem de ce, de două mii de ani, Sfinții Părinți ai Bisericii, luminați de Dumnezeu, tot tâlcuiesc viața și cărțile Bisericii: pentru că avem nevoie de teologia curată a Bisericii și de modul de viețuire curat al ei. Avem nevoie să simțim harul Lui în noi, să trăim dumnezeiește, fiind conduși de adevărurile curate, clare și profunde ale lui Dumnezeu.

Iar când Domnul a spus că cei aleși sunt puțini, S-a referit la diferența de număr dintre cei care au trăit pe fața pământului și cei care și-au sfințit viața. Căci numărul Sfinților și al Îngerilor Lui nu e mic nicidecum, dar numărul celor Sfinți, în comparație cu numărul de oameni care a trăit pe pământ, e mic. Și asta o spune Dumnezeu și o vedem și noi în istorie și la tot pasul.

Căci ce e mai bun pentru mântuirea noastră decât să avem Prieteni și Părinți sfinți? Și îi căutăm pe ei în persoanele multora și…nu îi găsim. Suntem amăgiți când de unul, când de altul, care pretind că sunt oamenii lui Dumnezeu, că sunt oameni credincioși, dar se dovedesc repede niște prefăcuți și niște oameni reci.

Însă nu ne putem potoli dorul nostru după oameni autentici și profunzi până nu găsim pe un om al lui Dumnezeu cu adevărat, care să arate în el viața reală a ortodocșilor.

Da, numărul celor care doresc să se sfințească e mic, dar noi îl putem mări! Pentru că fiecare dintre noi se poate decide pentru viața de sfințenie de la un moment dat și să se schimbe radical. Și cel care se decide pentru sfințenie, se decide pentru o nuntă preafrumoasă și veșnică cu Dumnezeu, care începe de acum, din clipa când ne decidem. Pentru o nuntă în care simțim și trăim mângâierea, ajutorul, bucuria, frumusețea, lumina lui Dumnezeu, slava Lui cea veșnică, care ne schimbă continuu și ne întinerește veșnic.

Căci tinerețea duhovnicească, cea fără bătrânețea păcatului, și viața fără de moarte e viața cu Dumnezeu. E Împărăția la care ne cheamă Dumnezeu pe toți. Și binecuvântați vor fi cei care vor accepta chemarea Lui în ei înșiși pentru totdeauna! Căci vor fi oaspeții Treimii pentru veșnicie, cei care vor fi luminați veșnic de către Dumnezeul nostru treimic.

Să avem parte, cu toții, de un an bisericesc binecuvântat de Dumnezeu și de multă împlinire în tot ceea ce facem!

Pe 4 septembrie 2015 am împlinit 10 ani de când am fost hirotonit Diacon. O hirotonie la început de an bisericesc, pentru ca să încep cu începutul viața mea preoțească. Și am înțeles pe fiecare zi că a-I sluji lui Dumnezeu înseamnă a te schimba continuu în bine, dar a-i schimba și pe alții în bine. A-i odihni, a-i întări, a-i determina spre lucruri mari.

De aceea, pe toți vă îndemn la a fi lumini vii pentru oameni și conștiințe treze, care să îi ajute să aleagă viața cu Dumnezeu! Vă îndemn la a fi plini de har și de bucurie și de încredere în voia lui Dumnezeu cu oamenii, fără să vă fie teamă de dureri, de lipsuri, de necazuri și ispite de tot felul. Pentru că întărirea noastră în lipsuri e El, luminarea noastră e El, Dumnezeu ne aduce cărți și oameni, El ne ridică din moarte și din durere, El ne deschide uși și ferestre spre alții, dar și ușa importantă, spre noi înșine, pentru ca să coborâm în noi înșine și să ne vedem așa cum suntem.

La mulți ani, multă pace și înțelegere! Amin.


[1] Sfânta Frescă am preluat-o de aici: http://www.mscireland.com/wp-content/uploads/2014/10/parable-of-the-wedding-feast-dionysii.jpg.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Asediul_Ierusalimului_%2870%29.

Did you like this? Share it: