Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 11 septembrie, 2015

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 20 la Faptele Apostolilor [53]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a.

***

Dovedind…(9, 22), zice: adică, prin învățătură cu blândețe. Și luați aminte că ei nu i-au spus lui: Tu ești cel care ai nimicit [pe creștini]. De ce te-ai schimbat?, pentru că le era rușine, dar și-au spus aceasta lor înșiși.

Căci el le-ar fi răspuns: Chiar acest lucru ar trebui să vă învețe!, așa după cum, de fapt, chiar spune în cuvântul său înaintea lui Agripa. Să urmăm și noi acestui bărbat: să ne purtăm sufletele noastre pe mâini, gata să înfruntăm toate primejdiile.

(Faptul că a fugit din Damasc) nu a fost o lașitate: s-a păstrat pe sine pentru propovăduire. Dacă ar fi fost un laș, nu s-ar fi dus la Ierusalim, nu ar fi început îndată să propovăduiască. [Și a făcut așa pentru că altfel] și-ar fi pierdut din vehemență, căci fusese învățat din ceea ce i se întâmplase lui Ștefan.

Nu a fost un laș, dar a fost iconomic (οικονομικος). De aceea a considerat că nu era ceva măreț să moară pentru Evanghelie, decât dacă ar face aceasta pentru o lucrare mare, nedorind nici măcar să Îl vadă pe Hristos, după Care tânjea să Îl vadă mai mult decât toate, dacă lucrarea misiunii sale printre oameni nu ar fi fost îndeplinită (cf. Filip. 1, 23-24).

Astfel ar trebui să fie sufletul unui creștin!

De la prima sa apariție, de la bun început, caracterul lui Pavel a vorbit despre el însuși. Ba chiar înainte de aceasta, chiar în lucrurile pe care le-a făcut nu întru cunoștință (Rom. 10, 2). [Căci] nu a fost după înțelegerea omenească faptul că el a fost mișcat să procedeze așa cum a făcut.

Căci dacă, mult timp după aceea, [încă] nu era mulțumit să plece [din această viață], cu atât mai mult la începutul călătoriei sale, când de abia părăsise portul!

Hristos lasă multe lucruri ca să fie făcute prin înțelepciune omenească, ca să învățăm că (Ucenicii Lui) erau oameni, că nu era să se facă toate și peste tot numai prin har, căci altfel ar fi fost numai bușteni nemișcați. Ci în multe situații ei înșiși au rezolvat lucrurile.

Aceasta nu înseamnă mai puțin decât mucenicia: a nu te da în lături de la nicio suferință de dragul mântuirii celor mulți. Nimic nu Îl desfată pe Dumnezeu atât de mult [decât acest lucru].

Și iarăși voi repeta ceea ce am spus adesea – și o repet pentru că o doresc nespus de mult – după cum Hristos a făcut asemenea, când a vorbit despre iertare: Când vă rugați, iertați dacă aveți ceva împotriva oricărui om (Mc. 11, 25). Și iarăși i-a spus lui Petru: Nu-ți spun ție: iartă până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte (Mt. 18, 22).

Căci și El Însuși, de fapt, iartă păcatele împotriva Lui. Deci așa trebuie să facem și noi, pentru că știm că acesta este scopul însuși al Creștinismului, [este] propovăduirea continuă a acestuia.

Nimic nu este mai rece decât un creștin căruia nu-i pasă de mântuirea celorlalți.

Nu puteți aici să invocați sărăcia. Căci cea care a aruncat cei doi bănuți (cf. Lc. 21, 2) vă va învinui pe voi. Iar Petru a zis [, de asemenea]: Argint și aur nu am (Fapt. Ap. 3, 6). Iar Pavel era atât de sărac, încât era mereu înfometat și avea nevoie de hrana necesară [ca să trăiască].

Nu puteți să invocați [nici] faptul că nu sunteți nobili din naștere, căci nici aceia [Apostolii] nu erau nobili[1] și erau născuți [tot] din părinți care nu erau nobili. Nu puteți să pretindeți lipsa de educație, fiindcă și ei erau oameni neștiutori de carte (Fapt. Ap. 4, 13)[2].

De aceea, chiar dacă ai fi un sclav sau un sclav fugit, poți să-ți împlinești partea ta, căci astfel era și Onisimos, și cu toate acestea vedeți spre ce îl cheamă pe el Pavel și ce mare cinstire îi acordă: ca să-mi slujească mie, zice, în lanțurile mele (Filim. 13).

Nu puteți să invocați neputința, pentru că astfel era și Timoteos, având adesea neputințe. Fiindcă zice Apostolul: Folosește puțin vin pentru [sănătatea] stomacul[ui] tău și pentru neputințele tale cele multe (I Tim. 5, 23).

Oricine poate să își ajute aproapele, dacă își împlinește partea sa[3]. Nu vedeți pomii neroditori cât sunt de puternici, cât de atrăgători, cât de mari și de netezi și cât de înalți? Dar dacă am avea o grădină, am prefera să avem rodii sau măslini plini de roade[le lor]. Căci ceilalți sunt pentru desfătarea ochiului, dar nu pentru rod, care în ei este mic.

La fel sunt și acei oameni care nu își privesc decât interesul lor. Ba nu, din moment ce acești oameni sunt buni numai de ardere [în Iad], în timp ce acei copaci sunt folositori pentru construirea caselor și pentru sănătatea celor din ele.

Astfel au fost acele fecioare, curate într-adevăr, cuviincioase și smerite, dar nefolositoare pentru nimeni (cf. Mt. 25, 1-12), motiv pentru care au fost arse.

Astfel sunt cei care nu L-au hrănit pe Hristos. Căci luați aminte că niciuna dintre ele nu a fost învinuită de păcate personale, de desfrânare, spre exemplu, sau de mărturie mincinoasă, mai pe scurt, de niciun păcat în afară de acela de a nu fi fost nimănui de folos.

Astfel a fost [și] cel care și-a îngropat talantul/ talentul (Mt. 25, 24-25), arătând cu adevărat o viață fără vină, dar nefiind folositor nimănui.

Cum poate unul ca acesta să fie creștin? Spuneți, dacă maiaua/ plămada amestecată cu făina nu schimbă întregul în însăși firea lui, [mai] este un asemenea lucru plămadă/ maia? Iarăși, dacă un parfum nu varsă mireasmă dulce înspre cei care se apropie de el, putem să îl [mai] numim parfum?

Nu spune: nu este cu putință pentru mine să-i determin pe alții (să devină creștini). Căci dacă ești creștin nu este cu putință decât să faci astfel. Căci așa după cum proprietățile firești ale lucrurilor nu pot fi câștigate, la fel este și aici: lucrul face parte din însăși firea creștinului.

Nu Îl jigniți pe Dumnezeu! Căci a zice că soarele nu poate străluci este o insultă la adresa Lui. A zice că un creștin nu poate să facă ceea ce e bine este o insultă la adresa lui Dumnezeu și înseamnă să-L faci pe El mincinos. Căci este mai ușor pentru soare să nu strălucească decât ca un creștin să nu iradieze lumină. E mai ușor pentru lumină să fie întuneric, decât să fie acesta astfel.

Nu-mi spuneți că nu este cu putință! Contrariul nu este cu putință. Nu-L insultați pe Dumnezeu! Dacă ne punem odată lucrurile în ordine, celelalte vor urma ca o consecință firească și necesară.

Nu este cu putință ca lumina unui creștin să fie ascunsă. Nu este cu putință ca o făclie/ o lampă atât de evidentă să fie tăinuită. Să nu fim neglijenți! Căci, dacă binele care răsare din virtute ne atinge atât pe noi, cât și pe cei care beneficiază de el, la fel și din viciu/ păcat iese o pierdere îndoită, care ne atinge atât pe noi, cât și pe cei pe care îi rănește.

Să zicem că ar fi (dacă vreți) un om oarecare, care a suferit numeroase rele de la cineva și să zicem că nimeni nu îi ține partea, și totuși omul acela îi întoarce [răul făcând] gesturi/ lucruri bune: ce învățătură este mai mare decât aceasta? Ce cuvinte sau ce îndemnuri pot egala aceasta? Ce mânie ar putea fi atât de mare încât să nu o stingă și să nu o înmoaie?

Știind deci aceste lucruri, să rămânem în virtute, știind că nu este cu putință să ne mântuim altfel, decât trecând prin această viață și făcând aceste fapte bune, ca să primim și lucrurile bune care vor veni, prin harul și mila Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună și Duhului Sfânt, fie slava, puterea, cinstea, acum și pururea, în veacul fără de sfârșit. Amin.


[1] Nu erau prinți, născuți în case nobiliare sau de neam împărătesc.

[2] Cf. BYZ: ανθρωποι αγραμματοι/ oameni agramați/ iliterați. Care nu au învățat să scrie și să citească. Dar erau astfel nu pentru că nu vruseseră să învețe și să citească Legea, ci pentru că erau foarte săraci și nu avuseseră nicidecum posibilitatea să fie printre cei care puteau învăța carte.

[3] Dacă face ceea ce e în stare să facă.

Predică la înălțarea Sfintei Cruci [2015]

Iubiții mei[1],

praznicul de azi, prin Evanghelia lui [In. 19, 6-11, 13-20, 25-28, 31-35][2], ne-a dat să retrăim judecarea nedreaptă a Domnului și răstignirea lui pe Cruce.

Pentru că ea începe din momentul când arhiereii lui Israil și slujitorii strigau: „Răstignește-L! Răstignește-L pe El [Σταύρωσον, σταύρωσον αὐτόν]!” [In. 19, 6, BYZ]. Pentru că Îl socoteau pe Domnul „un hulitor”, unul care Se numise pe Sine Fiul lui Dumnezeu.

Da, Hristos Se vestise pe Sine ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, pentru că acesta era El. Dar arhiereii nu aveau de ce să Îl considere „un hulitor”. Căci dacă ar fi avut ochi duhovnicești – așa cum avuseseră Sfântul Simeon, Primitorul de Dumnezeu, cel plin de zile, și Sfânta Profetesă Anna [Lc. 2, 25-38] – ar fi simțit în El dumnezeirea Lui. Căci toate minunile și vorbele Lui erau pline de slava dumnezeirii Lui și tot Israilul a avut dovezi constrângătoare ale dumnezeirii Lui.

Dar, cu toate acestea, doar o parte din Israil a crezut în El…

De ce? De ce n-a putut să convingă Fiul lui Dumnezeu întrupat pe Israilul cel învățat de Profeți și căruia i s-a revelat adevărul Lui? Pentru că prezența lui Dumnezeu e înțeleasă numai atunci când ești un om duhovnicesc. Când cauți voia lui Dumnezeu și când Îl lași pe Dumnezeu să ți Se descopere, atunci El ți se descoperă întru slava Lui.

Și de ce nu-i convinge Dumnezeu pe toți oamenii nici azi, în clipa de față, ca să creadă în El și să facă voia Lui? Pentru că El nu forțează pe nimeni să Îl asculte și să Îl iubească. Ci El ne atrage spre Sine prin bunătatea Lui cea prea mare și prin cunoaștere și înțelegere și prin simțirea slavei Lui, dar ne lasă nouă răspunsul la chemarea Lui. Și acest răspuns, la unii durează puțin, la alții mai mult, pe când la alții foarte mult, căci numai spre sfârșitul vieții sau pe patul morții vor împăcarea cu El.

Însă noi nu trebuie să așteptăm ani și ani la rând pentru ca să ascultăm glasul Lui. Ci trebuie să ne facem ascultători ai Lui imediat ce conștientizăm că El ne cheamă la Sine și să venim în Biserica Lui cu încredere și cu inimă iubitoare.

Să venim la Biserică pentru Dumnezeu și nu pentru oameni! Căci dacă venim la Biserică pentru oameni, ei ne vor îndurera mai devreme sau mai târziu, ne vor sminti, ne vor înșela încrederea. Dar dacă venim pentru Dumnezeu și doar pe El căutându-L, El nu ne va înșela niciodată așteptările, ci, dimpotrivă, ne va surprinde mereu cu mila și cu bucuria Lui de a ni Se revela pe Sine nouă, pentru ca să Îl înțelegem tot mai mult, cu toată ființa noastră.

Arhiereii și slujitorii i-au cerut guvernatorului Pilatos să Îl răstignească. Dar Pilatos le-a spus că el nu găsește în Hristos o învinuire [αἰτίαν] [In. 19, 6, BYZ]. Nu vede niciun motiv în persoana Lui pentru o astfel de pedeapsă.

Însă iudeii i-au răspuns că după legea lor El „trebuie a muri, căci S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu [ὀφείλει ἀποθανεῖν, ὅτι ἑαυτὸν υἱὸν θεοῦ ἐποίησεν]” [In. 19, 7, BYZ]. Și S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu însemna: a spus despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu. Însă Hristos a spus despre Sine adevărul, pentru că El era Fiul lui Dumnezeu întrupat. Dar iudeii nu au vrut să accepte acest adevăr fundamental și mântuitor.

Și nu pentru că nu aveau dovezi, ci pentru că erau plini de ură și de invidie față de Hristos, adică tocmai față de Acela pe care ei pretindeau că „Îl așteaptă”. Și până azi iudeii „Îl așteaptă” pe Mașiah…deși antecesorii lor L-au omorât. Dar cu toții Îl vom vedea, în slava Lui, la a doua Sa venire, când va veni să judece întreaga umanitate [Mt. 25, 31]. Și Îl vom vedea pe El cu trupul Lui îndumnezeit, plin de slavă, așa după cum Sfinții Apostoli L-au văzut înălțându-Se la cer [F. Ap. 1, 11].

…Însă Pilatos, auzind că El Se consideră Fiul lui Dumnezeu, și mai mult s-a înfricoșat [μᾶλλον ἐφοβήθη] [In. 19, 8, BYZ]. Pentru că el era deja înfricoșat de prezența Lui. Căci pe omul necredincios slava lui Dumnezeu îl înspăimântă și nu îl odihnește, îl cutremură și nu îl bucură.

Judecarea Domnului de către Pilatos s-a făcut în pretorion [πραιτώριον] [In. 19, 9], adică în casa lui Pilatos. În reședința sa de guvernator al provinciei.

Numai că Iisus nu a vrut să îi răspundă la întrebarea: De unde ești Tu [Πόθεν εἶ σύ;]? [In. 19, 9]. De ce nu i-a răspuns? Pentru că Pilatos știa din cine se trage El după nașterea Sa trupească, dar, în același timp, știa că El e mai presus de om. Tocmai de aceea s-a înspăimântat și mai mult când a auzit că este Fiul lui Dumnezeu, pentru că Pilatos știa deja amănunte despre propovăduirea și despre minunile Lui cele prea mari.

Guvernatorul provinciei, ca și azi, era pus la curent cu tot ceea ce se petrecea în mod semnificativ în subordinea lui. Tocmai de aceea Pilatos nu putea să nu fie informat despre viața, faptele, predicile și Ucenicii lui Iisus, atâta timp cât El și Ucenicii Lui erau minunea și noutatea zilei. Iar când ți-e teamă de cineva care face minuni, ți-e teamă de puterea Sa dumnezeiască și nu de faptul că ar veni să îți distrugă pretorionul.

Căci Pilatos de aceea nu găsea nicio învinuire în Iisus Domnul: pentru că știa ce face El în Israil. Și El a făcut numai bine în Israil și, nicidecum, vreo revoltă împotriva autorității romane, așa după cum făcuseră alți extremiști înaintea Lui, care se considerau că sunt „Hristos”.

Însă El, adevăratul Mașiah, adevăratul Hristos, nu a îndemnat la revoltă împotriva autorității romane ci la îndumnezeirea personală. El nu a venit ca să Se pună în fruntea unei mișcări de eliberare națională ci pentru ca să elibereze întreaga umanitate din robia păcatului, a morții și a diavolilor. Eliberarea Sa a fost adâncă, ontologică, transfiguratoare pentru fiecare om în parte, omul putându-se sfinți datorită ei și pe timp de război și pe timp de pace, și atunci când este închis în temniță și atunci când are toate libertățile la îndemână. Pentru că eliberarea adusă de Domnul este eliberarea interioară. Este eliberarea prin cunoașterea existențială a adevărului Lui [In. 8, 32]. Și adevărul Lui e format din toate poruncile și revelările Lui față de noi, pe care, dacă le trăim în noi înșine, ne eliberăm continuu de păcate și de patimi și de neadevăruri.

…Însă atunci când Pilatos I-a spus Domnului că el are puterea [ἐξουσίαν] de a decide asupra vieții Lui [In. 19, 10], Domnul l-a corectat și i-a spus: „Nu ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dată ție de sus [Οὐκ εἶχες ἐξουσίαν οὐδεμίαν κατ᾽ ἐμοῦ, εἰ μὴ ἦν σοι δεδομένον ἄνωθεν]. De aceea, cel ce M-a vândut ție mai mare păcat are [διὰ τοῦτο ὁ παραδιδούς μέ σοι μείζονα ἁμαρτίαν ἔχει]” [In. 19, 11, BYZ].

Și puterea de sus e puterea de la Dumnezeu. Pentru că Cel judecat de Pilatos era Cel care îi da putere asupra Lui. Însă Domnul subliniază apoi că Iudas, ucenicul vânzător, e mai vinovat decât Pilatos, pentru că el L-a vândut pentru bani, pe când Pilatos Îl judecă în mod nedrept pentru că nu vrea să se pună rău cu iudeii.

Și când nu judeci după dreptate ci după circumstanțe și după favoritisme, judeci nedrept. Și oricând judecăm nedrept pe cineva ne asemănăm lui Pilatos, care, deși se temea de Domnul și Îl socotea nevinovat, L-a condamnat la moarte pe Cruce.

…Pilatos Îl scoate pe Domnul din pretorion și se așează pe scaunul de judecată [In. 19, 13]. Dacă până atunci discuția cu Iisus fusese privată, de aici încolo ea devine publică, pentru că Pilatos Îl judecă în mod public.

Domnul e judecat în locul Pardosit cu piatră [Λιθόστρωτον] sau Gavvata [Γαββαθᾶ] [In. 19, 13, BYZ]. Însă judecarea Lui nu are nimic de-a face cu o judecare normală, ca la carte. Pentru că judecarea Lui nu a fost o judecată în sine. Pilatos, în loc să Îl chestioneze sau să ceară martori, Îl declară în fața tuturor Împăratul iudeilor [In. 19, 14, BYZ]. La care iudeii au strigat – ei, care nu suportau nicidecum stăpânirea romană – că nu au alt împărat decât pe Chesar [Καίσαρ] [In. 19, 15]. Se refereau la împăratul roman Augustus Octavian Caesar, care a domnit între 16 ianuarie 27 î. Hr. și 19 august 14 d. Hr.[3].

Însă cum de „îl iubeau” atât de mult pe Chesar, pe care nu îl văzuseră, dar nu Îl iubeau pe Hristos, pe care Îl văzuseră făcând atâtea minuni? Numai că iudeii doreau să lingușească autoritatea romană rezidentă în Ierusalim, pe Pilatos, pentru ca să obțină răstignirea lui Iisus.

Și au obținut-o! Pentru că judecata lui Pilatos a fost un simulacru de judecată.

„Așadar, atunci [Pilatos] L-a dat pe El lor ca să-L răstignească. Și L-au luat pe Iisus și L-au dus. Și purtându-Și crucea Lui, [Iisus] a ieșit întru locul care se cheamă Locul căpățânii [Κρανίου Τόπον], care, pe evreiește, se cheamă Golgota [Γολγοθᾶ]. Unde L-au răstignit pe El, și împreună cu El pe alții doi, de o parte și de alta, și [în] mijloc pe Iisus. Dar Pilatos a scris și titlu [τίτλον] și l-a pus pe cruce. Și era scris: «Iisus Nazoreosul, Împăratul iudeilor [Ἰησοῦς ὁ Ναζωραῖος ὁ βασιλεὺς τῶν Ἰουδαίων]». Așadar, acest titlu a fost citit de mulți [dintre] iudei, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Și [titlul] era scris [în] evreiește, elinește și latinește”[In. 19, 16-20, BYZ].

Titlu sau inscripție despre care am spus, în predica de ieri, că a fost descoperită de Sfânta Elena odată cu Crucea și cu piroanele Domnului[4]. Și, care, în iconografia noastră, apare ca fiind pusă deasupra capului Domnului sau la extremitatea de sus a laturii verticale a Crucii. Numai că în Sfintele noastre Icoane nu mai apare titlul original ci numele Domnului în mod abreviat: ΙΣ ΧΡ [Is. Hr.].

După care Evanghelia zilei ne vorbește despre cine era lângă Crucea Lui: „Mama Lui și sora Mamei Lui, Maria lui Clopas și Maria Magdalini [ἡ μήτηρ αὐτοῦ, καὶ ἡ ἀδελφὴ τῆς μητρὸς αὐτοῦ, Μαρία ἡ τοῦ Κλωπᾶ, καὶ Μαρία ἡ Μαγδαληνή]” [In. 19, 25, BYZ]. Și după cele patru Sfinte Femei, Evanghelia zilei ne vorbește despre Ucenicul cel iubit, despre Sfântul Ioannis Evanghelistul, și despre cum el, la porunca Domnului, a luat-o pe Maica Lui în casa sa [In. 19, 26-27].

În In. 19, 28, ni se vorbește despre starea de conștiență a Domnului în mijlocul imenselor chinuri ale Sale, despre suportabilitatea firii Sale umane ajutată de către dumnezeirea Lui și despre cum El, în mod punctual, a împlinit toate profețiile despre Sine. Căci „Iisus văzând că toate s-au împlinit acum, ca să împlinească Scriptura, a zis: «Mi-e sete!»”.

Căci în Ps. 68, 22, LXX, s-a spus: „și mi-au dat întru mâncarea mea fiere și întru setea mea mi-au dat să beau oțet [καὶ ἔδωκαν εἰς τὸ βρῶμά μου χολὴν καὶ εἰς τὴν δίψαν μου ἐπότισάν με ὄξος]”. Profeție hristologică care s-a împlinit acum, pe Cruce, pentru că I-au dat să bea oțet [In. 19, 29].

Ultima parte a Evangheliei zilei se ocupă cu perioada imediat următoare morții Domnului: „Așadar iudeii, ca să nu rămână pe cruce trupurile în sabat – căci era vineri – pentru că era mare ziua aceea a sabatului, au cerut lui Pilatos ca să le zdrobească lor picioarele și să-i ridice. Atunci au venit soldații și au zdrobit picioarele primului și [apoi ale] celuilalt răstignit dimpreună cu El. Dar venind la Iisus, dacă au văzut [că] El deja murise, nu I-au mai zdrobit Lui picioarele. Dar unul [dintre] soldați [cu] sulița lui I-a împuns coasta [ἀλλ᾽ εἷς τῶν στρατιωτῶν λόγχῃ αὐτοῦ τὴν πλευρὰν ἔνυξεν] și îndată a ieșit sânge și apă [καὶ εὐθέως ἐξῆλθεν αἷμα καὶ ὕδωρ]. Și cel care a văzut a mărturisit și adevărată este mărturia lui, și acela știe că adevărat zice, ca [și] voi să credeți [Καὶ ὁ ἑωρακὼς μεμαρτύρηκεν, καὶ ἀληθινή ἐστιν αὐτοῦ ἡ μαρτυρία, κἀκεῖνος οἶδεν ὅτι ἀληθῆ λέγει, ἵνα ὑμεῖς πιστεύσητε]” [In. 19, 31-35, BYZ].

Și iudeii au cerut să îi omoare pe cei trei și să îi dea jos de pe cruce, pentru că știau locul scriptural care spunea că „blestemat de Dumnezeu [este] tot cel spânzurat pe lemn [κεκατηραμένος ὑπὸ θεοῦ πᾶς κρεμάμενος ἐπὶ ξύλου]”[Deut 21, 23]. Însă ei nu știau ce va ști mai apoi Sfântul Pavlos, Apostolul, care va spune: „Hristos ne-a răscumpărat pe noi din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem [κατάρα]; căci s-a scris: «Blestemat [este] tot cel spânzurat pe lemn»; ca să se facă întru neamuri binecuvântarea lui Avraam, în Hristos Iisus, ca făgăduința Duhului să o luăm prin credință” [Gal 3, 13-14, BYZ].

Iudeii nu știau, așadar, că El tocmai de aceea venise în lume, pentru ca să moară pentru noi, ca, întru moartea Lui, noi să avem „răscumpărarea… [și] iertarea fărădelegilor, după bogăția [imensă a] harului Lui” [Efes. 1, 7, BYZ].

Așadar, iubiții mei, în prima lună a noului an bisericesc, după nașterea Maicii Domnului, după bucuria care s-a născut din lacrimi, din lacrimile părinților ei izgoniți de la templu, cărora li s-a dat veste mare, avem acum o altă bucurie dureroasă, pe aceea a mântuirii noastre, care ni s-a dăruit prin moartea Lui pe Cruce. Pentru că bucuria adevărată e împreunată cu durerea, cu suferința, cu asceza, cu truda. Bucuria bună, duhovnicească, e aceea care vine în urma muncii susținute, a rugăciunii continue, a curățirii continue, a împlinirii continue a voii lui Dumnezeu.

Și toți cei care ne bucurăm cu adevărat, ne bucurăm după lacrimi, după dureri, după încordarea de zi cu zi a ființei noastre în lupta cu patimile.

Să luptăm, iubiții mei, cu puterea Crucii Lui în noi înșine! Să luptăm lupta cea bună a sfintelor nevoințe pentru mântuirea noastră. Căci doar lupta aceasta plină de bucurii duhovnicești e cea care ne încununează.

Azi e zi de post, pentru că postul exprimă starea noastră plină de umilință în fața Crucii Domnului. Să postim pentru păcatele noastre, să postim pentru cei care nu postesc, să postim și să ne rugăm pentru întreaga lume, ca toți să ne facem vrednici de bucuriile Lui cele veșnice! Amin.


[1] Scrisă în ziua de vineri, 11 septembrie 2015, zi înnorată și friguroasă.

[2] Cf. Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie, ed. BOR 1983, p. 289-290.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_August.

[4] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/09/10/predica-la-duminica-dinaintea-inaltarii-sfintei-cruci-2015/.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén