Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la nașterea Maicii Domnului [8 septembrie 2015]

Iubiții mei[1],

„din nou mă sprijin numai de cuvinte” [2], de cuvintele pline de har, pentru a vă vorbi despre adevărurile credinței noastre ortodoxe! Pentru că predica e formată din cuvinte dar, în același timp, și din harul lui Dumnezeu, care deschide mințile și inimile noastre pentru a primi adevărurile lui Dumnezeu.

Iar dacă harul lui Dumnezeu nu ne atinge inima atunci când se predică în harul lui Dumnezeu e semn că nu predica e de vină, ci cel care n-a ascultat predica cu dorința de a auzi glasul lui Dumnezeu vorbindu-i.

Pentru că Dumnezeu ne vorbește prin ierarhia Lui bisericească, prin Episcopi, Preoți și Diaconi, dar și prin tot cel care trăiește și vorbește din inima lui curățită de patimi și din adevărurile mântuitoare ale lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne vorbește prin toate lucrurile create de El și prin toate ființele Lui și ne învață că a asculta de Dumnezeu e cel mai bun lucru cu putință. Dar El ne vorbește în mod explicit prin teologii Lui plin de har și ne învață să deosebim adevărul de minciună și trăirea duhovnicească de înșelarea demonică grețoasă. De înșelarea cu multe fețe, pe care trebuie să o înțelegem în toată decadența ei și de care trebuie să ne curățim.

De aceea, a-i asculta pe teologii Lui înseamnă a-L asculta pe El, Care vorbește prin gura lor. Și a asculta înseamnă a ne strădui să înțelegem în mod ascetic voia Lui, punând tot ce auzim în lucrare.

Predica, iubiții mei, e întotdeauna ca nașterea. Nu știi când se produce și nu știi ce trebuie să spui…până când nu ești pus în fața faptului de a vorbi. Până ce Dumnezeu nu ne luminează ce să spunem.

Predica se dezvoltă ca un copil în ființa noastră, în mod tainic, și când naștem copilul…el este plin de cuvinte organice, una cu noi, pentru că adevărurile lui Dumnezeu cresc în noi continuu.

Și cum cresc cuvintele lui Dumnezeu în noi? Pe măsura împlinirii poruncilor Lui. Pentru că, pe măsură ce ne curățim de patimi, în ascultare de Dumnezeu, El și cuvintele Lui cresc continuu în noi prin harul Său.

Căci având încredere în Dumnezeu și trăind poruncile Lui, viața Lui se revarsă în viața noastră, slava Lui se înrădăcinează în noi și noi creștem pe fiecare zi ca oameni duhovnicești, responsabili, plini de iubirea și de delicatețea Lui.

Dar predica crescută organic în noi, ca un copil frumos și dumnezeiesc, care se naște la timpul său, este la rândul ei o semănare de viață în oameni. Predica este o semănătoare care ne seamănă sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu…și cuvântul lui Dumnezeu rodește în noi pe măsura încrederii noastre în El.

De aceea, noi avem în adâncul nostru „roadele dreptății [καρπῶν δικαιοσύνης]” [Filip. 1, 11, BYZ], adică virtuțile pe care viața noastră de dreptate, primită prin Botez, le-a încolțit în noi. Căci virtuțile sunt ca niște flori care înfloresc și își dau rodul lor pe măsură ce noi ne facem tot mai proprii lui Dumnezeu.

Facerea de bine, iertarea, smerenia, rugăciunea, bucuria, compătimirea, evlavia, postul, privegherea sunt tot atâtea flori ale virtuților care ne bineînmiresmează cu harul lui Dumnezeu, fiecare din ele aducând un spor aparte vieții noastre ortodoxe. Pentru că virtuțile se ajută și se sprijină una pe alta, făcând un bine unitar în noi, o frumusețe unică și plurală, după cum păcatele ne destructurează interior indiferent ce păcat săvârșim.

Predica este ca nașterea! Dacă este așteptată, atunci predica vine cu bucurie și spune lucruri mari și tainice. Ea vă aduce în suflet dulceața celui care predică. Dar dacă nu este așteptată, ci preotul e primit cu dispreț, predica își pune halatul medical pe ea și se comportă ca un chirurg, care vine ca să folosească bisturiul pentru boli grave, contagioase.

Pentru că predica trebuie să fie, în același timp, o lecție de teologie, o lecție de demnitate, o chemare la viața sfântă, o mustrare, o atenționare, o descoperire de lucruri tainice, o pregătire pentru ispitele și greutățile vieții.

Predica trebuie să educe, să lumineze, să curățească, să taie cangrenele și să vindece. Pentru că în Biserica lui Dumnezeu, „buzele preotului vor păzi cunoașterea și legea se va cere din gura lui, căci [este] îngerul Domnului, Pantrocratorul [χείλη ἱερέως φυλάξεται γνῶσιν καὶ νόμον ἐκζητήσουσιν ἐκ στόματος αὐτοῦ διότι ἄγγελος κυρίου παντοκράτορός ἐστιν]” [Mal. 2, 7, LXX]. Însă cum ἄγγελος înseamnă, în același timp, și Înger dar și trimis/ mesager/ păzitor/ slujitor, preotul este slujitorul lui Dumnezeu, care vă vorbește despre voia Lui cu oamenii.

Predica este o împărtășire de viață și de experiență duhovnicească. Ea este o întâlnire de suflet cu fiecare în parte și cu toți la un loc. Pentru că toți avem nevoie de cunoașterea voii lui Dumnezeu, însă, în același timp, fiecare avem nevoi specifice, personale. Și e normal ca să dorim clarificări, noi amănunte despre lucrurile care ne frământă.

De aceea predica se continuă în povățuirea duhovnicească de la Spovedanie sau de după slujbe, în măsura în care cineva nu a înțeles predica sau dorește să afle lucruri pe care nu le-am rostit la predică. Dar când întrebările sunt și mai complexe, predica trebuie să se continue cu studiul, cu cunoașterea aprofundată personală, pe textele sfinte.

Pentru că predica se naște din studiu și din asceză și trebuie să îi invite pe toți la studiu teologic și la asceză. Predica trebuie să ne deschidă dorirea inimii spre tezaurul imens al Tradiției Bisericii și să ne facă să dorim să citim, să traducem, să scriem, să aprofundăm, să analizăm, să refacem traseul unei persoane sfinte sau al unei scrieri a ei.

Când asemenea preocupări sfinte devin și preocupările cotidiene ale credincioșilor, preotul și-a atins scopul prim al predicării: acela de a-i duce să se adape din aceleași surse ale credinței Bisericii.

Însă nu e de ajuns doar să citim cărțile Scripturii și ale Sfinților Părinți…dar fiecare să le interpretăm după cum dorim. Ci a doua grijă a predicii e aceea de a demonstra, în ani la rând, cât de organică e trăirea și învățătura Bisericii și că totul e atât de serios în teologia ortodoxă încât nu se gândește nimic decât din interiorul sfințeniei, al vieții curate.

Citirea teologică trebuie să se transforme în ritmul viu al vieții noastre. Cărțile trebuie să devină, din obiecte de bibliotecă, cărămizile de har ale ființei noastre interioare, ale catedralei mântuirii pe care trebuie să o ridicăm în noi înșine. Căci catedrala mântuirii, mai înainte de toate, e zidirea noastră duhovnicească prin slava lui Dumnezeu, e creșterea noastră continuă în har și în fapte bune.

Și numai dacă în noi înșine suntem în lucru continuu, dacă în noi înșine suntem în slujire continuă, mergerea noastră la Biserică are sens, pentru că noi înșine suntem o biserică vie în construcție continuă.

Și v-am vorbit astăzi despre predică în relație cu nașterea, pentru că omul nu trebuie doar să se nască, ci și să crească în sfințenie.

Însă, în al doilea rând, am tot amintit până acum despre naștere, despre bucuria ei foarte frumoasă…pentru că prăznuim astăzi nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu [ἡ γέννησις τῆς Ὑπεραγίας Θεοτόκου][3], adică venirea ei pe lume după o zămislire minunată. După o zămislire din pântec sterp, la bătrânețe.

Căci Sfinții ei Părinți, Ioachim [Ἰωακεὶμ] și Anna [Ἄννα][4], s-au rugat în durerea și în desconsiderarea lor de către oameni ca să nască un copil. Căci erau „de râsul lumii” pentru evrei pentru că nu aveau un copil. Dar Dumnezeu nu le-a dat să nască orice fel de copil, ci pe Copila cea mai sfântă a lumii, pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Preasfânta Fecioară Maria.

De aceea, cei desconsiderați s-au făcut cei mai bucuroși oameni ai lumii, pentru că au născut-o pe Maica Stăpânului. Ei s-au umplut de veselie dumnezeiască, pentru că Dumnezeu a fost Cel care a ridicat durerile lor, El a fost Cel care a șters lacrimile lor, pentru că El le-a vestit prin Înger nașterea Mariei.

Iar slujba zilei de azi a fost plină de trecerile imediate de la nașterea Maicii Domnului la nașterea Domnului din ea. Căci cele două nașteri au legătură interioară între ele, pentru că prima a fost ușa pentru a doua.

Numai că aceasta, prima, pe care astăzi o prăznuim, s-a petrecut în mod minunat, la bătrânețe, dar pe cale firească, în cadrul căsătoriei dintre doi oameni Sfinți, Ioachim și Anna. Căci Maica lui Dumnezeu a fost născută de părinții ei pe cale seminală, dar după ce mama ei fusese stearpă aproape toată viața.

Pe când a doua naștere, a Domnului din Preacurata Sa Maică, este mai presus de fire, preaminunată și unică, fiind făcută fără sămânță bărbătească, pentru că Însuși Domnul Și-a clădit trup din uterul Fecioarei și având suflet rațional, le-a asumat pe ele, întregul umanității Sale, în persoana Sa veșnică, dumnezeiască.

Dar trebuia să se nască mai întâi Născătoarea de Dumnezeu, pentru ca să Se întrupeze Stăpânul din ea. Trebuia să se nască cea care s-a păstrat în curăție și a trăit fără de păcat în toată viața ei, pentru ca Fiul lui Dumnezeu Să dorească să Se întrupeze din ea.

Căci Maica lui Dumnezeu nu a fost „o ființă predestinată”, în sensul că ar fi fost creată, în mod special, și fără nicio contribuție a ei, ca să Îl nască pe Domnul, ci ea s-a păstrat în curăție și în sfințenie pentru Domnul, încât El a dorit să Se întrupeze din această preafrumoasă și preasfântă Copilă a întregii lumi.

De aceea, astăzi, când prăznuim nașterea Maicii Domnului, trebuie să știm că ea a făcut ceea ce noi nu am făcut nici după Botez: s-a păstrat în curăție, fiind fără de păcat personal și numai de păcatul strămoșesc a fost curățită la întruparea Cuvântului din ea.

Ea s-a păstrat fără de păcat, deși harul lui Dumnezeu o pătrundea din afară și nu se sălășluise în ea, înăuntru, așa cum trăim noi harul Treimii după Botezul nostru. Însă cu totul s-a dăruit Domnului și a trăit în sfințenie dumnezeiască, fapt pentru care ea este exemplul cel mai mare de credincioșie față de Dumnezeu pe care îl are umanitatea.

Căci cea mai mare bucurie și împlinire a umanității e Maica lui Dumnezeu, ca una care s-a păstrat neîntinată de răutate, de poftă și de tot păcatul.

De aceea, în mod zilnic, făcând experiența victoriilor dar și a căderilor noastre duhovnicești, înțelegem tot mai mult ce viață dumnezeiască a dus Maica lui Dumnezeu. Dar cunoscând durerea și neîmplinirea, tot în ea ne punem nădejde nebiruită, pentru că știm că este rugătoare primită în fața Preasfintei Treimi pentru noi. Căci frumusețea sfințeniei ei Îl înduplecă pe Dumnezeu pentru noi.

…Vestea cea prea bucuroasă a nașterii Maicii Domnului Sfânta Anna a primit-o în timp ce se ruga în livada ei, sub un dafin[5]. Dafinul mai e cunoscut și ca laur (în latină: Laurus nobilis) și copacul de dafin ajunge până la 10-18 metri înălțime[6]. Și acolo, sub dafin, a venit Îngerul Domnului și i-a binevestit: „Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta și suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu și, iată, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea prea binecuvântată, pentru care se vor binecuvânta toate semințiile pământului. Printr-însa se va da mântuire la toată lumea și se va chema numele ei Maria[7]. Și pe lângă minunea că cea stearpă naște la bătrânețe, a mai fost și aceasta: că nașterea sa a fost vestită de Înger și că a aflat că va naște o fată pe care o va numi Maria și că prin ea se va lucra mântuirea întregii lumi.

Și lui Ioachim, Îngerul Domnului i-a dat aceeași veste preabună. Și au zămislit-o pe Maica lui Dumnezeu pe 9 decembrie și au născut-o anul următor, pe 8 septembrie, nașterea ei fiind o bucurie mare[8].

Căci bucurie mare ar trebuie să fie nașterea și creșterea unui copil și nu o corvoadă. Copiii trebuie așteptați și primiți cu bucurie mare, ca pe niște daruri imense ale lui Dumnezeu, față de care trebuie să fim responsabili cu toții. Iar dacă nu avem copii, trebuie să ne bucurăm de copiii altora și să-i ajutăm ca și când ar fi ai noștri, pentru că astfel ne simțim bucuroși și nu dezamăgiți.

Pentru că Sfinții Părinți Ioachim și Anna au cerut copil de la Dumnezeu, cu mare durere, când arhiereul și poporul lor i-au privit ca pe niște oameni nebinecuvântați de Dumnezeu. Au cerut copil atunci când au fost excluși și marginalizați. Iar marginalizarea și excluderea lor a fost nedreaptă, pentru că ei erau niște oameni Sfinți, care nu puteau avea copii, și nu niște „păcătoși”.

Acest lucru nu trebuie să-l facem nici noi cu cei care nu au copii din diverse motive! Ci, dimpotrivă, trebuie să le arătăm înțelegere și dragoste, pentru că ei au nevoie de ajutorul și de sprijinul nostru și nu de excludere din comunitate.

Pentru că Maica lui Dumnezeu, cea care e Maică și pururea Fecioară în același timp, este exemplul de viețuire și pentru cei căsătoriți cât și pentru monahi, și pentru cei tineri și pentru cei bătrâni, și pentru femeile cu copii cât și pentru cele fără copii. Căci toți trebuie să iubim curăția și sfințenia, fapta bună și milostivirea, slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Toți trebuie să ne împlinim duhovnicește în primul rând, pentru că de aceasta ține mântuirea noastră veșnică.

Așadar, iubiții mei, la mulți ani tuturor celor care astăzi își sărbătoresc ziua patronimică!

Doamna Preoteasă împlinește astăzi vârsta de 38 de ani și mă bucur să îi spun și acum că îi doresc toată împlinirea și bucurie veșnică, netrecătoare, în Împărăția lui Dumnezeu.

Căci toate durerile trec, oboselile se uită, anii se scurg ca visul, și rămâne doar ceea ce am făcut cu noi înșine, cum ne-am dăruit ca jertfe vii Domnului, lucrând în Biserica slavei Sale.

Pentru că toți trebuie să ne dorim să moștenim Împărăția lui Dumnezeu cea veșnică, dimpreună cu toți Îngerii și Sfinții Lui și, mai ales, dimpreună cu Născătoarea de Dumnezeu, cu Pururea Fecioara Maria, care este bucuria și pacea noastră.

Stăpână Preabună, Împărăteasa întregii creații, bucuria cea prea dulce a Îngerilor și a oamenilor, ai milă de noi, nevrednicii robii tăi, tot timpul, și te roagă pururea pentru noi, ca să ne mântuim de toată patima și deșertăciunea. Acoperă-ne și ne păzește mereu de ispitele și de răutățile demonilor și ne fă nebiruiți în luptele care ne stau împotrivă. Ca întăriți fiind prin ajutorul și milostivirea ta, să moștenim Împărăția cea netrecătoare, slăvind împreună cu tine și cu toți Îngerii și Sfinții pe Treimea cea preasfântă și preacurată, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în seara zilei de 6 septembrie 2015, zi de duminică, călduroasă.

[2] Primul vers din poemul A inventa o floare, al lui Nichita Stănescu, cf. Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, versuri (1957-1983), vol. I, cu un cuvânt înainte de Nichita Stănescu și cu prefață, cronologie și ed. îngrij. de Alexandru Condeescu, cu acordul autorului, Ed. Cartea Românească, București, 1985, p. 329.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/591/sxsaintinfo.aspx.

[4] Ibidem.

[5] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-09-sf_parinti_ioachim_si_ana.html.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dafin.

[7] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-09-sf_parinti_ioachim_si_ana.html.

[8] Ibidem.

Did you like this? Share it:

Previous

Isaias, cap. 6, cf. LXX

Next

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 20 la Faptele Apostolilor [52]

2 Comments

  1. Camelia

    Dubla sarbatoare astazi pentru doamna Preoteasa. Cu dragoste, gandurile bune sa va gaseasca sanatoasa, bucuroasa si implinita acum si in toate zilele! Sa ne traiti intru multi si roditori ani, doamna Preoteasa!

  2. Camelia

    Frumoasa comparatia cuvantului roditor de har in inimile oamenilor cu nasterea pruncilor, Parinte! 

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén